Da, şi în
legătură cu aceasta, voi reda două episoade: întîlnirea şi
reîntâlnirea.
[ …. ] Când ne-am apropiat de
grajd, toţi erau „în front”. În faţa lor, doi jandarmi. Şi un
civil cu cojoc, pus peste o cămaşă verde, cizme, centură cu
pistol. Mic de statură, slab, osos, cu nasul ascuţit şi buze
subţiri. Ochii mici, ca de viezure, vicleni. Mâinile i se
bălăbăneau de-a lungul corpului. Mâini lungi, ca de
maimuţă, cu palme mari, bătătorite şi degete osoase. O
caricatură.
Urât mai e – gândeam.
Mama îmi şopti în
aceeaşi clipă:
– Bine că aţi venit.
Noroc că nu a făcut încă apelul.
– Jidanilor… – aşa şi-a început domnul
director Gogleaţă cuvântarea de „bun sosit” –. Mareşalul v-a
trimis aici ca să munciţi, şi să crăpaţi… Eu
întâi v-aş lăsa să crăpaţi şi-apoi v-aş
munci. În ziua de 21 ianuarie, anul trecut, am participat la sfânta
noastră rebeliune legionară. M-am socotit atunci cu o mulţime
dintre voi. Pe ăia i-am trimis însă spre ceruri… Greşesc… În
iad. Pentru
că voi, jidanii, n-aveţi un Dumnezeu. Voi îl aveţi pe dracu’ în
voi. Vânzători de neam şi de glie. Mareşalu’ a considerat
că eu îs mai de folos aici. Sunt agronom. Domnu’ inginer agronom
Gogleaţă… Ăsta-s! Câmpiile astea eu le-am semănat… Am scos
untu’ din ciolovecii de-aici. Nu-mi ajung. Au fugit putorile de lucru greu…
Puturoşi. Ferma asta e ferma statului. O
să munciţi. O să zbârnâie. Dacă nu… cu sângele vostru o
să ud pământul. Apelul! Vreau să vă aud numele. Să vă
văd. Aşa-mi place mie. Să văd cu cine am de-a face. Şi
fetele, şi cucoanele voastre… Jidovcuţele mi-au plăcut
întotdeauna. Miroseau frumos. De mult n-am mai avut la aşternut o
jidovcuţă…
Eram 212 oameni
înşiruiţi pe cinci rânduri. 212 oameni livizi, cu privirile
înspăimântate. Aveam în faţă un nebun, un nevropat. Viaţa
noastră era în mâinile lui. Cei doi jandarmi zâmbeau, mulţumiţi
de spectacolul la care asistau. Simţeau că ne era teamă. În aer
plutea un miros de cenuşă. Probabil de la câmpul cu
şanţuri.
– Abramovici Zalman, Abramovici
Braha, Abramovici Sara, Abramovici Mona, Abramovici Ghita…
– Cernat Mihai, Cernat Elena,
Cernat Mioara.[ …. ]
Frumuseţea Mioarei Cernat îl
zăpăcise. S-a mai învârtit câteva clipe în jurul ei, pe urmă i-a
dat ordin lui Blumenthal să continue.
Copiii mici plângeau. Le era
foame. Felul în care Gogleaţă făcea „comentariile”, umblând cu
pistolul, ne înfricoşa.
La ora prânzului, când soarele
era deasupra noastră obosise şi el.
– Mă duc să mănânc.
Mâine ne vedem iar… Să nu vă depărtaţi de grajd, să nu
faceţi murdărie. Dacă nu ascultaţi… s-a terminat cu voi…
Gogleaţă, însoţit
de jandarmi, a făcut stânga-mprejur. Am
rămas nemişcaţi, în linişte. Eram în şoc.
[ …. ] Pe la ora 10 au
apărut doi jandarmi.
– Adunareaaaaa!!! Domnu’ director
vrea să vă facă comunicări! Adunarea, fuga marş! Cu toţii în front! Mişcarea!
Din nou pe cinci rânduri.
Strânşi unii într-alţii. Ca un zid. Ca nişte ziduri.
Gogleaţă apăru călare pe cal.
