[ … ] 6 octombrie 1941 ….
….. la 9,30 seara, tata a venit cu vestea
groaznică a evacuării. Dar nimic nu era cert. Vineri, lumea a aflat că duminică vom fi
evacuaţi. Şi-aşa a început febra evacuării. Plânsete, jale,
împachetat, fiert, totul una-n alta, fără cap şi coadă. Nu ne-am dat seama ce ne
aştepta. Era un vis, - aşa credeam noi – nu ne dădeam seama ce ne
aşteaptă.
Sâmbătă, prăvăliile erau
închise şi a început vânzarea clandestină şi dăruitul
lucrurilor. Ca nişte corbi au năvălit ţărani,
orăşeni, vecini şi străini şi-ntr-o
dimineaţă am golit casa de lucrurile cele mai frumoase.
După masă la
ora trei s-a zvonit că totul a fost amânat pentru şase luni.
Nesiguranţă, nelinişte, plecăm sau nu? Mamei şi tatei le-au părut
rău după cele vândute şi dăruite şi mie mi-era jale de
ele. Dar în inimă aveam o îndolială, nu eram siguri de zvon. Eram
gata cu împachetatul, dar aşa cum ca şi cum am pleca într-o excursie.
Nu ne închipuiam că s-ar putea să ne smulgă cu totul din casa
noastră. Seara ne-am culcat şi până azi această seară
e ultima de când ne-am mai culcat într-un pat. Duminică la şase
dimineaţa am aflat că plecăm.
Începeam să ne
dăm seama de grozăvia în care eram aruncaţi. Dar nu bănuiam
nici pe departe, ce ne aşteaptă, căci cine are o imaginaţie
atât de neagră?! La ora 11 dimineaţa au început căruţele să
pornească spre gara din capătul satului. Era prima viziune a exilului
nostru. Drum lung, noroios, presărat de căruţe, pline cu saci,
boccele, copii, bătrâni. Pe jos, alături de căruţe,
tinerii. Ţiganii o duc mai bine. Ei au căruţe, noi nici atât.
Lăsăm Câmpulungul în urma
noastră şi ajungem la gară. Aici e şi mai groaznic.
Plânsete, jale, bagaje, ţipete, îmbarcarea în vagoane care
transportă, de altfel, caii. Vagoanele
sunt curăţate de paie şi ne urcăm noi. 38 de
persoane într-un vagon, printre care patru bătrâni peste optzeci de ani şi
un copil paralizat. Ne era teamă să nu se plumbuiască vagoanele.
La gară s-au împărţit pâini. În închipuirea noastră şi
după cele spuse, plecăm spre o localitate în fundul Basarabiei,
Atachi, se zicea că vom fi colonizaţi şi vom avea un mijloc de
trai. La opt seara am plecat, cu al doilea transport.
Prima noapte, parcă
am fi fost în excursie, nu ne dădeam seama de tristeţea
situaţiei noastre şi am petrecut-o pe bagaje. Luni, în tren, mâncam
carne veche, beam apă murdară, dar mai râdeam şi ne certam cu bătrânii. Clădeam castele
în Spania, speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci,
că vom învăţa agricultura. Am trecut ărin
Cernăuţi şi intram în plină stepă. Ce mare era stepa,
ce nesfârşit e cerul de stepă!
În mijlocul
văicărelilor am mai văzut un minunat apus de soare. Marţi
dimineaţa – 4 noiembrie - am sosit la Atachi. Până la 6 seara am stat
afară şi-apoi, mai departe jidove, cu căruţa până-n
oraş. În drum sunt mii de oameni. Sute într-o casă, dar ce case!
Toate sunt distruse, fără acoperiş, uşi şi ferestre,
casele evreilor omorâţi, căci pe fiecare zid erau scrise cu
cărbune numele celor ucişi. Am încăput vreo 30 într-o odaie,
împreună cu farmacistul Garai. A fost cea mai groaznică noapte de
până acum.....