SUPRAVIETUITORII RASPUND  ( I )

 

 

 

Liviu Beris - Supravietuitor Transnistria

 

1.      Ce parere aveti despre asa zisul Holocaust din Romania?

 

2.      Ce este mai grav: CAUZA (saptamina rosie – vara lui 1940) sau EFECTUL?  Adevarul despre 28 iunie-3 iulie 1940  (Va rog, nu evitati raspunsul)

 

3.      Ce stiti despre „anul rosu”?  Cum si de ce au devenit evreii principalii calai ai regimului sovietic comunist?

 

4.      Ce parere aveti despre Holocaustul rosu?

 

5.      Oare maresalul Antonescu, prin masurile luate, nu a contribuit la evitarea unui Holocaust pe teritoriul Romaniei?

 

6.      Pentru mine, maresalul Antonescu este un erou care a luptat pentru dezrobirea unor tinuturi romanesti cotropite in rasarit, un mare patriot care a luptat pentru binele Romaniei.  Atitudinea pe care a avut-o fata de evrei nu-i poate sterge aceste merite, nu-l poate sterge din istorie.  De ce va opuneti recunoasterii acestor merite?

 

7.      Are poporul roman vreo vina pentru ce li s-a intimplat evreilor in timpul Holocaustului?

 

8.      De ce si de unde provine ura celor din jur (si nu numai a romanilor) impotriva evreilor, cum s-a mentinut de-a lungul timpului, si cum de s-a ajuns chiar pina la politica de exterminare?

 

 

 

Liviu Beris  -  supravieţuitor Transnistria

 

 

Sunt un supravieţuitor al deportărilor în Transnistria.

Din cei peste 1800 evrei deportaţi în August 1941 din localitatea Herţa, localitate în care m-am născut şi am crescut, nu s-au mai întors decât 25%. Ceilalţi au murit de foame, de frig, de tifos exantematic şi febră tifoidă, de răutatea oamenilor din jur şi de glonţ.

Totalitarismul guvernului Antonescu a fost urmat, la scurt timp de la încheierea războiului, de totalitarismul comunist.

Transnistria, deportările evreilor, pogromurile -  fapte petrecute în istorie -  nici măcar nu erau pomenite la “istorie”. Funcţiona principiul că ceea ce nu se ştie, ceea ce nu se transmite, nu există.

Dispariţia prin implozie a sistemului comunist a făcut posibilă începerea de studii, accesul la arhive, scoaterea la iveală a documentelor, restabilirea treptată a adevărului istoric. Şi la toate acestea s-au adăugat mărturii ale supravieţuitorilor trecuţi prin infern şi ale martorilor neevrei care au văzut cele întâmplate. Ele au adus şi continuă să aducă informaţii asupra atmosferei din acele zile, a relaţiilor interumane, a reacţiilor diferitelor părţi implicate în evenimente, situaţii de viaţă şi de luptă faţă în faţă cu moartea asupra cărora documentele, seci prin însăşi natura lor, nu au cum să relateze.

Sunt şi eu unul din cei asupra cărora, ca supravieţuitor, apasă o dublă povară: să menţinem vie memoria victimelor nevinovate - aruncate pe margini de drumuri, în gropi comune, arse de vii în depozite incendiate, ajungând să aibă morminte doar în văzduh -  şi să arătăm tinerilor faptele, aşa cum au fost ele, astfel încât generaţiile de azi şi cele ce urmează să prevină de tragedii felul celor prin care a trecut generaţia noastră.

Acesta este şi motivul pentru care am răspuns, în măsura posibilului, tuturor invitaţiilor de a vorbi despre Holocaustul din teritoriile aflate în timpul războiului sub autoritate românească, în faţa elevilor, studenţilor, profesorilor de istorie şi ştiinţe socio-umane, precum şi în faţa unor organizaţii civice.

Pentru a facilita lămurirea diferitelor aspecte am solicitat auditoriului ca întrebările, nelămuririle – uneori chiar afirmaţiile – să-mi fie adresate în scris, fără obligaţia de a fi semnate. Aceasta a făcut posibilă învingerea timidităţii unora, a unor reţineri din partea altora şi înlăturarea formalismului la care se poate ajunge în tratarea unor probleme complexe şi sensibile totodată.

În cele ce urmează voi reda unele din întrebările primite şi răspunsurile pe care am fost în măsură să le dau.

 

 

Ce părere aveţi despre aşa zisul Holocaust din România?

 

.... Că nu a fost un “aşa zis”, că a fost un adevărat Holocaust al evreilor în teritoriile aflate sub autoritatea guvernului Antonescu în timpul celui de al II-lea război mondial, soldat cu peste 270 000 de morţi. Şi aceasta nu este „părerea” mea, aceasta este realitatea.

Pentru prima oară în istorie, Reich-ul nazist şi aliaţii săi au conceput, au organizat şi aplicat în mod sistematic, la nivel statal, o acţiune de exterminare a unui întreg popor. Iar una din cele 10 porunci – să nu ucizi – a fost transformată în contrariul ei, prin ordine de participare la un „serviciu public criminal”. Era suficient să te fi născut evreu pentru a fi, de fapt, condamnat la moarte.

Documentele găsite în arhive atestă aceste afirmaţii. Iată câteva extrase din care rezultă „programul de purificare” şi unele din acţiunile guvernului antonescian.

 

 

1941, iunie 17                      Şedinţa Consiliului de Miniştri[1]

 

Prof. Mihai Antonescu, ministru de stat:

 […] Noi trebuie să facem purificarea populaţiei. De aceea Basarabia şi Bucovina vor aminti de politica lui Titus în ceea ce priveşte anumite populaţiuni de origine etnică – şi vă asigur că nu numai în ceea ce priveşte evreii – […] vom ajunge să practicăm o politică de totală şi violentă înlăturare a elementelor străine. […]

 

 

1941, iulie 8             Şedinţa Consiliului de Miniştri[2]

 

Prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri:

 […] Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi între dvs, eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina care trebuie azvârlit peste graniţă. […]

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. […]

[…] Aşa că vă rog să fiţi implacabili. Omenia siropoasă, filosofică n-are ce căuta aici.

[…]Dacă este nevie, să trageţi cu mitraliera. […]

Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege. […]

Nici o lege. […] Deci fără forme, cu libertate completă. […]

 

 

1941, octombrie 6                 Şedinţa Consiliului de Aprovizionare[3]

 

 […].Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

În ceea ce priveşte pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 40 000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţele o vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali. […]

[…]. Deci chestiunea evreiască este o chestiune care se rezolvă pentru Basarabia în câteva săptămâni şi se va rezolva şi pentru Bucovina. Deci, domnule guvernator al Bucovinei, trebuie să fii pregătit pentru această măsură.

 

 

1941, noiembrie 13              Şedinţa Consiliului de Miniştri[4]

 

[…] Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Iaşul este foarte aglomerat

Dl ing. C. Buşilă, ministrul lucrărilor publice: Au plecat jidanii

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Deocamdată nu au plecat jidanii de la Iaşi. Am destule greutăţi cu acei care i-am dus pe Bug. Numai eu ştiu câţi au murit pe drum.

 

 

Cu referire la „represaliile” de la Odesa

 

1941, noiembrie 13      Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii

                                                Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei[5]

 

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

Am spus să se împuşte câte 200 de evrei pentru fiecare mort şi câte 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa?

Dl Prof Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: Au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzile Odessei. […]

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. […]

 

1941, decembrie 16    Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii

                                                provinciilor dezrobite[6]

 

[…] Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Pe jidanii din Odessa te rog să-i scoţi imediat din oraş.[…]

Dl mareşal Ion Antonescu […]: Germanii vor să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze într-o anumită regiune. Dar până la execuţiune este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Aşteptăm ce se decide la Berlin? […]

Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi. […]

 

Instigarea populaţiei la pogromuri împotriva evreilor

Lt col. Al Ionescu, şeful biroului al II-lea (secţiei II) al Statului Major raportează[7]

Pentru executarea ordinului Dvs telefonic primit în ziua de 8 VII 1941:

Am onoarea a înainta alăturatul Plan […]

Din ziua de 9 iulie s-a şi trecut la executare.

Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în aşa fel încât populaţia singură să caute a le înlătura, prin mijloacele ce vor găsi mai indicate şi adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor române, atmosfera trebuie să fie deja creată şi chiar trecut la fapte […].

 

Şi, iată un raport[8] care arată eficienţa uneia din metodele de exterminare practicate de autorităţi româneşti.1941, noiembrie 13, Golta

 

Către Guvernământul Transnistriei

Tiraspol

Am onoarea a raporta:

La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru.

În comuna Gvozdavca din raionul Liubaşevca comună românească se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero şi Bogdanovka câte circa 1 500.

În cei din Gvozdavca a dat tifosul şi au murit vreo 8 000, cu toţi cei morţi de foame.

[…]Tot la Bogdanovka au fost trimişi şi cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale Sovhozului.

Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9 000 jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasaţi în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7 000 porci.

Astăzi a venit Primarul cu şeful de Sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40 000 din direcţia Odessa.

Cum Sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.

Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt relativ bine îngrijiţi.

Majoritatea sunt tuberculoşi, sufăr de dizenterie şi tifos.

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune.

Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani.

 

 

Prefect

Lt. Col. Isopescu

 

Pentru o dreaptă măsură, prezint în continuare extrase dintr-o mărturie a unei supravieţuitoare a „regatului morţii” condus de prefectul Isopescu. Trecând peste modul cum a ajuns dintr-un lagăr în altul, voi reda doar câteva aspecte din cele trăite de Liebe Havas Burihovici în ghetoul din Ismail şi în lagărele Domanovka şi Bogdanovka, din judeţul Golta-Transnistria.

 

Extrase din mărturia doamnei Liebe Havas Burihovici, supravieţuitoare a deportărilor din Transnistria.

 

[ … ] În 21 Iunie [ … ] în câteva ore armata şi administraţia sovietică au părăsit Ismailul.

[ … ] În zorii zilei, uniforme îmbrăcate pe fiare dezlănţuite au spart uşa casei, ne-au ordonat ca în câteva minute să ne facem o boccea cu obiecte strict necesare. Ne-au încolonat şi îndreptat spre anticamera morţii: GHETOUL!

[ … ] Am fost chinuiţi din prima noapte, eram sculaţi de nenumărate ori pentru apel: îmbrânciţi, loviţi, călcaţi de bocancii lor. Au început să depisteze copiii nou născuţi. Ne puneau în cerc (în toţi anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificaţia punerii noastre în cerc) iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuţa victimă. Porţiuni din ce a fost obiectul lor de distracţie era împrăştiat pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe faţă, de pe mâinile, de pe uniforma lor. La diverse ore, veneau beţi, smulgeau din grup femei din cele mai tinere şi, în faţa familiei acesteia şi a noastră, o violau.

[ … ] Într-un zori de zi, cu brutalitatea lor intrată în reflex, ne-au rostogolit în bătăi, [ …] ne-au ordonat să ne luăm „bunurile” noastre ce intrau doar într-o bocceluţă şi ne-au pornit la drum spre ieşirea din oraş.

[ … ] Ne-au încolonat. Drumul ce-l aveam în faţă spre destinaţia necunoscută era presărat cu cadavre, acestea ne direcţionau calea. [ … ] Cine se clătina, era împuşcat.

[ … ] Tot timpul mergeam, rar staţionam şi ne adăposteam în ruinele fostelor grajduri, fără acperişuri, doar urme de ziduri, înăuntru cadavre intrate în putrefacţie, mirosurile ne asfixiau. [ … ] Nu pot aprecia după cât timp am ajuns în lagărul de exterminare în masă numit Domanovka. Lagărul era format din case arse, distruse de ruşi înaintea evacuării lor [ … ].