– Azi e duminică. Zi
sfântă! Zi de bucurii şi petreceri. Zi când fiecare român trebuie
să se închine. O să mă închin şi eu cu voi. Ha-ha-ha-ha! Ia
veniţi mai încoace, domn fruntaş şi domn caporal! Eu zic
să-ncepem jocul!
Nimeni nu mişca. Nici
măcar copiii. Gogleaţă începu să se plimbe printre rânduri.
– Ia ieşi tu, mă!
Acolo, în faţa rândurilor, şi tu, şi tu… Mă, ăla lung,
treci şi tu, şi tu ăsta cu nasul mare. Tu, ăla gras…şi
tu, ăla slab. Aşa. Ia să
vedem… Sunteţi zece?
Cei zece stăteau înaintea noastră.
Gogleaţă îi aranja după înălţime, unul în spatele
celuilalt. Sandu,
cel mai înalt, era ultimul. Fritz în faţa lui. Apoi Dolphi, care era gras. În sfârşit domnul Mailender,
cel mai scund, primul.
Gogleaţă îi privea, când dintr-o parte, când
din alta. Părea mulţumit. Se adresă celor doi jandarmi, care îl
urmăreau amuzaţi.
– Îi vedeţi?! Sunt în linie dreaptă. E drept că unu-i mai
sus, altu-i mai jos, dar aşa îs! Fac pariu pe o sticlă de
ţuică, din aia de 60 de grade, că-i pun jos pe toţi zece,
cu un singur glonte. Ei, ce ziceţi? Ţineţi pariul?
Aşadar, vroia să-i
ucidă pe toţi cu un singur foc de revolver. Strigăte,
ţipete sfâşiară liniştea. Soţia lui Dolphi
ţâşni din rând şi se aruncă la picioarele lui
Gogleaţă. Era mică de statură, grasă, cu părul
negru, scurt.
– Nu-l omorâţi, domnule
director, nu-l omorâţi. Avem un băiat de crescut. Victor, roagă
şi tu pe domnul director să-l cruţe pe tata.
Victor, un copil slab,
subţire ca o trestie, făcu un pas înainte. Palid, tremura tot.
Stătea lângă mama lui, care se târa pe jos, la picioarele lui Gogleaţă.
Şi Gogleaţă râdea,
satisfăcut.
Din cele cinci rânduri se
repeziră şi alte femei. Irene, mama lui Fritz, se aşeză
drept în faţa lui Gogleaţă. Vocea îi tremura.
– Nu puteţi face aşa
ceva. Nimeni până acum nu a vrut să ne ucidă. Nu aveţi
dreptul să ne ucideţi. Şi dacă o faceţi…
ucideţi-ne şi pe noi, părinţii lui. Nu ne ucideţi
copiii! Gogleaţă se încruntă. Se iscă un adevărat vacarm. Plânsete, ţipete. Nimeni nu mai stătea
locului. Toată lumea se agita.
Cei doi jandarmi îşi
încărcară armele îndreptându-le spre noi.
Gogleaţă era însă
dispus să se joace mai departe. Rânjind, s-a apropiat de cei zece:
– Voi, ăştia, ce
ziceţi? Ia lasă-te mai jos mă, tu ăla din fund. Nu pot
să trag în zece capete când al tău se ridică peste ale
ălorlalţi. Vrei să pierd pariul? Hei, tu, ăla gras! Ce te
clatini? Doar nu ai de gând să leşini?
Sandu, căci el era cel mai
înalt, nu se clinti din loc. Privea, cu capul sus, cerul senin, zborul unor
nori albi, vaporoşi. Parcă nu era vorba de el…
Am început să strigăm
cu toţii: nu trageţi, nu-i ucideţi, nu trageţi, nu-i
ucideţi…
Soarele strălucea puternic. Zi frumoasă de toamnă
târzie. Într-un copac din apropiere, păsările ciripeau vesele. Pentru
noi însă totul era în jur negru, beznă… Gogleaţă şi-a
mai continuat jocul, câteva minute. Se auzeau plânsetele mamelor,
soţiilor. Copiii, impresionaţi, începură să plângă
şi ei. Mama mă strângea la piept şi şoptea: „Mein Gott! Mein Gott!! Warum? Warum?” Tata îşi strângea
pumnii şi striga şi el: „Nu-i ucideţi! Nu-i ucideţi!”