În realitate, stăteam sub cerul liber, în plină iarnă rusească  la -400. Peste tot stive de cadavre, peste tot bolnavi de tifos, mişunau păduchii, râia era ceva comun, răni purulente, deschise, pline de viermi, febră tifoidă. Tifosul exantematic n-a cruţat pe nimeni. [ … ] Când cel de lângă tine murea, instantaneu, puzderia de păduchi care-l acoperea invada pe cel ce era încă cald. Eu, în fiecare por aveam păduchi mari cât ploşniţele. Nimic nu împiedica activitatea lor, te rodeau până se forma carne vie. Aveam tifos exantematic, ca hrană aveam din belşug fecale îngheţate (relatarea nu-i ficţiune). [ … ]

Am sosit în acest lagăr în toiul execuţiilor în masă. Fără întrerupere, zi şi noapte, veneau căruţe în care se aruncau oamenii, chiar îi suprapuneau ca să încapă cât mai mulţi, şi îi duceau spre locurile unde îi obligau ca, cu slabele lor puteri să-şi pregătească propriile lor case de veci. Dar în prealabil, trebuiau să se dezbrace la piele, să se aşeze cu faţa la groapă, după care intrau în funcţiune armele care-i ucideau sau numai îi răneau; şi aşa cum se nimerea, încă vii sau morţi, erau aruncaţi în groapă. Operaţia următoare era stropirea cu puţin petrol, se dădea foc şi totul se acoperea doar cu câteva lopeţi de pământ. Carnea friptă ne stârnea foamea. Când nu mai era mişcare în jur, veneau câinii care trăgeau bucăţi din cel ce a fost cu puţin înainte om, şi nu aliment. Greu de crezut, acelaşi lucru îl făceau şi puţinii dintre noi care se mai puteau târî până la gropi. Se practica un fel de canibalism. Era o provocare prea mare ca să rezişti mirosului de carne friptă, fie ea chiar şi de OM.

[ … ] transportul oamenilor cu căruţa la gropile comune, nu dădea randament [ … ]. Au început să vină călăii la noi înarmaţi şi ne scăpau de chinuri împuşcându-ne deodată, pe câţi mai mulţi dintre noi.

Nu ştiu de ce mi-a rămas în memorie că era luna Ianuarie când, mama care stătea pe jos lângă mine, bolnavă şi ea de tifos exantematic, a fost împuşcată. N-am văzut pe niciunul dintre noi să-şi plângă proprii morţi, fiecare îşi aştepta rândul. Nici nu ne trecea prin gând că unii vor supravieţui [ … ].

Eram tânără şi doream să trăiesc [ … ]. Inconştient am început să simt momentul când pericolul se apropia, când reveneau să ne împuşte. De frică, ca să scap am început să mă târăsc [ … ] şi mă ascundeam printre cadavre care erau în stive.

[ … ] Isopescu Modest era prefect la Golta iar adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut dar şi mai crud era şeful Siguranţei Statului, din nefericire nu-i ţin minte numele [ … ].

La o triere făcută de Pădure şi de Şeful Siguranţei, [ … ] am căzut în lotul trimis în renumitul lagăr de exterminare Bogdanovka

[ … ] Lagărul Bogdanovka era situat pe un deal, fostul regim sovietic îl folosea ca crescătorie de porci, ocupa un spaţiu imens. Cred că nimeni dintre deportaţi nu l-a putut parcurge de la un capăt la altul: lagărul nu era păzit, era suficient efortul ce trebuia să-l facem ca să urcăm până sus. [ … ] Când ajungeau în acest loc, cădeau unde şi pe ce se nimerea şi, ce putea fi altceva decât cadavre? Cadavre înţepenite în diferite poziţii şi alte maldăre de cadavre care de puţin timp ajunseseră fără suflare. Erau absolut goi, fiecare bucăţică de cârpă care-i acoperise servea în continuare celor vii. Ca la Domanovka, şi aici tifosul exantematic secera fără să excepteze pe cineva, era un colaborator activ al celor ce ne exterminau. Un alt duşman agresiv al nostru erau şobolanii care erau de mărimea unor pisici mature. Majoritatea deportaţilor erau neputincioşi şi nu se puteau apăra iar aceştia, netulburaţi, îi rodeau în diverse părţi ale corpului, devenise hrana lor. În exodul meu, în multe grajduri unde am staţionat, am văzut şobolani care se ospătau din trupurile încă vii ale semenilor noştri care, doar scânceau, nu aveau puterea nici să ţipe. În lagărul Bogdanovka nu era prevăzută o cât de mică raţie de alimente, foametea dădea roade. Bogdanovka era înconjurată de gropi comune, în ele ajungeau cei împuşcaţi şi, nu de puţine ori şi unii care nu erau încă morţi dar acolo în chinuri, îşi găseau sfârşitul [ … ]

În continuare, martora prezintă toate încercările prin care a trecut şi cum a ajuns să se numere printre câteva sute de supravieţuitori dintre zecile de mii de deportaţi morţi în „regatul” prefectului Isopescu.

 

Morţii nu au glas, nu strigă despre cum a fost adus de „oameni” iadul pe pământ. Dar supravieţuitorii au această datorie. Mai ales acum, când numărul negaţioniştilor Holocaustului creşte, când ei devin tot mai agresivi, încearcând, prin negare, să ucidă victimele pentru a doua oară.

Am consemnat doar câteva din numeroasele documente care redau deciziile factorilor de conducere ce au dus la Holocaustul din România.

Pentru a înlătura confuziile, precizez că atunci când este folosit termenul „Holocaustul din România”, acesta se referă la exterminarea evreilor din teritoriile aflate în acea perioadă sub autoritatea guvernului Antonescu, indiferent dacă acestea fac parte în prezent din alte state (Bucovina de Nord, Basarabia, Transnistria) sau se află între graniţele actuale ale României. Pentru comparaţie, Holocaustul este german, chiar dacă lagărele de exterminare în masă (Auschwitz-Birkenau) au fost situate pe teritoriul polonez.

Desigur, Holocaustul din România a avut şi unele caracteristici:

a -       exterminarea a fost concepută, organizată şi aplicată de o ţară suverană.

b -       exterminarea nu a constat numai în acţiuni sistematice de ucidere ci, mai ales, din deportări în condiţii care au dus la exterminare;

c -       politica românească în „chestiunea evreiască” a fost independentă de politica Germaniei, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei şi influenţei naziste asupra aproape întregii Europe.

d -       dovada că a acţionat independent este însuşi faptul că, atunci când şi-a dat seama că războiul este aproape pierdut, a decis oprirea politicii de exterminare, sistarea deportărilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Regat şi chiar începerea unor repatrieri din Transnistria.

Cu alte cuvinte, Holocaustul de pe teritoriul sub autoritate românească a început atunci când a fost ordonat şi s-a desfăşurat până în momentul când, tot din ordin, a fost oprit.

 

Ce este mai grav? CAUZA (săptămâna roşie – vara lui 1940) sau EFECTUL?  Adevărul despre 28 iunie - 3 iulie 1940!
(Vă rog, nu evitaţi răspunsul)

 

Precum vedeţi nu l-am evitat. Este vorba de una din variantele prin care se încearcă justificarea exterminării evreilor prin aceea că ar fi fost „o acţiune de răzbunare” a militarilor (în timpul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în anul 1941) pentru atitudinea ostilă a evreilor faţă de armata română în timpul retragerii din aceste teritorii în vara anului 1940 (28 iunie – 3 iulie).

Pentru stabilirea mai clară a raportului dintre cele două elemente puse în discuţie, le voi transpune la nivel individual: un om îl calcă pe un altul pe o bătătură a unui deget de la un picior [CAUZA] iar acesta scoate un cuţit şi i-l înfige în inimă. [EFECTUL]. S-a răzbunat! Ce e oare mai grav?

Acesta este şi raportul dintre „atitudinea ostilă a evreilor” (atenţie la generalizare – toţi, la grămadă) din 28 iunie-3 iulie 1940 şi acţiunea de răzbunare a militarilor.

Gravitatea este dată de faptul că „acţiunea” a fost săvârşită de o armată, care reprezintă un stat şi care are obligaţia să-i respecte până şi pe inamicii care se predau, chiar dacă aceştia au tras asupra ta până cu o clipă în urmă. Dar şi mai grav este faptul că s-a acţionat din „ordin” (vezi „extrasele” redate la întrebarea despre Holocaust).

Să tragi şi să ucizi fără discernământ civili neînarmaţi, fără apărare, doar pentru vina că s-au născut din „anumiţi” părinţi. Ce poate fi mai odios?

Pentru cei ce n-au trăit acele evenimente, se impun însă unele precizări.

 

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum referitor la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Prezentăm şi câteva puncte de reper asupra situaţiei generale din perioada respectivă:

La 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică semnează tratatul de neagresiune cunoscut sub denumirea de pactul Ribbentrop-Molotov - miniştrii de externe ai celor două ţări- prin care acestea şi-au stabilit sferele de influenţă în Europa.

La 1 septembrie 1939, Germania invadează Polonia. Franţa şi Anglia declară război Germaniei. Începe al II-lea război mondial.

În câteva săptămâni, armata poloneză este înfrântă, Varşovia şi cea mai mare parte a Poloniei este ocupată de trupele germane. Trupele sovietice intră şi ocupă partea de răsărit a Poloniei, oprindu-se la o linie de demarcaţie dinainte stabilită. Era clar şi uşor de înţeles, în special de către oamenii politici, că se acţiona pe baza unor prevederi secrete din tratatul semnat între cele două ţări.

A urmat impunerea unor tratate de „asistenţă mutuală” între URSS – pe de o parte - şi Estonia (28 Septembrie 1939), Letonia (5 Octombrie 1939) şi Lituania (11 Octombrie 1939),  pe de altă parte, urmate de ocuparea acestor ţări.

La 29 Martie 1940, Molotov a ridicat problema Basarabiei, „a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică.”

Cele expuse arată că pericolul sovietic pentru România era evident şi pentru un necunoscător.

Prevederile secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov sunt astăzi cunoscute. Ele conţin înţelegerile privind repartizarea zonelor de interese între Germania şi Uniunea Sovietică, între care şi cedarea unor teritoriiromâneşti către U.R.S.S. Aceasta a fost de fapt „CAUZA”. Tot ce a urmat au fost „EFECTE”.

 

Aceasta a fost conjunctura în care România a primit ultimatumul sovietic din 26 Iunie 1940.

Conducerea României din acea vreme, în frunte cu Regele Carol al II-lea, considerând că nu există posibilitatea de a face faţă unui război cu URSS, a acceptat (după ezitări şi pertractări care au influenţat decisiv evenimentele ce au urmat) condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea teritoriilor respective. Suprafaţa acestor teritorii era: 50 762 km2 (din care Basarabia 44 500 km2 şi Bucovina de Nord 6262 km2)[9].

Populaţia acestor teritorii era de 3 776 000 locuitori din care: 53.49% români, 15.30% ucraineni, 10.34% ruşi. 7.27% evrei, 4.91% bulgari, 3.31% germani şi 5.12% alţii.[10]

Indecizia factorilor de conducere ai ţării între momentul primirii şi momentul acceptării ultimatumului, severa presiune rusească sub care a fost declanşată retragerea (concretizată în termene de evacuare a teritoriilor imposibil de respectat), devansarea trupelor române în retragere de către blindatele sovietice, instituirea de către acestea a unor „puncte de control” pe traseele de retragere şi consecinţele grave determinate de această situaţie (incidente şi ciocniri soldate cu morţi şi răniţi, arestări de ofiţeri români şi umilirea lor în faţa trupei, confiscări de material militar, părăsirea unităţilor de către unii militari originari din teritoriile cedate – prin scoatere din rânduri la ordinul ruşilor sau din proprie iniţiativă, deficienţe în organizarea retragerii) la care s-a adăugat şi „picătura”, respectiv atitudinea ostilă a unor elemente din cadrul populaţiei locale, toate au dus la transformarea operaţiunii de retragere din Basarabia şi Bucovina de Nord într-un eşec major, resimţit ca atare de armată şi de ţara întreagă. [Atenţie: în continuare, „picătura” şi în special „evreii” vor deveni principalii vinovaţi pentru tot ce s-a întâmplat.]

La încheierea retragerii, pierderile raportate de armatele a 3-a şi a 4-a se cifrau la: 233 ofiţeri, 26 subofiţeri şi 48629 soldaţi de trupă (din care morţi: 5 ofiţeri, 6 subofiţeri şi 42 soldaţi).[11]

În mărturiile refugiaţilor care relatau scene de groază din retragere, precum şi în documentele (telegrame, rapoarte) transmise de unităţile militare, revenea mereu cuvântul „evreii”. Acuzaţiile colective curg. Presa vremii le prezintă, le amplifică. Fapte reale şi fapte inventate amestecate laolaltă, deformări şi zvonuri răspândite cu iuţeala fulgerului.

 

Redăm numai câteva extrase din documente de arhivă[12]:

„În localitatea Ungheni – Iaşi au sosit 20 de tancuri sovietice. La apariţia lor, comuniştii din oraş, în majoritate evrei, au manifestat ostil contra României, dedându-se la acte de violenţă faţă de armată. S-au tras focuri de armă şi sunt morţi şi răniţi.”

„Populaţia evreiască din Târgu Ungheni a fost foarte ostilă, atacând chiar soldaţi care au făcut uz de armă”.

„Parte din tancurile sovietice – care în majoritate nu au respectat ordinul de ocupare – au devansat trupele noastre în retragere, folosind tancurile ca mijloc de transport de arme pentru înarmarea populaţiei ucrainene. Aceştia, înarmaţi, s-au dedat la atacarea convoaielor noastre, omorând şi jefuind soldaţi care treceau izolaţi. […]”

„În toate satele s-au arborat steaguri roşii, în special evreii”.

„Bandele evreo-comuniste din Chişinău au jefuit pe refugiaţii care nu aveau posibilitatea să se apere”[13].

„La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi, care au scăpat datorită intervenţiei unui detaşament de jandarmi ce a făcut uz de arme”

„[…]. Avocatul Michael Flexor din Soroca, conducând bandele de evrei, a ocupat poliţia şi primăria, unde au făcut percheziţii. Tot el a asasinat în faţa statuii Generalului Poetaş, pe avocatul Murafa şi pe Eustaţie Gabriel. La prefectura de judeţ, în asistenţa trupelor sovietice au luat cuvântul institutorul Gh. Lupaşcu, fost prefect, deputat. […]. Asemenea Petre Sfeclă, preşedintele F.R.N. din Soroca împreună cu institutorii Snop Alexandru şi Cutubar Ion au ieşit cu drapelul roşu în întâmpinarea trupelor roşii […]. Impiegaţii de mişcare din staţia Lipnic au primit trupele sovietice cu drapele roşii. […][14]

„În Cernăuţi, astfel de elemente au împuşcat preotul bisericii catolice şi câţiva gardieni de la penitenciar. […][15].

„La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul armatei a 4-a şi a 3-a române, au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi”.[16]

„La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi, având ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie”.[17]

 

EXPERIENŢA PROPRIE.

Am precizat că sunt din Herţa, aşa încât la vârsta de 12 ani şi jumătate am trăit „pe viu” aceste evenimente. Localitatea făcea parte din fostul judeţ Dorohoi, fiind situată cam la 15 km sud de vechea graniţă cu Austro-Ungaria, respectiv de Bucovina, iar populaţia era alcătuită din români şi evrei.

În dimineaţa zilei de 29 Iunie 1940, ne-am trezit cu blindatele sovietice pe strada principală a orăşelului, cu toate că Herţa nu a făcut niciodată parte din Bucovina. Toţi oamenii credeau că au greşit şi aşteptau să se retragă. La un moment dat s-a răspândit vestea că locotenentul Boroş a fost ucis de un militar sovietic şi că, sărind să-l apere pe comandantul său, a fost ucis şi un soldat român, de origine evreu, pe nume Iancu Solomon. Trupurile neînsufleţite ale acestora au fost transportate, pentru a fi înmormântate, la Dorohoi.

Precizez că alte incidente sau lupte n-au avut loc la Herţa. Trupele sovietice nu s-au retras şi ţinutul a rămas timp de un an sub ocupaţie sovietică. Au fost strânşi apoi oameni în faţa primăriei, pentru a asculta discursuri privind fericirea ce a dat peste noi. Nu au fost nici un fel de jafuri sau alte dezordini.

Şi iată cum este relatat acest eveniment într-o comunicare ştiinţifică din anul 2000: „Într-adevăr, la punctul Herţa judeţul Dorohoi au avut loc numeroase incidente cauzate de depăşirea liniei demarcaţionale de către trupele sovietice. Un locotenent şi un caporal român au fost împuşcaţi de evreii din Tg Herţa, iar comandantul unităţii de cavalerie din oraş a dat ordin de tragere, înregistrându-se morţi şi răniţi de ambele părţi, inclusiv printre evrei”.[18]

Afirmaţia că „evreii din Tg Herţa au împuşcat un locotenent şi un caporal român” (caporalul român fiind probabil Iancu Solomon) nu mai are nevoie de comentarii. Dacă s-ar fi înregistrat şi alţi morţi, dintre militari, numele lor ar fi fost menţionate în documente. Ca martor ocular al acestor evenimente, confirm că în Tg Herţa nu s-au înregistrat, atunci, nici un fel de alte victime evreieşti.

Dar inadvertenţe s-au mai strecurat şi în alte documente.

Vladimir Murafa, împuşcat la Soroca în faţa statuii generalului Poetaş, este regăsit viu şi nevătămat, fiind enumerat printre participanţii la un parastas oficiat la mănăstirea Antim în toamna lui 1940.[19]

Preotul catolic (Georg Goebel) este regăsit într-o monografie editată de Asociaţia germanilor bucovineni, repatriaţi în toamna anului 1940 în Reich, şi a decedat acolo, în 1955.[20]

Protopopul din Nisiporeni, Ion Drajinschi şi preotul Gheorghe Fotescu din Tighina nu au fost ucişi de către evrei, fiind citaţi în presă ca participanţi la diverse pomeniri şi ceremonii religioase la Bucureşti, în toamna lui 1940.

Referitor la steaua cu 6 colţuri pe brasardele roşii, este necesar să precizăm adversitatea comuniştilor faţă de evreii sionişti (cei ce doreau realizarea unui stat evreu) aşa încât e foarte probabilă confuzia cu steaua cu 5 colţuri.

Şi totuşi, persistă întrebarea: au participat evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord la acţiunile antiromâneşti în timpul retragerii din vara anului 1940?

Analiza ştiinţifică a datelor disponibile arată că, la aceste acţiuni au participat şi „unii evrei”, alături de reprezentanţii altor etnii. Generalizarea este tendenţioasă, oricare ar fi populaţia la care s-ar face referire.

Care ar putea fi însă explicaţia pentru atitudinea - dacă nu ostilă, cel puţin neprietenoasă - faţă de autorităţile române a unei importante părţi a populaţiei din aceste provincii?

Cu referire la acest subiect, iată un extras din scrisoarea lui Iuliu Maniu, adresată mareşalului Antonescu, pe 18 iulie 1941:

„[…] Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din regat, necunoscători ai oamenilor de acolo; aceştia s-au prefăcut în adevăraţi satrapi ai populaţiei şi au stârnit numeroase nemulţumiri. Au fost, desigur, şi oameni de treabă între cei veniţi, dar cei răi au compromis şi pe cei buni. Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi timp de două decenii, provinciile, în bună parte, s-au înstrăinat, în loc să se închege sufleteşte complet cu ţara. […].”[21]

Iar Alex Mihai Stoenescu arată: „dorinţa de obiectivitate mă obligă să precizez că, dintre cei „dispăruţi” (menţionaţi în marile pierderi suferite la retragerea din 1940 -nn), au fost descoperiţi în 1941, un mare număr de dezertori”.[22]

Există oare vreo legătură între analiza lui Maniu şi constatările lui Alex Mihai Stoenescu? Eu cred că, da.

În ce priveşte pe evrei, la situaţia generală s-au adăugat şi problemele create de antisemitismul legiferat, inaugurat de guvernarea Goga-Cuza (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) şi continuată sub dictatura regală a lui Carol al II-lea. Este şi motivul pentru care unii tineri evrei au căzut sub influenţa comunistă. Visul de a fi şi de a trăi ca oameni egali cu toţi ceilalţi, trâmbiţat de „internaţionalismul comunist” a fost plătit scump de mulţi dintre ei. Partea proastă este că a fost plătit şi de cea mai mare parte a evreilor, care nici măcar n-au avut parte de plăcerea de a visa.

Prin planurile de evacuare din mai 1940, cu titlurile de cod „Mircea” şi „Tudor”- planuri secrete, dar cunoscute de toată lumea – le era interzisă evreilor posibilitatea de a se refugia din aceste teritorii. Ce trebuiau să facă evreii? Să aplaude că le era interzisă posibilitatea de a alege? Oricum, aceasta explică de ce printre refugiaţi au fost atât de puţini evrei.

Ecoul deosebit al acestor evenimente în rândul populaţiei româneşti şi a armatei, inducerea ostilităţii şi chiar a urii faţă de întreaga populaţie evreiască, au făcut uitate lipsa de pregătire şi de echipament a armatei, erorile clasei politice care au condus la situaţia din vara anului 1940, demonstrând totodată cât de eficientă este manipularea maselor.

Încercările de a prezenta chiar şi acum aceste „acţiuni” drept acte de răzbunare, în condiţiile în care există dovezi clare că s-a acţionat conform ordinelor, pentru „purificare”, pentru „curăţarea terenului”, sunt încercări de a justifica crime de război comise de o armată împotriva unei populaţii civile neînarmate.

Iată şi câteva extrase prezentate de Alex Mihai Stoenescu privind „acţiunile” unei unităţi militare.[23]

 

Din raportul Regimentului 6 Vânători – 20 iulie 1941:

a.      „La Sculeni, când regimentul era pe poziţie, tot timpul se semnaliza din Tg Sculeni cu ruşii, iar rezultatul era că, toate măsurile luate cu caracter operativ erau stingherite de artileria rusă. Mai mult, am avut ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care, în loc să moară la datorie, au fost împuşcaţi mişeleşte pe la spate din case şi grajduri, de evrei. Pentru a putea preveni această stare de lucruri, am ordonat căpitanului Stihi Ioan, ofiţerul informator, să aresteze şi să execute pe toţi evreii din Sculeni.”

b.      „Când Batalionul 1 din acest regiment a ajuns la Gura Căinari, s-au prins un număr de 50 – 60 de evrei care erau grupaţi la marginea de vest a satului. Duşi de către locuitorii din sat, s-au găsit asupra acestor evrei arme şi grenade de provenienţă rusă, motiv pentru care am ordonat executarea lor imediat.”

c.      „În satul Mărculeşti, pe când compania căpitanului Oţel înainta în avangardă, a fost înconjurat de armata rusă împreună cu cca 300 evrei civili şi înarmaţi, producând acestei companii pierderi dureroase şi chiar pierderea cpt Oţel Vasile, care a fost rănit, prins de evrei şi a cărui situaţie astăzi nu o mai cunoaştem. Când s-a cucerit satul Mărculeşti, s-a prins un grup de 400 evrei bărbaţi şi femei, din care cca 80 erau răniţi, fapt care dovedeşte că au luptat contra noastră, nefiind în uniformă. Şi de data aceasta am ordonat execuţia lor în masă.”

 

Am trecut şi eu, copil fiind, prin asemenea evenimente.

Şi la Herţa, după intrarea trupelor române, au fost executaţi fără nici un fel de criterii, 132 evrei. Nu ştiu ce scrie raportul regimentului ce a trecut prin Herţa, dar citind extrasele din A. M. Stoenescu, am rămas stupefiat. Să acuzi nişte civili că s-au înarmat şi au atacat o armată victorioasă, când armata inamică este într-o retragere precipitată şi să raportezi de fiecare dată lichidarea cu succes a acestor civili prin „ordinde de execuţie în masă”, iată o performanţă în modul de a comunica eşaloanelor superioare: „misiune îndeplinită”. „Acţiunea de răzbunare”, de „curăţare a terenului” a fost aplicată.

Ea a fost urmată de deportarea evreilor din Bucovina de Sud şi din judeţul Dorohoi, teritorii care n-au fost niciodată sub ocupaţie sovietică.

În euforia primelor succese, purificarea etnică a început să fie extinsă. Şi aşa cum o atestă documentele existente, în situaţia în care nu s-ar fi schimbat cursul războiului, aplicarea „purificării” ar fi fost continuată.

„CAUZA” reală a cedării teritoriilor româneşti din răsărit, pactul încheiat de Germania nazistă cu U.R.S.S., a devenit „MARELE ALIAT GERMAN”. „EFECTUL” este cunoscut: exterminarea în masă a evreilor. Şi este trist că azi, diferiţi aşa-zişi „formatori” de opinie transmit o imagine falsă a situaţiei din acea vreme.

 

Ce ştiţi despre „anul roşu”? Cum şi de ce au devenit evreii principalii călăi ai regimului sovietic, comunist?

 

Despre „anul roşu” ştiu destul de multe. Mai ales că am trăit acel an în Herţa, sub ocupaţie sovietică şi cred că informaţiile pe care le aveţi sunt eronate.