Brusc, Gogleaţă s-a întors spre noi. Cu
gesturi moi, şi-a pus revolverul în teacă.
– Ia-ţi băiatul, cucoană. Să
ştii că mai bine era dacă ţi-l împuşcam azi. Ar fi suferit mai
puţin. Şi tu, femeie – i se adresă el soţiei lui Dolphi
Hechter – ia-l pe grăsanul de bărbat-tu. Mai bine vă
împuşcam azi pe toţi trei. Vă făceam un bine, zău
aşa! Iar dumneavoastră, domnilor – se adresă el celor doi
jandarmi – veniţi la mine să bem o ţuică bună, tare,
să ne pişte cerul gurii.
A încălecat şi s-a îndepărtat în galop.
Cei doi jandarmi şi-au pus puştile
la spate şi s-au îndepărtat şi ei.
………………………………………………………………………..
Într-o seară pansam mâna
unuia dintre fraţii Zwirn. Cernat intră în cameră, desfigurat.
– Sonia, aş vrea să
vorbesc cu Creştinu. Ce să fac? Să bat la el la uşă? Mi-e frică că s-a întâmplat o nenorocire. Mioara nu s-a întors de
la lucru.
– Aţi fost la noi în
cameră? Aţi vorbit cu Matilda? Aţi
întrebat-o unde a rămas Mioara?
Cernat ezita. Cu ochii plecaţi în pământ,
îmi spuse aproape şoptind:
– A oprit-o Gogleaţă să-i facă
curat în cameră.
Nici unul dintre noi nu a mai
spus nimic. Revedeam scena când Gogleaţă îşi manifestase
admiraţia faţă de fata blondă, cu ochii albaştri
şi tenul de porţelan.
– E noapte. Întotdeauna era în
lagăr la ora asta. Soţia mea
plânge. Ce
să-i spun? Mioara n-a rămas de bună voie la Gogleaţă. Nu putea să-l sufere. Să nu vă
închipuiţi că a acceptat favoruri de la el. Ne-a spus în urmă cu
câteva zile că mai bine ar muri decât să-l lase să o
atingă. Ce vă uitaţi aşa la mine? Ştiu, ştiu la
ce vă gândiţi…
– Domnule Cernat, nu mă
gândesc la nimic. Hai la Creştinu!
Avram Creştinu acceptă,
după discuţii îndelungate şi neplăcute, să se
ducă la corpul de gardă, aflat la vreo 100-150 de metri în faţa
lagărului. După o oră se înapoie. Îl aşteptam, nerăbdători,
la infirmerie. Era roşu la faţă, agitat.
– O să ţi-o aducă…
Şi acum, toţi la culcare! Cum o să vă sculaţi mâine
dimineaţă cu noaptea în cap, ca să vă duceţi la lucru,
dacă acum nu dormiţi? Du-te, Cernat, du-te! Nu o omoară… O s-o aducă…
Creştinu părăsi încăperea trântind
uşa. Nu
ştiam ce să facem. Ne închipuiam ce i s-a întâmplat şi ce i se
mai întâmplă Mioarei Cernat. Chiar dacă era departe de
preocupările noastre cotidiene în lagăr, era totuşi „unul dintre
ai noştri”.
Cernat, cu capul în mâini,
plângea. Am încercat să-l liniştesc.
Cum puteam? Era tatăl fetei de care îşi băteau joc nişte
bestii. Ce
să-i spun?
[ …. ]
– Vino la infirmerie. Au adus-o!
Am fugit îndată. Pe drum, până la infirmerie,
mă gândeam ce trebuie să fac. Aveam mai puţin de paisprezece ani
şi jumătate şi ştiam foarte puţine lucruri despre
relaţii sexuale, despre viol. Toată „documentarea” mea în acest
domeniu provenea din cărţile citite…
Mioara era culcată pe patul
din infirmerie. Acoperită cu un cearceaf. Jägerman, jenat, îi mângâia
fruntea.
I-am atins mâna. Ea deschise ochii. Mă privi
câteva clipe. Părea că s-a sculat dintr-un somn greu. Gura îi era
umflată. Buzele crăpate, muşcate, pline de sânge. Părul ei,
întotdeauna îngrijit pieptănat, era năclăit de sudoare.