„Evreii” – generalizare care demonstrează cât de „viguros” se menţin prejudecăţile şi stereotipurile – nici nu au devenit şi nici nu au fost „principalii călăi ai regimului sovietic” în „anul roşu”. Ei au suferit laolaltă cu ceilalţi consecinţele nefaste ale totalitarismului comunist. Unele din principalele lor mijloace de a-şi câştiga existenţa – comerţul particular şi micile ateliere meşteşugăreşti- au fost anihilate. Dar mai bine poate fi exprimată ponderea influenţei unei populaţii prin numărul lor aflat în fruntea treburilor publice.

În lucrarea sa, Alex Mihai Stoenescu arată că „[…] dintre liderii comunişti ce conduceau Basarabia în 1940 – 1941, 505 erau români şi numai 69 erau evrei.” În primul Soviet (Parlament) al Republicii Moldoveneşti creată în Basarabia despărţită de România, au fost „aleşi” 443 români, 212 ruşi, 96 ucraineni şi numai 14 evrei.[24]

Referitor la „contribuţia evreilor” la numărul de deportaţi în Siberia, datele existente arată că procentul lor a fost de 32.62% din totalul deportaţilor (faţă de 7,27% evrei din totalul populaţiei).[25]

Poate că mai relevantă însă chiar decât aceste cifre este declaraţia mareşalului Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie 1943: „Când am venit acolo, ne-am găsit în faţa unor reclamaţii fără sfârşit în care se arăta că peste 40 000 de ticăloşi din această provincie se făcuseră în timpul ocupaţiei ruseşti, mai ruşi decât ruşii, persecutând populaţia românească. Populaţia românească cerea pedepsirea lor. Am fost în faţa acestei probleme şi, dacă pedeapsa era capitală, mai cream încă 50 000 sau 100 000 nenorociri. Şi atunci n-am vrut să-i pedepsesc şi am aplicat clemenţă, ca şi în cazul legionarilor.”[26]

Iată cum arată în realitate mitul privind „evreii ca principali călăi ai regimului în anul roşu”.

 

Ce părere aveţi despre Holocaustul roşu?

 

Părerea mea este că nu a existat nici un fel de Holocaust roşu.

Au existat „crimele comunismului” sau „Gulagul comunist” dar, nu „Holocaust” - roşu sau comunist - pentru simplul motiv că, prin Holocaust (fără adjective) este cunoscută exterminarea evreilor, concepută şi aplicată de Germania nazistă şi aliaţii ei reprezentând o culme a „înfăptuirilor” la care a ajuns totalitarismul mişcărilor de extremă dreaptă.

Era suficient să te fi născut din părinţi evrei sau să ai evrei în ascendenţă şi condamnarea la moarte îţi era semnată.

Totalitarismul comunist se poate „lăuda” cu „înfăptuiri” asemănătoare dar nu identice, care au dus la moartea a milioane de oameni.

Criteriile luate în consideraţie au fost însă diferite, aplicându-se „criterii de clasă” (exploatator, burghez, chiabur, etc.) criterii politice (contrarevoluţionar, duşman al poporului), totalitarismul comunist ajungând la performanţa de a exclude din „umanitate” pe cine a vrut, când a vrut şi cum a vrut, indiferent de etnie. Partidul-stat s-a impus prin teroare. I-au căzut victime toţi cei ce erau consideraţi un „pericol” pentru construirea „noii orânduiri”. Închisorile şi lagărele de muncă s-au umplut iar torturile şi condiţiile groaznice de detenţie şi de muncă au făcut ca foarte mulţi să nu se mai întoarcă la familiile lor. Utopia comunistă instalată la putere, a devenit o utopie ucigaşă.

Ca supravieţuitor al Holocaustului, ca unul care ştie ce înseamnă să fii condamnat de un stat totalitar, nutresc un deosebit respect faţă de memoria celor căzuţi victime nevinovate ale crimelor comunismului şi faţă de supravieţuitorii acestui coşmar.

Există deosebiri între cele două mari omucideri al secolului XX? Bineînţeles că da. Dacă n-ar fi decât aceea că, cel puţin teoretic (dar şi în fapt), victima potenţială a comunismului putea să evite soarta tragică ce-i era rezervată, acceptând sau mimând acceptarea politicii partidului-stat, în timp ce pentru evrei, ca victime ale nazismului, o astfel de opţiune nu a existat.

Dar nici una din aceste omucideri, din aceste crime împotriva umanităţii nu este în „competiţie” una cu cealaltă, nu o elimină pe cealaltă. Ele trebuie studiate pentru a cunoaşte la ce pot să ducă diferitele tipuri de totalitarism. Iar denumirile lor nu pot fi decât specifice, aşa cum sunt şi evenimentele pe care le denumesc, terifiante, fiecare în felul său.

 

Oare mareşalul Ion Antonescu, prin măsurile ordonate, nu a contribuit la evitarea unui Holocaust pe teritoriul României?

 

a.                  Referitor la „contribuţie”: Mareşalul Antonescu nu a „contribuit”, el a decis, a ordonat, iar ordinele sale erau aduse la îndeplinire. Odată ajuns la putere, el şi-a asumat funcţia de „Conducător al statului” (echivalentul cuvântului german Führer) şi odată cu aceasta el şi-a arogat depline puteri. Cuvântul său era lege.

 

b.                 Referitor la raportul dintre holocaust şi teritoriu: lagărele naziste de exterminare a evreilor în sistem industrial nu erau amplasate în Germania ci pe teritoriul polonez. Cu toate acestea, Holocaustul evreilor din Europa aduşi şi exterminaţi în aceste lagăre, este „holocaust german” pentru că a fost realizat sub autoritate germană. Tot aşa, exterminarea evreilor din teritoriile aflate sub autoritate românească, este „holocaust românesc”, fie că e vorba de teritorii care au fost şi au rămas româneşti (Bucovina de Sud şi fostul judeţ Dorohoi), au fost şi nu mai sunt sub autoritate românească (Basarabia şi Bucovina de Nord) sau n-au fost româneşti dar, au fost sub administraţie românească în timpul războiului (Transnistria, teritoriu situat între Nistru şi Bug).

 

c.                 Responsabilitatea mareşalului Antonescu şi a guvernului condus de el în exterminarea a sute de mii de evrei aflaţi sub autoritate românească este clară şi a fost prezentată în răspunsul privind „Holocaustul”.

 

d.                 Referitor la evitarea unui holocaust pe teritoriul României: mareşalul Antonescu şi-a dat iniţial acordul pentru deportarea evreilor din Banat, Transilvania de Sud şi Vechiul Regat în lagărele naziste din Polonia. Ulterior, a revenit asupra deciziei şi a refuzat să transpună în practică această măsură. Prin aceasta el a salvat viaţa a sute de mii de evrei.

 

e.                  Cum pot fi explicate cele două decizii care se bat cap în cap, una de exterminare şi una de salvare? Aceste decizii au fost luate în perioade diferite. Deciziile care au dus la exterminare au fost luate în prima fază a războiului, când mareşalul Antonescu era ferm convins de invincibilitatea Reich-ului nazist, incluzându-se şi pe sine ca aliat al „Marelui Reich”. Decizia de încetare a Holocaustului a fost luată într-o perioadă în care se întrevedea pericolul pierderii războiului. Unele extrase din documentele vremii vin în sprijinul acestei afirmaţii:

 

 

1943, aprilie 20                    Şedinţa Consiliului pentru Reglementarea Creditului[27]

[…]

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

Eu lupt să câştig războiul, dar se poate întâmpla să-l câştige democraţiile. Şi noi ştim ce înseamnă democraţia: înseamnă iudeocraţie […]

 

1943, noiembrie 17              Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii[28]

                                    (pe ordinea de zi, repatrierea evreilor deportaţi în Transnistria)

[…]

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

De aceea, în ceea ce priveşte pe aceia care sunt expuşi ca să fie omorâţi de germani, (evreii din Transnistria – n.m.), trebuie să luaţi toate măsurile şi să preveniţi pe germani că nu tolerez lucrul acesta, căci în ultimă instanţă eu voi purta ponosul acestor asasinate oribile. Şi decât să se întâmple aceasta, mai bine îi scoatem de acolo şi îi aducem în regiunea aceasta (Bucovina – nn). […]

 

Chiar dacă aceste documente nu se referă direct la decizia de a nu mai da curs cererii germane pentru deportări, ele indică schimbarea de optică în ce-i priveşte pe evrei, în luările de poziţie ale mareşalului Antonescu.

Faptele (şi documentele) confirmă gradul de independenţă al politicii româneşti în chestiunea evreiască, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei naziste asupra Europei.

Cu alte cuvinte, când s-a ucis sau au fost întreprinse măsuri care au dus la moarte, s-a acţionat „din ordin”, iar când aceste măsuri au fost sistate, s-a acţionat tot din ordin.

Acelaşi om, în două perioade diferite a acţionat în mod cu totul diferit. Cum să-l caracterizezi? Este el un criminal sau este el un salvator?

Răspunsul pe care-l pot da eu este următorul: a ucide este şi rămâne o crimă, a nu ucide este ceva normal şi de aceea nu este un merit. Voi ce credeţi?

 

Pentru mine, mareşalul Ion Antonescu este un erou care a luptat pentru dezrobirea unor ţinuturi româneşti cotropite în răsărit, un mare patriot care a luptat pentru binele României. Atitudinea pe care a avut-o faţă de evrei nu-i poate şterge meritele, nu-l poate şterge din istorie.
De ce vă opuneţi recunoaşterii acestor merite?

 

A te opune recunoaşterii unor merite – în special istorice – este într-adevăr absurd. Problema care se pune este dacă meritele de care vorbiţi sunt reale sau sunt doar un mit. Şi mă refer la „meritele” pe care şi le-a câştigat faţă de România şi faţă de români.

Într-o scrisoare de răspuns adresată de mareşalul Ion Antonescu în martie 1941 liderului PNL, C.I.C. Brătianu, în care combate „recomandarea categorică” a acestuia, „de a nu angaja armata română în operaţiuni militare alături de puterile axei, oricare ar fi făgăduielile ce ni s-ar face”[29] găsim şi următoarea afirmaţie: „Bună sau rea, o politică nu se poate judeca decât după rezultatele ei”. Şi aici trebuie să-i dau dreptate lui Ion Antonescu.

Rezultatul politicii duse de el a fost un dezastru pentru România. Angajarea ţării în război (contrar sfaturilor lui Brătianu), trecerea trupelor peste Nistru (contrar sfaturilor lui Maniu[30]), pierderile foarte mari în oameni pe frontul de răsărit, petrolul şi alte materii prime livrate Germaniei la preţuri de nimic şi rămase şi acelea neachitate, urmate de „ocupaţia” sovietică şi despăgubirile de război ce au trebuit plătite, acesta a fost preţul enorm plătit de România pentru „meritele” politicii duse de Ion Antonescu.

Iată un extras dintr-un memoriu înaintat lui Hitler de acelaşi Ion Antonescu privind „contribuţia României la război până la începutul anului 1943 care confirmă aceste „merite”.

 

Memoriu adresat de mareşalul Ion Antonescu lui Adolf Hitler cu ocazia vizitei din
10-11 ianuarie 1943.

 

[…] Încrezător în cuvântul leal al Excelenţel sale Führer-ul Adolf Hitler, în acţiunea diplomatică şi lămuririle date de dl ministru von Ribbentrop, neamul românesc şi-a respectat cuvântul.

Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari: 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).

Numărul celor scoşi din front: (răniţi, etc) este de 370.206 şi anume:

12.750 ofiţeri scoşi din front: din aceştia 9718 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

8.093 subofiţeri scoşi din front: din aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

România a avut în permanemţă angajate de la 1941 şi până azi pentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar.

De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitiv material şi armament de valoarea a 25 de divizii.

Graficele alăturate acestui memorandum înfăţişează pierderile româneşti şi situaţia gravă a armatei române.

În aceeaşi vreme, România a respectat angajamentele sale economice.

România a dat Axei între1940 – 1942 un export de 8.285.185 tone de petrol din care Germaniei singure i-a dat 6.135.252 tone de petrol.

Comerţul său exterior este azi aproape exclusiv al Axei şi în majoritate al Germaniei.

Graficele cuprinzând tablouri sinoptice şi o notă asupra contribuţiei economice – pe lângă notele remise anterior şi acelea depuse la Marele Cartier General de către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri la 22 septembrie 1942 – arată că România:

 

Nu numai că şi-a ameninţat cu epuizarea rezervele de petrol, printr-o producţie intensivă;

Nu numai că a finanţat pentru Germania acest export ajungând la inflaţie;

Dar a şi suferit pierderi de peste 35 miliarde lei prin aceste livrări de petrol la preţurile antebelice, nici măcar la preţurile prevăzute de Oil–Pakt.

Guvernul regal roman solicită o examinare amănunţită a acestei situaţii şi înţelegerea jertfei sale economice.

De asemenea, România, deşi nu avea iniţial decât obligaţiunea de a da 100 milioane lei lunar pentru misiunea militară a fost totuşi silită, prin cereri successive începute în faza premergătoare a războiului cu Rusia să finanţeze cu 35 miliarde lei nevoile armatei germane intrate pe teritoriul său. Şi aceasta fără nici o convenţie sau garanţie – care de doi ani se discută.

Din această cauză s-a provocat o stare de inflaţie gravă în România.

În sfârşit, România şi-a respectat până la maximul puterilor sale exporturile de animale, cereale şi alte articole de export, contul de clearing germano-român ajungând azi să acuze un sold creditor pentru România de peste 500 milioane RM (peste 30 miliarde lei).

În aceeaşi vreme exporturile germane spre România au scăzut – şi au fost făcute pe un preţ ridicat – deşi 87% din comerţul exterior al României spre Germania este format de petrol care a rămas fixat pe preţul dinainte de 1940, cu neînsemnate adăugiri conform Oil-Pakt-ului.

România a primit numai materii prime, care cele mai multe, au intrat în fabricarea de, armament care a mers pe câmpul de bătălie şi s-a pierdut.

În afară de aceste pierderi datorită războiului care trec de 250 miliarde de lei, Romînia a pierdut peste 35 miliarde lei din executarea Oil-Pakt-ului, prin nerespectarea condiţiilor acestuia de către Germania în privinţa preţului armamentului şi a volumului livrărilor.

Deşi fusese convenit ca armamentul livrat României după 1 ianuarie 1942 şi destinat exclusiv Rusiei să fie trecut într-un cont aparte, care urma să fie lichidat la sfârşitul războiului, dar nu în sarcina României, totuşi, s-au cerut României bonuri de tezaur de garanţie care au fost transformate în negociabile, iar în planul de echilibrare al balanţei comerciale se propune introducerea anuităţilor pentru aceste împrumuturi, ceea ce nesocoteşte principiile anterior stabilite pentru creditele de armament.

 

România,

Continuînd să intensifice producţia de petrol numai în interesul german şi al războiului;

Să vândă petrol pe un preţ redus;

Să finanţeze nevoile militare germane de circa 6 miliarde anual, pe lângă circa
1 miliard şi jumătate lei cereri noi pentru unităţile aviaţiei (recent formulate);

Şi continuând în acelaşi timp, să nu primească decât armament, foarte puţine mărfuri, o cantitate redusă de aur, devize şi participaţiuni şi, în loc de mărfuri care să-i înlesnească absorbţia monedei de pe piaţă, numai materii prime de fier, merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finanţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibrul întregului aparat al statului şi ordinea sa socială.

Graficele şi memorandumul economic şi financiar alăturate dovedesc această primejdie.

Mareşalul Antonescu şi guvernul regal Român au nestrămutata convingere că această situaţie poate fi înţeleasă; că România trebuie să fie ajutată şi că, la lealitatea contribuţiei sale şi a cuvântului respectat, trebuie să urmeze înţelegerea Fuhrer-ului şi sprijinul Marelui Reich German, prin examinarea serioasă a situaţiei sale economice şi financiare.[31]

 

Se pune problema dacă în perioada respectivă, mareşalul avea vreun spaţiu de manevră, vreo alternativă la politica pe care a adoptat-o. Documentele vremii arată că a avut la dispoziţie o asemenea alternativă, că avea promisiunea recăpătării teritoriilor pierdute în răsărit, fără vărsare de sânge românesc, folosind în acest scop doar petrolul şi celelalte materii prime de care avea nevoie maşina de război germană. Şi, tot aceste documente mai arată lipsa dorinţei Comandamentului armatei germane, a lui Göring şi a lui Hitler, de a asocia armata română la războiul contra U.R.S.S. Nu mai rămânea decât ca această „dorinţă” să fie valorificată. Dar pentru aceasta, trebuie să fii cu adevărat un om politic.

Iată unele extrase care confirmă cele expuse:

 

În memoriile de război ale generalului Franz Halder, şef de stat major – cu referire la Consfătuirea de la Marele Cartier General din 17.03.1941, ţinută în prezenţa lui Hitler găsim:[32]

 

[…] De la români nu ne putem aştepta la nimic […]. Antonescu şi-a mărit armata de uscat în loc s-o micşoreze şi s-o îmbunătăţească. Soarta marilor unităţi operative germane nu poate fi pusă în dependenţă de fermitatea marilor unităţi româneşti.

 

 

 

 

MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE                                                                        162

NOTĂ

ASUPRA CONVORBIRII AVUTE

 

în ziua de 28 August 1942

de D.M. Antonescu, vice-Preşedintele Consiliului, asistat de D. Guvernator Alexeanu,

cu d. General Rottkirchen

la Preşedinţia Consiliului de Miniştri

 

[…] la întrevederea avută cu Reichsmareşalul Göring în Ianuarie 1941, ni s-a spus categoric că armata română nu este de dorit să participe la război, socotind-o oarecum nepregătită şi că soldatul român va face mai bine să stea acasă şi să se ocupe ca soldat economic cu asigurarea armatei.

Noi am răspuns categoric Reichsmareşalului Göring că România refuză ca să primească oricare din provinciile ei, şi Bucovina şi Basarabia, dacă nu le va lua în focul luptei şi dacă sângele românesc nu va curge pentru ca să spele onoarea Neamului şi să cimenteze pentru vecie dreptul nostru asupra Bucovinei şi Basarabiei. […].

[…] Când trupele noastre au ajuns la Nistru şi când după bătălii strălucite Bucovina şi Basarabia au reintrat în patrimoniul naţional:

Mareşalul Antonescu a comunicat Führer-ului Germaniei că Ţara Românească este loială şi că ea înţelege să continue mai departe războiul pentru stârpirea definitivă a duşmanului atât de periculos de la răsărit.

Nu a fost nici o înţelegere cu acea ocaziune în privinţa participării României la războiul peste Nistru. Nu s-a luat nici un angajament, nici dintr-o parte, nici dintr-alta, ci încrezători în cuvântul Führer-ului, am făcut un război de onoare […].

[…] Dealtminteri România în ultima vreme a făcut pentru război sacrificii extraordinare şi în special pentru continuarea lui.

A dat o cantitate imensă de petrol, numai în ultimele luni a dat 560.000 tone de petrol.

La cererea Germaniei, România a dat rezervele de benzină ale aviaţiei noastre.

Tot ceea ce a prisosit în ţară, ca posibilităţi de aprovizionare, a fost dat Germaniei.

Germania datorează astăzi României 22 miliarde lei. […].[33]

 

Consemnarea discuţiei dintre Führer şi generalul Antonescu la München,

în ziua de 12 iunie 1941.

(Consemnată de către Paul Schmidt, interpretul lui Hitler)

 

[…] După cum el (Antonescu) a mai declarat deja cu prilejul unor vizite anterioare, poporul român ar fi gata să mărşăluiască până la moarte alături de axă, deoarece are o încredere absolută în simţul de dreptate al Führer-ului. Poporul român şi-a legat istoria de cea a Germaniei […]. El ştie că sarcina de primă urgenţă este de a termina războiul şi că, pentru terminarea războiului ar trebui un pas foarte serios în Răsărit. El a venit pentru a pune la dispoziţia Führer-ului, pentru realizarea acestui pas, toate forţele auxiliare, militare, politice şi sociale a României.

Referitor la marele eveniment care se apropie, el (Antonescu) şi-a reorganizat forţele armate şi şi-a dezvoltat resursele economice şi financiare. […].

Contrar practicii engleze, el (Führerul) nu l-ar ruga pe Antonescu să-i acorde sprijin.

[…] La o remarcă a Führer-ului, că el se întreabă, dacă România ar urma chiar din primele zile să colaboreze la acţiunea împotriva Rusiei sau dacă o rămânere a României în afara conflictului n-ar determina ruşii la o anumită reţinere faţă de teritoriul românesc, Antonescu a răspuns că el însuşi doreşte să lupte din prima zi. Ruşii vor bombarda zonele petrolifere şi în cazul unei neagresiuni iniţiale din partea României şi “România nu
i-ar ierta lui Antonescu niciodată dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor” […].[34]

 

Convins de invincibilitatea Reich-ului hitlerist, Ion Antonescu a implicat România în conflagraţia mondială, contrar sfaturilor primite (chiar dacă nici măcar nu le-a cerut), de la oameni politici cu experienţă.

Chiar şi sub aspect militar, analiza lucidă a raportului de forţe a fost înlocuită cu presupuneri iar posibilităţile reale cu dorinţe. Iată un extras – din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941:

 

1941, septembrie 5               Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii[35]

 

[…] Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Domnilor miniştri, datorită cauzelor pe care le cunoaşteţi, absenţa mea a fost destul de îndelungată. Războiul a durat mai mult decât ne-am aşteptat cu toţii, în ceea ce priveşte participarea noastră în această luptă. Aceasta datorită faptului că ruşii au fost mult mai bine pregătiţi decât îi credeam […].

 

Rezultă că, nici la 2˝ luni de la declanşarea conflictului, strategul recunoaşte că a apreciat greşit. Era însă prea târziu. În continuare, trupele române au ajuns până la cotul Donului, Stalingrad, Caucaz, iar după dezastrul de la Stalingrad au fost învinuite de nemţi că, prin sectorul lor, a fost spart frontul şi s-a realizat încercuirea. Modul umilitor în care au fost trataţi militarii români este evidenţiat într-o scrisoare adresată de Ion Antonescu feldmareşalului von Manstein.

 

Scrisoare a mareşalului Ion Antonescu către feldmareşalul von Manstein

(din Buc. 9 decembrie 1942)

 

Domnule Feldmareşal

[…]

1. România şi-a oferit aproape totalitatea forţelor ei armate, […]. Nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie, nici politică, nici militară.

[…]

3. Forţele româneşti şi eşalonul II au fost promise comandamentului suprem german în timpul grelei crize prin care a trecut armata germană pe frontul de est, în iarna trecută. Am cerut în schimb numai ca unităţile româneşti să fie dotate la fel cu cele germane şi să fie transportate pe calea ferată în apropierea frontului. S-au făcut promisiuni, dar nu au fost respectate.

-                trupele româneşti ale armatei a 3-a au  făcut 500-600 km pe jos pentru a ajunge pe front, în timp ce trupele germane au fost duse la liniile cap de cale ferată […]

-                hrana, materialele de fortificaţii, carburanţii, muniţiile, materialele necesare instalării defensive, etc. nu au ajuns niciodată să atingă măcar cifra promisiunilor, necum a nevoilor reale […].

[…]

5. Reuşita ofensivei ruseşti nu se datoreşte deci lipsei de eficienţă a armatelor a 3-a şi a 4-a române, ci neprevederilor Comandamentului Grupului de Armate B, unei alegeri meşteşugite din partea ruşilor a zonelor de atac şi concentrării masive de forţe în cel mai strict secret.

7. […] Sunt informat, în ultimul moment, că soldaţi de-ai mei care au luptat ca nişte bravi şi care acum sunt împuşcaţi de soldaţii D-vs în încercuirea de la Stalingrad.

[…] Deasemenea mi se raportează că trupele române aflate sub comandament german sunt supuse unui tratament neomenesc […].

8. […] Mai sunt informat că unităţile germane iau fără nici un scrupul […] caii serviciilor noastre şi îi trec în al lor, lăsând pe cele ale noastre în drum […]; în sfârşit sunt informat domnule mareşal, că domnul Holdt se poartă cu comandamentele noastre cu o brutalitate inadmisibilă […].[36]

 

Iată de ce, pentru noi (şi probabil pentru mulţi din cei care au supravieţuit încercărilor şi umilinţelor de pe frontul de est) mareşalul Ion Antonescu a fost un dictator care a avut un rol nefast asupra destinelor României. Ca orice om, a fost alcătuit din bine şi din rău iar acţiunile sale reflectă această complexitate a personajului. El rămâne în istorie, chiar numai şi prin consecinţele dramatice ale acţiunilor sale plătite de o ţară întreagă în generaţii succesive.

Dar cei care luptă pentru a-l transforma într-un „model” îi atribuie calităţi pe care, din păcate, nu le-a avut şi uită (sau vor să uite) că, luptând pentru instaurarea unui astfel de mit, îşi exprimă (conştient sau nu) nostalgia pentru dictatură.