Şuviţele răzleţe îi acopereau ochii. Abia putea vorbi. M-am apropiat de ea, pentru a o
auzi.
– Apă caldă… nu…
fierbinte! Multă. Săpun. Haine curate. Să le aducă tata…
Mama să nu ştie nimic. Să mă speli!
-Să nu te sperii… m-au
muşcat… mi-au ars pielea cu ţigările… M-au bătut… M-au
trecut de la unul la altul… bestiile… Am
ţipat… m-am zbătut, am muşcat, am dat din mâini şi din
picioare. La
început… Gogleaţă i-a chemat pe toţi. M-au ţinut. Patru
erau. El… el a fost primul… Apoi ceilalţi. Nu m-am mai zbătut. Nici
nu am mai ţipat… Oh, animalele… îi voi simţi toată viaţa…
I-am spălat corpul plin de
răni, de muşcături şi arsuri. Mioara nu mai putea să
se mişte. Gemea, cu ochii închişi. Am vegheat-o până în zori. [ …… ]
Câteva zile în şir ea nu a
ieşit la lucru. Într-una din zile, Mioara veni la infirmerie. Avea pe
faţă vânătăi. Buzele îi mai erau umflate. Părul,
însă, frumos, pieptănat.
-Ştii de ce am venit?
Tunde-mă! Scurt, băieţeşte!
-Eu nu te pot tunde frumos. Lasă-l pe domnul Solomon s-o facă astă
seară.
-Nu, nu vreau să mă atingă altcineva. Şi apoi, ce
importanţă are dacă va fi tuns frumos, artistic, sau aşa…
scurt.
-Cum vrei.
În timp ce-i tăiam
părul de aur, Mioara plângea uşor, liniştit.
-Tu eşti încă o
fetiţă… nu protesta… aşa e… Să nu uiţi însă
niciodată seara aceea! Auzi?! Să nu uiţi! Mi-au ucis, atunci,
veselia. Bucuria mea de a trăi. Eram
o „fată bună”. S-a terminat! De-acum, Mioara Cernat va fi rea. Va da, dar va
şti să şi ia. Şi voi lua…
Nu am mai stat de vorbă
cu Mioara. După două luni a
fost repatriată cu părinţii. Unul dintre prietenii bogaţi,
cu relaţii foarte sus puse, obţinuse repatrierea lor. Drumurile
noastre nu s-au mai întâlnit niciodată.
Era în vara anului 1947, la
Bucureşti. Lucram de cinci zile în redacţia ziarului “România liberă”. Aveam 19 ani. Nicolae Belu, redactorul-şef, m-a chemast
în birou. Puţin intimidată, am intrat.
- Astăzi o să mergi,
pentru prima dată “pe teren”! Uite o invitaţie .la Ministerul Agriculturii. Vor
expune planul campaniei agricole de toamnă. Te duci, asculţi, notezi,
te întorci la redacţie şi scrii o notă pe două coloane, cam
40 de rânduri!
Cu invitaţia în mână am intrat
în biroul pe care-l împărţeam cu Catrinel Oproiu şi Madu
Focşa.
-Ies pe teren! am declarat victorioasă.
La ora indicată în
invitaţie, eram prezentă în sala conferinţelor de presă din
Ministerul Agriculturii. Mi-am pregătit un carnet de luat notiţe ….
La 11 fix s-au urcat pe podium cinci, ţase bărbaţi şi o
femeie, îmbrăcaţi sobru, “pe puncte”. Îi priveam pe fiecare în parte
.... Brusc m-am crispat. Inima a început să-mi bată puternic .....
Nu se poate! Mă înşel! Acolo, sus, al treilea
era Gogleaţă,
domnul inginer agronom Gogleaţă, fost director al fermei de stat “Vogoda” din judeţul Ovidiopol, care
se afla la câţiva kilometri de Odesa. Omul care ne-a terorizat timp de
trei luni, zi de zi, în lagărul construit pentru guvernământul civil
al Transnistriei.
Revăd scena: în picioare, pe patru rânduri,
212 evrei erau cercetaţi de privirea acestui om. Mic de statură, cu o
faţă ciupită de vărsat, cu nas subţire, ochi mici,
şireţi, zâmbea, se încrunta, înjura. O caricatură de om.