Prin cele prezentate am încercat să sintetizez „meritele” reale ale mareşalului Antonescu. Nu numai că nu ne opunem, dar considerăm o datorie faţă de memoria sutelor de mii de victime ale acestor „merite” - români, evrei, rromi- să luptăm pentru cunoaşterea şi recunoşterea lor. A adevăratelor merite şi nu a miturilor sau legendelor.

 

Are poporul român vreo vină pentru ce li s-a întâmplat evreilor în timpul Holocaustului?

 

Pe parcursul unei istorii de mii de ani poporul evreu a avut parte de nenumărate învinovăţiri colective, dacă n-ar fi să amintim decât de deicid, omoruri rituale, otrăviri de fântâni şi răspândire de boli contagioase, ajungându-se în prima jumătate a sec XX să fie învinovăţit chiar şi pentru faptul că „există”.

Memoria colectivă a poporului evreu, care a reţinut toate aceste episoade, respinge instinctiv tendinţa de învinovăţire colectivă. Instituirea titlului de „Drept între popoare” de  către Institutul Yad – Vashem din Ierusalim, pentru neevreii care, riscându-şi propria viaţă, au salvat vieţile unor evrei în perioada Holocaustului, demonstrează şi subliniază responsabilitatea individuală pentru tot ceea ce faci, în bine sau în rău.

Un exemplu în acest sens îl constituie Traian Popovici, fostul primar al oraşului Cernăuţi, care a salvat de la moarte mii de evrei.

Reproducem un fragment din „Spovedanie” (de Traian Popovici): „În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu adevărat om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi care m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, care m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicismului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită, cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.”

Sau „Chemarea pentru salvarea evreilor” pe care a lansat-o episcopul greco-catolic Iuliu Hossu la data de 2 Aprilie 1944 privind situaţia evreilor din nordul Transilvaniei: „Chemarea noastră se îndreaptă către voi toţi, veneraţi fraţi şi preaiubiţi fii, să-i ajutaţi pe evrei. Nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare.”

Iată de ce „învinovăţirea colectivă” a poporului român pentru cele întâmplate în timpul Holocaustului ar fi un non-sens.

Responsabilitatea este directă şi aparţine mareşalului Antonescu, guvernului pe care l-a condus, autorităţilor civile şi militare şi unor indivizi care au răspuns „chemărilor” şi au participat direct la aplicarea politicii de exterminare a evreilor în timpul celui de al II-lea război mondial.

De altfel, învinovăţirea colectivă este un non-sens, nu numai sub aspect juridic ci şi sub aspect ştiinţific. Variabilitatea în cadrul fiecărei populaţii este percepută de fiecare dintre noi. Şi faptul că suntem diferiţi, nu ne împiedică să comunicăm  între noi, să folosim diferenţele dintre noi pentru completări reciproce în diferite acţiuni.

Trăim, iubim, contribuim la realizarea generaţiei următoare care, la rândul ei prezintă un grad mai mare sau mai mic de variabilitate. Suntem, fiecare populaţie în parte şi umanitatea în ansamblul ei, o întruchipare vie a unităţii în diversitate.

 

Şi aceasta pentru că legile biologice sunt legi statistice, în care succesiunea generaţiilor reprezintă un lanţ continuu de extrageri de probe din probe, producerea unui individ putând fi echivalată cu o singură extragere întâmplătoare. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este produsul „alegerii” (între partenerii părinţi) şi combinatoricii (între factorii ereditari – genele – transmise prin gameţi).

Aceasta explică de ce., din miliarde de oameni care trăiesc pe faţa pământului, nici unul – nici măcar fraţii (cu excepţia gemenilor monozigotici) – nu se aseamănă în totalitate unul cu altul.

În fiecare populaţie există oameni mai înalţi sau mai puţin înalţi, mai frumoşi sau mai puţin frumoşi, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi iar media populaţiei nu ne spune mare lucru despre individ. Aşa încât, în relaţia cu un om dintr-o anumită populaţie ai în faţă individualitatea (cu defectele şi calităţile sale) şi nu „etichete”, respectiv reprezentările sau prejudecăţile referitoare la populaţia respectivă.

Cu apariţia fiecărui om, o lume îşi face încercarea. Suntem fiecare dintre noi un „unicat”. Regăsim în fiecare dintre noi acel complex alcătuit din putere şi slăbiciune, impulsuri şi scopuri, interese şi idealuri, vanitate şi modestie, alb şi negru şi suntem rezultatul acestei lupte între contrarii care se dă în noi, suntem o reprezentare vie a unităţii contrariilor. Depinde de ce izbândeşte să iasă la suprafaţă în urma luptei ce se dă în noi.

Omul nu este numai destin, el este şi liber arbitru, cu alte cuvinte, pe tot parcursul a ceea ce noi numim viaţă, are capacitatea de a alege.

Elementele prezentate arată că, până şi sub aspect ştiinţific, vinovăţie colectivă nu există. Există în schimb în mod clar responsabilitatea individuală pentru acţiunile fiecăruia dintre noi.

 

De ce şi de unde provine ura celor din jur (şi nu numai a românilor) împotriva evreilor; cum s-a menţinut de-a lungul timpului şi cum de s-a ajuns chiar până la politica de exterminare?

 

Întrebarea se referă la un fenomen deosebit de complex, aşa încât „răspunsul” implică de fapt „răspunsuri”.

 

a -       Voi începe cu un citat din Ion Antonescu:

 

1941, aprilie 6                      Şedinţa Consiliului de Miniştri[37]

[…]

Dl general Ion Antonescu, conducătorul statului: […] va trebui să inspirăm românilor ura împotriva duşmanilor naţiei. Aşa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor . Sentimentul acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremitate. Îmi iau eu această răspundere  […]

 

Cine l-a „crescut”, l-a educat, i-a însămânţat această ură care a prins şi a dat un rod atât de bogat în viitorul mareşal? În mod cert părinţii, bunicii, învăţătorii şi alţi „educatori” au avut rolul lor. Dar şi societatea în care s-a format, mentalitatea colectivă a acestei societăţi, constituie un factor important, adeseori determinant, întrucât a contribuit la „formarea formatorilor”, la „creşterea”, la educarea fiecărei generaţii de înaintaşi. Şi, mergând pe acest fir ajungem la trecutul îndepărtat, în care strămoşii tuturor etniilor se aflau la stadiul de „homo tribus”. Tribul şi oamenii ce-l alcătuiau vedeau lumea ca pe un câmp de bătălie, luptau să-şi menţină propriul teritoriu pentru a supravieţui. Aşa a apărut frica de necunoscut, frica de străin, marcarea teritoriului, agresivitatea, toate având rădăcini adânci în viaţa tribală.

 

b -       Diferitele sentimente - de ură, de iubire – sunt legate de viaţa în societate, de raporturile dintre om şi semenii săi în cadrul acesteia. Şi aceasta, pentru simplul motiv că genetic, societatea este cauza iar individualitatea este efectul. Pentru ca să apară „unul” (urmaşul), este nevoie de „doi” (părinţi). Aşa au luat naştere şi populaţiile umane, care datorită diferitelor grade de izolare reproductivă şi de organizare social-economică, s-au diferenţiat între ele.

S-a ajuns astfel la apariţia pe scena istoriei a diferitelor popoare, cu memorii colective şi mentalităţi diferite şi ajungând să realizeze culturi specifice. Şi, aşa cum în cadrul fiecărei populaţii, diferenţele între indivizi şi complementaritatea între acestea permit evoluţia normală sau chiar supravieţuirea populaţiei, tot aşa şi diferenţele între populaţii, între popoare, complementaritatea şi posibilităţile de comunicare între acestea sunt „normalul” şi permit evoluţia şi chiar supravieţuirea umanităţii în ansamblul ei.

 

c -       Printre popoarele apărute în antichitate se numără şi poporul evreu, ajuns azi să reprezinte o identitate care a supravieţuit erei precreştine. Rămaşi fără teritoriu, ca urmare a răscoalelor împotriva imperiului roman, răspândiţi între celelalte popoare şi trecând de la societatea sclavagistă la cea feudală, de la feudalism la capitalism, de la capitalism la socialism (real sau ireal, aşa cum a fost el), evreii au traversat spaţiul creştinătăţii ca şi pe cel al islamului, păstrându-şi identitatea în fiecare nouă ambianţă.

 

d -       Dar, aşa cum se spune în popor, pe lumea asta nu-i atingere fără zgârietură. În cadrul raporturilor între indivizii dintr-o societate, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare „eu”, cu „celălalt”. Aceasta poate fi sursa unor posibile conflicte (şi câte sunt!). Din acestea se nasc sentimente de frustrare, de invidie şi ură între indivizi. În acelaşi timp societatea este cea datorită căreia individul „găseşte” în mijlocul semenilor ceea ce-i lipseşte lui însuşi şi, astfel se realizează pe sine.

Devine clară nevoia generală de „celălalt” pentru a se asigura dezvoltarea armonioasă a fiecărui individ. O societate, o populaţie este cu atât mai viabilă, cu cât este compusă din individualităţi mai distincte, mai originale, mai creatoare. Diferenţele sunt (sau ar trebui să fie) o contribuţie şi nu motiv de duşmănie.

Problemele de acest tip, analizate la nivelul populaţiilor, a etniilor, prezintă aceleaşi aspecte. Numai că, dacă la nivelul fiecărui individ în parte, acesta ştie cine i-a făcut (sau crede el că i-a făcut) un rău şi, reacţia lui (sentimente sau chiar acţiuni) se îndreaptă spre acesta, mulţimea nu ştie cine a făcut-o să sufere. Iar cei ce conduc (sau au influenţă) asupra grupului, caută să dirijeze nemulţumirile, frustrarea mulţimii, spre „alţii”. Aşa s-a întâmplat în situaţii soldate cu dezastre de care au fost răspunzători conducătorii respectivi sau calamităţi naturale, cum au fost apariţia unor epidemii (ciumă, holeră) sau îngheţul unor culturi de plante. În istorie găsim cazuri în care „vinovate” pentru acestea au fost ,„vrăjitoarele”, dar de cele mai multe ori, „vinovaţi” au fost „evreii”.

 

e -       De ce evreii? Pentru că erau cei mai la îndemână şi îndeplineau toate „condiţiile” Peste tot unde se găseau, evreii erau un grup minoritar, diferit de majoritari prin religie, îmbrăcăminte, obiceiuri, practicând în general profesii în nişe rămase libere, neocupate de autohtoni – într-un cuvânt erau „străinii”, erau „necunoscutul”.

 

Existau precum se vede factorii ce duc la naşterea prejudecăţilor (judecată înainte de a judeca)

Şi câte prejudecăţi nu au fost create şi transmise la adresa acestui popor, de-a lungul istoriei sale multimilenare!. Pe lângă prejudecăţi, mai sunt de menţionat tensiunile inerente, respectiv conflictul în germene sau făţiş implicat în orice relaţie de vânzare – cumpărare (comerţ propriu zis, produsul muncii meşteşugarilor sau chiar relaţiile de acest tip referitoare la forţa de muncă propriu zisă).

De cele mai multe ori contactul dintre evreu şi neevreu se reducea, în esenţă, la atât: la întâlnirea de la târg, din piaţă, din micul atelier sau magazin. În rest acţiona desconsiderarea pentru tot ce este „altfel”, cu un succes deosebit la categoriile de oameni ce n-au reuşit pe scara socială şi care datorită prejudecăţilor ajungeau să se mângâie cu ideea „eu sunt un nimeni, dar nu sunt evreu”. Adăugând la aceasta şi lipsa de apărare a grupului minoritar, ajungem să ne explicăm de ce evreii, în condiţiile păstrării identităţii lor, au ajuns să devină „vinovaţii de serviciu”, o ţintă la îndemână pentru diferitele tipuri de frustrări ale populaţiilor majoritare în mijlocul cărora au trăit pe parcursul istoriei.

 

f -         Decalogul, dăruit în cursul Revelaţiei Sinaitice, a avut şi are menirea să domesticească – nu natura înconjurătoare – ci natura omului însuşi. Şi odată cu aceasta legământul datorită căruia OMUL să deosebească tot ceea ce îi este îngăduit de tot ceea ce nu-i este îngăduit, binele de rău, omenia de neomenie, de minciună, de jaf, de omor, de ticăloşie.