-Să facem apelul!
Contabilul Alfred Blumenthal a
facut un pas inainte. Cu vocea tremurândă, a început să
citească. Cel strigat răspundea “prezent”. Gogleaţă a făcut diverse
comentarii – pentru noi lipsite de haz, pentru jandarmi surse de hohote de râs.
După apel a început să se plimbe printre rânduri. Cu vârful
biciuştei desemna pe câte unul să iasă din rând. Aşa a scos
în faţa frontului 10 bărbaţi.
-Domnilor – s-a adresat el
jandarmilor – fac pariu cu dumneavoastră că-i dobor, pe toţi, cu
un singur glonte! Pe-o sticlă de ţuică bătrână!
Ne-au trebuit câteva clipe ca să ne
dezmeticim.
-Nu, nu-l ucideţi! A strigat
disperată soţia lui Dolphi Hechter, care s-a aruncat în genunchi la
picioarele lui Gogleaţă. Era o femeie mică de statură,
grasă, cu părul negru, tuns scurt. “Victor, i se adresă ea fiului ei,
un copil firav cu ochii speriaţi, roagă-l ... roagă-l frumos pe
domnul director să nu-l omoare pe tata”. Victor, care nu avea mai mult
de şase ani, dar care a înţeles primejdia, a urlat prelung: “Tataaaaa!”
Irene Brauch, mama lui Fritz, - care era şi el
printre cei zece aleşi – a ieşit din rând. Era o femeie subţire,
măruntă, cu păr cărunt.
-Domnule director, nu-mi
ucideţi băiatul! Nu aveţi voie! Nu are nici o vină!
-Ia termină, cucoană!
A strigat Gogleaţă învârtind pistolul în mână. Ce-i aia că n-am voie? Nu-i jidan?! Ia ascultă, mă, i se adresă el lui
Leonard Grienstein, subinginer constructor, lasă-te mai jos, eşti mai
lung ca ăilalţi ...
Toţi ceilalţi am repetat în cor: Nu
trageţi! ... Nu trageţi! … Nu trageţi!
M-am simţit prinsă de
umăr.
-Vă rugăm să nu
strigaţi, tovarăşă!
Am deschis ochii speriată:
-Scuzaţi .... o ameţeală! ….
La redacţie, am scris nota
după materialul documentar primit de la Minister. Am dat-o lui Cornescu,
secretarul general de redacţie.
M-am dus însă la Nicolae
Belu. I-am povestit despre Gogleaţă.
-Fă-mi o notă. Scrie în ea totul.
Înainte de a pleca acasă, i-am pus nota pe
masă.
…. Au trecut doi ani.
Într-o zi am fost chemată în Calea Rahovei, la
centrul de anchete al Securităţii, “marţi la ora 6.30
dimineaţa”. Toată familia era
în panică. …
-Intră şi aşteaptă!
O cameră pătrată, luminată doar de
un bec slab, cu o singură masă, două scaune. M-am aşezat.
La ora opt intră în
cameră un ofiţer, cu un dosar sub braţ. M-am ridicat zăpăcită.
-Luaţi loc tovarăşă, luaţi
loc …
A scos din dosar o filă.
-Aţi scris în urmă cu
doi ani o notă informativă?
-Eu? – Uitasem cu desăvârşire.
-Da,
dumneavoastră!.L-aţi cunoscut pe inginerul Gogleaţă în
împrejurări nefericite, aş spune ...
-Ah, da…
-Noi – a continuat ofiţerul – am verificat totul
…. Ştiţi,
era război, el şi-a făcut dastoria. Cum să vă explic!?
Inginerul Gogleaţă este la ora actuală un cadru de bază. Un om necesar
ţării ...
L-am privit în ochi, direct în
ochi şi i-am răspuns limpede:
-Am înţeles! Un cadru de bază!
Zâmbind, ofiţerul s-a ridicat
de pe scaun şi a părăsit camera, după ce mi-a strâns mâna.
Am fost condusă pe un culoar întunecos, am coborât un etaj şi m-am
văzut în stradă. Era ora opt şi jumătate. Mai aveam timp
să mă duc la lucru.
La primul telefon public am
chemat acasă: “Totul e în ordine! Sunt liberă! … Mă duc la birou
....”