Enunţuri concise, temelie pentru buna cuviinţă a oamenilor de pretutindeni: să nu furi, să nu ucizi, să-ţi respecţi părinţii, să vezi în Dumnezeu unul şi unicul sau, aşa cum a fost sintetizată într-o singură frază esenţa religiei mozaice: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.

Reacţia la apariţia acestei legi? Ostilitate, exprimată mai întâi în lumea egipteană şi în cea greco-romană. Idolatria antichităţii – simbolul înrobirii omului de către opera sa – a manifestat o opoziţie categorică faţă de „monoteism”, această „invenţie evreiască”, credinţa într-un singur Dumnezeu, transcendent şi imanent, omniprezent şi nicăieri materializat. La care s-au adăugat ostilitatea faţă de „diferite” reprezentări simpliste, caricaturale şi false ale „celuilalt”, din care unele se perpetuează până în prezent.

Consecinţă a opoziţiei ireductibile între monoteism şi idolatrie, antiiudaismul păgân a creat o serie de mituri între care „originea infamantă” (evreii şi-ar avea originea în leproşi) sau „omoruri rituale” (când este cunoscută interdicţia religioasă, pentru evrei, de a consuma până şi sângele animalelor).

Apariţia creştinismului din iudaism şi conflictele doctrinare aferente au transformat antiiudaismul păgân în discursul teologic creştin antiiudaic din perioada antichităţii în care au fost dezvoltate reprezentări precum „evreii, refractari mesajului evanghelic”, „vinovaţi de deicid”, „împrăştiaţi în lume ca pedeapsă divină pentru răstignirea lui Isus”, mituri care s-au răspândit odată cu avântul creştinismului, în special când acesta a devenit religie de stat în imperiul roman. Ar fi de precizat sub aspect istoric că, în timpul lui Isus, când Israelul făcea parte din imperiul roman, în jur de 70% din evrei trăiau în afara Israelului (în DIASPORA) şi nu aveau cum să-l cunoască pe Isus. Iar referitor la cei din Israel, oare cine l-a întâmpinat cu osanale pe Isus la intrarea în Ierusalim, în Duminica Floriilor? Nu au fost cu toţii iudei? Şi oare cine au fost primii creştini, cine au fost primii apostoli care au răspândit învăţătura lui Isus? Nu  au fost iudei? Învinovăţirea colectivă pentru deicid a unui întreg popor, când 70% din acesta nici nu trăia în Israel în epoca respectivă, când în mod cert restul de 30% nu trăiau cu toţii în Ierusalim în acele zile şi transmiterea acestei reprezentări pe parcursul a 2000 de ani, iată cu adevărat o performanţă care demonstrează puterea miturilor de a transgresa epocile.

Pe parcursul evului mediu, au apărut şi alte calomnii precum „profanatori de ostii”, „otrăvitori de fântâni”, „purtători de ciumă” – aşa că Erasmus din Rotterdam ajunsese să afirme: „Dacă specificul unui bun creştin este să-i deteste pe evrei, atunci suntem cu toţii buni creştini”.

În epoca modernă, unele mituri s-au menţinut şi au fost născocite altele noi: teorii pseudo-ştiinţifice privind superioritatea unei rase şi inferioritatea altora (pe ultima treaptă situându-se, bineînţeles, evreii), iudeo-plutocraţia, iudeo-bolşevismul, conspiraţia mondială evreiască pentru stăpânirea lunii. Cum de au apărut şi, mai ales, cum de s-au răspândit atât de uşor?

 

g -       Apariţia unor pături din rândul populaţiilor autohtone (deseori pregătite chiar de evrei, prin ucenicie la început, mai apoi ca lucrători sau colaboratori) care au început să se ocupe de profesii ce constituiseră „nişele” găsite libere şi în care intraseră evreii (cum au fost circulaţia mărfurilor şi a banilor, diferite meşteşuguri şi “profesii liberale”), a dus la competiţii în care au fost folosite toate „mijloacele” de luptă (permise şi nepermise), în scopul eliminării de pe „piaţă” a evreilor. Pe baza creată de secole de antiiudaismul religios, teoriile care propagau ura împotriva evreilor au găsit în această concurenţă un teren fertil.

Concepţia despre rase dezvoltată la sfârşitul sec. XIX, ajunge să afirme existenţa unor rase umane pornind de la cercetări de lingvistică. Ba mai mult – pornind de la această teorie, se ajunge la mitul unei rase ariene, superioare celorlate rase umane. Şi cine se declară arieni? Bineînţeles – germanii, care sunt înalţi, blonzi, au piele de culoare deschisă şi ochi albaştri. (Or fi fost chiar toţi aşa? Dacă privim chiar şi numai fotografiile unor conducători nazişti precum Hitler, Himmler, Goebels – ajungem să avem numeroase îndoieli). Şi, tot conform acestei teorii există o rasă semită, care este inferioară şi din care fac parte şi evreii, vorbitori ai unei limbi semite, care au toate tarele posibile. Ar fi fost însă suficient să priveşti la diversitatea chipurilor de evrei din diferite zone ale lumii pentru a –ţi da seama că evreii nu sunt o „rasă”. Pornind de la „rasa semită”, Wilhelm Marr a folosit pentru prima oară, în 1879, termenul de „antisemitism”, pentru a exprima ura împotriva evreilor ca „rasă”. Dacă din „iudaism” evreul mai putea ieşi prin botez, din rasă nu a mai avut şi nu mai are ieşire. Aşa s-a ajuns la rasism. Şi de la rasism, la exterminarea pe bază de criterii rasiale.

În condiţiile unor crize social-economice, tot mai mulţi membri ai societăţii erau şi sunt stăpâniţi de sentimente de insecuritate. Atunci când aceştia îşi exprimau temerile produse de sistemul capitalist, evreul le era prezentat ca fiind exploatatorul capitalist (uitându-se că, pentru fiecare capitalist evreu erau alte sute şi sute de evrei săraci) iar când îşi exprimau temerile faţă de comunism, drept comunistul intrigant (uitându-se faptul că, pentru fiecare comunist evreu, erau evrei necomunişti cu miile).

Acesta este terenul fertil care explică naşterea mitului „conspiraţiei mondiale evreieşti” şi a succesului înregistrat de falsul cunoscut sub denumirea „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” care a contribuit la răspândirea acestui mit.

 

h -       Mitul „conspiraţiei mondiale evreieşti” este prezentat în această carte (elaborată de agenţi ai poliţiei secrete ţariste) sub forma unei conferinţe internaţionale la care un guvern ocult al evreilor ar fi pus la cale un plan diabolic pentru stăpânirea lumii. Publicată în Rusia încă din 1905, nu a înregistrat nici un succes.

Imediat după victoria revoluţiei bolşevice din Octombrie 1917 şi după ce clasa conducătoare din diferite ţări s-a simţit ameninţată de o astfel de perspectivă, cartea a fost tradusă şi publicată în mai toate ţările europene şi în America, înregistrând un succes fulgerător.

În propaganda împotriva bolşevismului, acuzaţia că acesta este de sorginte evreiască asigura „reuşita” deplină. Chiar dacă masa evreilor nu a participat la această revoluţie, au fost suficienţi cei câţiva evrei din conducerea bolşevică, pentru ca, „toţi evreii” să fie „vinovaţi”. Mitul încercării de „dominaţie a lumii” prin „iudeo-bolşevism”, şi-a făcut datoria.

Iar atunci când era necesar, era (şi mai este şi acum) scos din mânecă şi celălat mit, al „iudeo-capitalismului”, al încercării de dominare a lumii de către „marea finanţă evreiască”.

Cu toate că falsul privind „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” a fost dovedit încă din anul 1921 de ziarul „Times”, faptul că este un dublu plagiat (după un pamflet scris de un ziarist – Maurice Joly – în 1864 împotriva lui Napoleon al III-lea şi după un roman german de aventuri din 1868 scris de Herman Goedsche), nu a reuşit să oprească succesul acestui mit al „conspiraţiei mondiale evreieşti”. Alături de antisemitismul rasial, acest mit a contribuit la succesul nazismului şi la exterminarea a milioane de oameni doar pentru că s-au născut evrei.

 

i -         Şi care este situaţia în prezent? Antisemitismul a luat din nou amploare, fiind folosit în special în scopuri politice. Sunt mulţi cei care îşi manifestă surprinderea că antisemitismul este posibil şi în ţări în care nu au mai rămas evrei. Mirarea conţine în sine un mod de gândire eronat. E ca şi cum ai afirma că, de fapt, antisemitismul e legat de evrei, că este o reacţie la ce fac sau nu fac evreii, aşa încât acolo unde sunt evrei, antisemitismul ar fi întrucâtva de înţeles.

Unul din motivele pentru care antisemitismul prinde atât de uşor este şi acela că e o „ideologie” care „explică totul” într-un mod accesibil tuturor. Dacă pornim de la idea că evreii sunt sursa a tot ce e rău, atunci totul devine explicabil. Soluţia dată de antisemiţi era (şi este) simplistă precum le este şi ideologia. Prin dispariţia evreilor, toate problemele îşi găseau rezolvarea. Aşa a fost oare? Să luăm cazul Poloniei, de unde în urma Holocaustului, practic toţi evreii au dispărut (mai sunt vreo 5000 din peste 3 milioane câţi au fost). Chiar şi acum, după căderea comunismului, după ce datorii de miliarde de dolari i-au fost iertate de către ţările occcidentale, au dispărut din Polonia sărăcia şi săracii, corupţia şi corupţii, hoţiile şi hoţii, beţia şi beţivii? Au dispărut odată cu evreii vicii etern umane (care sunt, din păcate şi ale noastre) precum ura, invidia, agresivitatea, oportunismul, indiferenţa, lăcomia de bani şi de putere şi câte altele? O trecere în revistă a situaţiei din Polonia ne demonstrează că societatea poloneză se confruntă cu aceleaşi probleme care apar în toate societăţile (cu sau fără evrei). Dar să luăm cazul Japoniei, ţară în care nu au fost niciodată evrei. Şi acolo se întâlnesc aceleaşi probleme, au şi ei corupţii lor, mafioţii lor, fără ca pentru aceasta să fi fost de vină evreii. Şi chiar în România, unde au mai rămas acum în jur de 7000 de evrei din peste 750 000 câţi erau înainte de război; prin plecarea evreilor din ţară au devenit românii mai bogaţi, funcţionează mai bine justiţia, au dispărut toate relele – aşa cum propovăduiau antisemiţii?

Viaţa a infirmat soluţiile simpliste de tip antisemit pentru problemele complexe pe care le implică societatea. Şi credeţi oare că antisemiţii au devenit mai puţin antisemiţi? A ajuns antisemitismul politic la concluzia că abordarea problemelor trebuie să fie cu totul alta? Ţi-ai găsit oamenii .....

Poate că, modul lor de gândire este mai bine reflectat de o glumă din perioada anilor 1938-1939, când în Spania se desfăşura un crâncen război civil între cei de dreapta şi cei de stânga.

Într-o discuţie dintre doi antisemiţi francezi, unul îşi exprimă revolta pentru faptul că spaniolii se omoară între ei şi găseşte imediat şi cauza: evreii sunt de vină! Bine, bine, îi răspunde celălat, dar în Spania nu mai sunt evrei de cînd au fost expulzaţi, din anul 1492. La care urmează replica: tot ei sunt de vină, că dacă erau acolo, ambele tabere îi băteau pe ei şi nu se mai băteau între ele.

Şi, dacă pericolul comunist nu mai este actual, motive de frustrări apar tot timpul. La ordinea zilei este acum „globalizarea”. În ultimul timp, puţine cuvinte au alimentat atâtea controverse şi atâta ură în lume ca „globalizarea”. Comunicaţiile – din ce în ce mai rapide şi de toate tipurile – conectează între ele toate zonele lumii transformându-ne pe toţi în „vecini” (chiar dacă nu şi în „contemporani”). Şi odată cu aceasta, bunurile, serviciile, oamenii, ideile, infracţiuni şi infractori, poluare şi maladii infecţioase, binele şi răul, se revarsă peste frontierele naţionale. Erodând concepţia tradiţională privind suveranitatea, situaţiile menţionate au ajuns să pună în dificultate chiar şi instituţii publice create exclusiv pentru scopuri locale şi naţionale. Şi aşa cum se întâmplă adesea, înainte de a studia cauzele se caută vinovaţii.

Pentru mulţi „antiglobalişti”, S.U.A. sunt „sediul central” al mişcării pentru globalizare. Şi ce mai descoperă ei? Că în S.U.A. există şi o „mare finanţă evreiască” care ar conduce ţara şi prin intermediul acesteia încearcă să conducă întreaga lume. Iată deci „conspiraţia mondială evreiască” din nou în acţiune. Iată că, vinovaţii au fost găsiţi. Soluţie simplă pentru probleme deosebit de complexe şi, mai ales, uşor accesibilă pentru masele de oameni.

Chiar dacă între cei ce ajung să conducă, prin alegeri democratice S.U.A., se găsesc şi unii care sunt evrei, pentru orice om de bună credinţă este clar că, cei ce conduc S.U.A. nu sunt numai evrei. Evreii din diferite organisme de conducere îi reprezintă oare pe evrei, sau gruparea politică americană din care fac parte? Dar „învinovăţirea colectivă” având ca ţintă predilectă „evreii” s-a dovedit atât de productivă de-a lungul istoriei, încât iată că este reluată la alt nivel.

Brigăzi de „nostalgici” pentru care viitorul este în trecut, laudă ziua de ieri opunând-o viitorului – prin definiţie nesigur şi incomplet. În lumea în care trăim apar desigur desincronizări, încercări de sincronizare care determină alte desincronizări, schimbări foarte rapide la nivelul cunoaşterii (încât „cunoaşterea” devine aproape perimată în momentul „livrării”), la nivelul educaţiei, al relaţiilor între oameni şi locurile de muncă şi, în general la nivelul raporturilor dintre om şi societate. Toate laolaltă determină apariţia unui „sentiment de insecuritate” uşor de exploatat de către „nostalgici”. Care asta şi fac. Şi uită să spună că, în lumea în care una din cele mai importante bogăţii a devenit „cunoaşterea”, în ciuda faptului că populaţia a crescut de 2 ori pe tot globul, speranţa de viaţă la naştere – inclusiv în lumea săracă – a crescut în decurs de 50 de ani (între 1950 – 1955 şi 2000-2005) cu 42%. În acelaşi timp, rapoartele O.N.U., subliniind ororile sărăciei în lumea contemporană arată că, durata mai mare a vieţii nu a dus totuşi la creşterea sărăciei, că proporţia oamenilor care trăiesc în sărăcie a scăzut mai rapid în ultimii 50 de ani decât în cei 500 de ani anteriori.

Multe se schimbă în lume. Nu au evreii „merite speciale” în aceasta. Dar tot atât de corect este şi reversul medaliei. Pentru desincronizările care apar nu sunt „evreii” de vină. În fapt, antisemitismul este ca o boală a neevreilor de pe urma căreia durerile le suportă evreii. Ca urmare, în tratarea acestei „maladii”, şanse mai mari de reuşită le pot avea „ doctorii neevrei”. Şi ei pot utiliza cea mai periculoasă armă care le stă la îndemână, se pot servi de adevăr. Din pur egoism, democraţii ar trebui să lupte împotriva antisemitismului. Prea des se uită faptul că, ceea ce începe cu ura faţă de evreu, continuă cu detestarea a tot ce este diferit: gândire, credinţă, origine, atitudine. Ce-i drept, omul a înregistrat pe parcursul istoriei multe succese asupra naturii înconjurătoare dar mult prea puţine asupra propriei sale naturi. Este o „nişă” rămasă aproape liberă. Şi de ea depind multe pentru viitor.

 

j -         Dacă privim la televizor desfăşurarea unui meci de fotbal, pe lângă spectatorii obişnuiţi se află şi grupuri de suporteri ai celor două echipe. De obicei stau împreună şi îşi susţin echipa favorită, dar uneori îşi adresează reciproc invective, injurii şi de la agresivitatea verbală se ajunge chiar la încăierări între grupuri. Ostilitatea intergrupală, odată insituită, se menţine şi dincolo de perioada desfăşurării jocului, generează prejudecăţi şi comportamente agresive şi demonstrează că nu e vorba de o reacţie perisabilă. Aceasta arată totdată că, stereotipurile negative se pot forma chiar şi în absenţa unor diferenţe reale între grupurile umane.

Conflictul se rezolvă numai parţial atunci când este introdus în ecuaţie un scop supragrupal comun – în cazul dat, un joc al echipei naţionale cu reprezentativa altei ţări. Cu alte cuvinte, numai atunci când, de la situaţia de „noi” şi „ei” s-a putut trece la situaţia în care ambele grupuri au devenit un „supragrup comun”, au devenit „NOI TOŢI”. Şi este de remarcat că este vorba de prejudecăţi şi discriminare recent instituite, determinate doar de simpatia şi dorinţa de succes pentru o formaţie, dar având drept consecinţă ostilitatea pentru una sau mai multe alte formaţii sportive.

Problemele devin mult mai complexe atunci când e vorba de prejudecăţi şi discriminare instituite pe parcurs de milenii, aşa cum sunt cele referitoare la evrei, la care ne-am referit în mod succint pe parcursul expunerii. Tocmai aceste prejudecăţi, înrădăcinate în mentalitatea colectivă a unor populaţii majoritare, explică (dar nu justifică) de ce antisemitismul politic a prins (şi prinde) atât de uşor.

Între diferitele populaţii sau grupuri umane există diferenţe de comportament. Conflictele şi discriminarea intergrupale reprezintă şi azi una dintre cele mai importante probleme sociale care marchează omenirea. Cunoaşterea este unul dintre principalele remedii posibile. Ea poate juca rolul unui vaccin în prevenirea unei boli contagioase. Şi poate permite însuşirea spiritului helvetic, a diferenţelor care ne unesc şi nu a autonomiilor care se exclud.

Pentru a realiza, a transforma în realitate un astfel de vis este necesar ca noi, ca inividualităţi, componenţi ai diferitelor populaţii să ne învingem frica de a ne întâlni cu partea întunecată din noi înşine, cu invidia, dorinţe inhibate, frustrări, susceptibilităţi, agresivitate precum şi cu alte aspecte negative stigmatizate de noi înşine şi pe care le dirijăm spre lumea exterioară. Ne creăm inamicii; aversiunea noastră pentru noi înşine este îndreptată spre ei, ei devin victimele noastre.

Aceasta presupune identificarea, înţelegerea, acceptarea şi reconcilierea părţilor conflictuale din noi înşine. Persoana care se acceptă pe sine ca pe un întreg (cu bune şi rele), nu împrăştie umbre asupra lumii. Ajunşi la un asemenea stadiu poate că vom fi în măsură ca, atunci când stăm de vorbă unul cu altul, să vorbim cu omul din faţa noastră şi nu cu „eticheta” care i-a fost lipită pe frunte de prejudecăţi pentru grupul din care face parte.

Este oare posibilă şi o asemenea abordare a unor probleme atât de complexe? De ce nu? În fond pesimismul nu a câştigat nici o bătălie în istorie. Şi apoi, se spune că, atunci când dispar visele, începe bătrâneţea. Iar eu nu am împlinit decât 80 de ani.

În seria de răspunsuri pe care le-am dat, v-am vorbit de fapt, despre „evreii mei, semenii voştri”. Dar, legat de aceasta, poate că cea mai potrivită încheiere ar fi să redau un monolog al lui Shylock din piesa lui Shakerpeare, „Neguţătorul din Veneţia” (act III, scena 1): „Pentru că sunt evreu! …. Evreul n-are ochi …. Evreul n-are mâini, organe, nu e slab şi nu e gras, n-are simţuri şi dureri şi patimi? Nu se hrăneşte şi el cu aceeaşi hrană? ….. Nu-l răneşti cu aceleaşi arme? Nu zace de aceleaşi boli?...... Nu se vindecă cu aceleaşi leacuri? Nu-i e cald şi frig şi lui, tot vara şi tot iarna, ca şi creştinului?..... “

(traducere de Gala Galaction).

Şi aş adăuga eu, precum toate celelalte popoare, nu şi-au adus şi evreii contribuţia lor pentru ca omenirea să atingă stadiul de civilizaţie şi cultură la care a ajuns?

 

 

 


[1] A.S.R.I.: dosar 40010/11, fila 36 din Lya Benjamin – “Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri” Editura Hasefer, Bucureşti 1996 (la care ne referim în continuare prin : L.B. – stenograme)

[2] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 475-1941 filele 103 – 128 din L.B. – stenograme.

[3] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 484/1941 filele 9, 16 din L.B. – stenograme.

[4] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 477/1941 filele 61, 62, 63, 64, 65,66, 120, 122, 135 din L.B. - stenograme.

[5] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 477/1941 filele 10, 11, 52, 53 din L.B. – stenograme.

[6] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 478/ 1941 filele 110, 112, 120, 153, 158 din L.B. – stenograme.

[7] Arhiva M.A.N. - Colecţia Armatei a IV-a, (din 11 iulie 1941) Copie în USHMM, RG 25003, Rola 7810144 din „The Holocaust and Romania”, Editura Institutului de Studii Politice şi de Apărare, 2002, pag 226.

[8] Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, „Raport Final”, Editura Polirom, 2005,

 pag 127  -  Publicat de J. Ancel, în Holocaust and Romania, doc. 34b, pag. 283

[9] Comisia Internaţională pentru Studirea Holocaustului în România, „Raport Final”, Editura Polirom, 2005, pag 74

[10] Idem, pag 74

[11] Comisia Internaţională pentru Studirea Holocaustului în România, „Raport Final”, Editura Polirom, 2005, pag 78

[12] Alex Mihai Stoenescu: „Armata, mareşalul şi evreii” (Editura RAO Intern. Publish. Co. Bucureşti, 1998), pag 80.

[13] Idem, pag 82

[14] Idem, pag 92

[15] Idem, pag 93

[16] Idem,  pag 93 - 94

[17] Idem, pag 96

[18] Cornel Grad: Limes 3-4/2000 pag. 9; document din Arhivele de Stat, Poliţia Buzău, dosar 15/1940, v.f. 151.

[19] Mihai Pelin: „Legendă şi adevăr”, pag. 87, Editura Edart, Bucureşti 1994

[20] Mihai Pelin: „Legendă şi adevăr”, Editura Edart, Bucureşti 1994, pag. 109

[21]Gh Buzatu, Iaşi B.A.I. 1990, pag. 265

[22] Alex Mihai Stoenescu: „Armata, mareşalul şi evreii”- Editura RAO Intern. Publish. Co. Bucureşti, 1998 - p. 115

[23] Alex Mihai Stoenescu: „Armata, mareşalul şi evreii” -Editura RAO Intern. Publish. Co. Bucureşti, 1998 -
 pag. 291 – 292.

[24] Alex Mihai Stoenescu: „Armata, mareşalul şi evreii”-Editura RAO Intern. Publish. Co. Bucureşti, 1998 - pag 115

[25] Comisia Internaţională pentru Studirea Holocaustului în România, „Raport Final”, Ed. Polirom, 2005, pag. 105

[26] Mihai Pelin: „Legendă şi adevăr”, Editura Edart, Bucureşti 1994, pag. 123

[27] A.S.B. Fond 103, microfilme, rola 1-106, din L.B. – stenograme.

[28] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 353/1943 filele 385-387, 398-404, din L.B. – stenograme.

[29] Gh Buzatu: „Mareşalul Antonescu în istoria României”, vol 1, Iaşi, B.A.I. 1990, pag. 196 - 200

[30] Idem – pag. 260-267

[31] V. Arimia, I. Ardeleanu, Şt. Lache (coordonator ştiinţific dr. Florin Constantiniu): „Antonescu – Hitler, corespondenţa şi întâlniri inedite 1940-1944”, Editura Cozia 1991, vol II, pag 11, 12, 13

[32] Franz Halder: „Memorial de război”, Editura Politică, Bucureşti 1972, pag. 139

[33] Jean Ancel: Documents concerning the fate of Romania Jewry during the Holocaust – Vol IX – The Beat Klarsfeld Foundation

[34] V. Arimia, I. Ardeleanu, Şt. Lache (coordonator ştiinţific dr. Florin Constantiniu), „Antonescu – Hitler, corespondenţa şi întâlniri inedite 1940-1944”, Editura Cozia 1991, vol II, pag 93-107

[35] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 476/1941 filele 107- 109, din L.B. – stenograme.

[36] V. Arimia, I. Ardeleanu, Şt. Lache (coordonator ştiinţific dr. Florin Constantiniu), „Antonescu – Hitler, corespondenţa şi întâlniri inedite 1940-1944”, Editura Cozia 1991, vol I, pag 199, 203, 204

[37] A.S.B. Fond P.C.M. – Cabinet, dosar 474/1941 fila 65, din L.B. – stenograme.