…..Ne aflam în curtea Chesturii
de poliţie, adunaţi din toate zările străvechii urbe moldave,
vânaţi ca jivinile, hăituiţi de hingheri turbaţi şi
umiliţi, copii şi bătrâni, femei şi bărbaţi
deopotrivă. O mare de oameni toţi cu moartea în suflet. Mii şi mii de
suflete, dar cine a mai stat să numere. Şi toţi evrei. Numai
evrei. În jurul nostru, un lanţ de trăgători cu degetul gata
să apese pe trăgaciul armei, alcătuit din jandarmi şi
militari S.S. cu chipuri fantomatice acoperite pe jumătate de
căştile de oţel.
Pe margini se agită şi
zbiară bezmetici, poliţişti şi ofiţeri, cu toţii
înarmaţi până în dinţi şi însoţiţi de câini de
luptă, gata ca la cel mai vag îndemn să se arunce asupra
prizonierilor şi să-i sfâşie.
Din loc în loc se văd
cuiburile de mitralieră, camuflate de frunze şi iarbă.
Călăii cu chipuri schimonosite de ură ne lovesc când şi cu
ce au chef, cu patul “zebeului”, cu ranga de fier, cu tocul pistolului. Ne
împroaşcă necontenit cu ocări grele, urâte şi se întrec
parcă să ne umilească.
Iudă, mai repede,
mişcă-ţi fundul! Jidane, înapoi! Daţi-vă cinci
paşi înapoi. Şi ne împung iar
cu baioneta. Să se facă loc pentru alţi nefericiţi care se scurgeau
acum pe poarta poliţiei. Nu ne mai putem stăpâni firea şi o
tulburare generală ne sminteşte minţile măcinate de
gândurile cele mai negre.
De ce ne aflăm aici, de
atâtea ore, fără un dumicat, fără un strop de apă? Ce
mai urmează? Întrebări care ne dădeau frisoane dar la care
nimeni nu putea răspunde. Nimeni nu ştia nimic cu privire la destinul
ce ne-a fost hărăzit. Ba, dintr-o dată au început, în şoaptă,
să circule tot felul de zvonuri, care mai de care mai
înspăimântătoare, care mai de care mai înnebunitoare. În zumzetul
acela de vorbe, rău prevestitoare, tata mă strângea cu putere de
mână şi încerca să mă încurajeze:
Au înnebunit cu toţii!
Să nu ne pierdem cumpătul! Nimic nu poate fi adevărat. Ai să
vezi, vom pleca acasă! Vorbe în care, de bună seamă nici el
însuşi nu credea de fapt.....
Trecuse multă vreme de când
incertitudinea şi ameninţarea morţii stăpânea acea
viermuială de oameni. Soarele se înălţa pe boltă şi
răcoarea primelor ore ale dimineţii era înlocuită de baia de foc
în care ne scăldau acum suliţele astrale.
Apă, vă rog – se aude
un firicel de voce. Mi-e sete...apă...dar cine să-l ia în seamă
pe băieţaşul cu părul blond, numai inele?
Într-o spaimă fără
nume oamenii au început să se agite, să nu-şi găsească
starea . Lipit de mine, un bărbat încă în putere, murmura cu glas
stins, ca într-o litanie, cuvinte răscolitoare. Într-o profundă
concentrare, omul îşi murmura rugăciunea de îngropăciune. Mi-am
înălţat privirea spre acel om cu chipul împietrit şi udat de
lacrimi. El îşi rostea netulburat cuvintele care însoţesc pe orice
evreu când este coborât la locul de veci: “Eil mulei rahamim şoihein
bameroimim”….Mi-a ghicit, din privire, întrebarea pe care aş fi vrut să
i-o pun.
Acasă nu mă mai
aşteaptă nimeni. Părinţii mi-au fost ucişi, soţia
şi copilul deasemenea. Acum, mi-a venit şi mie ceasul – mi-a spus cel
al cărui nume nu l-am aflat niciodată.
În jurul nostru mirosea a sânge,
mirosea a moarte, şi această atmosferă ne aruncase într-un fel
de narcoză. Parcă toate simţurile şi gândurile noastre
adormiseră. Deodată, ca la un semnal, precara linişte
aşternută ca un linţoliu, doar pentru o clipă a fost
spartă, sfârtecată. În văzduhul încins răsunau comenzi în
germană, reluate în limba română. Jandarmii şi
poliţiştii, militarii Wermacht-ului au luat poziţie de tragere.
S-a deschis foc în plin, în ţinte vii. Peste evreii captivi s-a
revărsat, într-un răpăit sacadat un adevărat torent de
plumbi ucigaşi semănând urgie şi moarte. Iadul coborâse pe
pământ!
.....Curtea chesturii, în care
viii şi morţii se scăldau laolaltă într-o mare de sânge, se
învecina înspre strada Victor Place cu vestitul cinematograf “Sidoli”. Gardul
despărţitor era un zid masiv şi înalt cam de doi metri,
încastrat sus, în vârf, cu mari cioburi de sticlă. Un obstacol teribil
pentru oricine şi-ar fi pus în gând să evadeze. Dar în acele momente
de nelimitată demenţă, când orice raţiune moare, tocmai
spre obstacolul acela de ne trecut, s-au avântat prin ploaia de gloanţe,
cu disperare şi speranţă, totodată, mulţi dintre cei
condamnaţi fără vină şi sentinţă. Unii au
izbutit să se caţere, cu ghearele şi cu dinţii, pe creasta
lui tăioasă, aproape despuiaţi ori cu veştmintele
sfâşiate, cu feţele şi braţele şi picioarele jupuite,
tăiate şi spălate în sânge. Aici, la acest zid şi-au
găsit sfârşitul cei mai mulţi printre care şi fratele
tatei, unchiul Lupu. Construcţia aceea din beton şi sticlă se
transformase repede într-un adevărat zid al plângerii şi al
morţii! Dar altă cale de scăpare nu exista! Zidul acela trebuia escaladat cu
orice preţ. Aşa gândeam şi eu, şi toţi cei care goneam
către viaţă sau... moarte. Doar atunci m-a purtat gândul
către tatăl meu, pe care-l lăsasem acolo lovit cumva de un
glonţ. El mi-a făcut vânt, pur şi simplu şi m-a îndemnat:
Fugi! Dumnezeu să te
ocrotească! Şi acum, chinuindu-mă, cu ultimele puteri, să
mă caţăr pe muntele acela duşmănos de beton, nici
nu-mi pot da seama cum eu, scundac şi slăbuţ ca un fir de păpădie,
m-am trezit sus, pe parapet cu palmele tăiate şi genunchii
zdrobiţi.
În toată nebunia aceea de
urlete şi împuşcături şi vaiete şi horcăieli de
moarte, m-am auzit strigat pe nume. Era o voce, ca o părere, o voce
cunoscută şi plină de deznădejde. Eram gata să cred
că nu a fost decât o nălucire a minţii mele, dar am întors o
clipă capul şi sub privirea mea uimită l-am zărit pe Aurel,
Aurel Schwartz. Era chiar el, colegul de bancă şi prietenul meu cel
mai bun, căruia unii i-au pus porecla de “bostănel” fiindcă era
cam rotofei şi neîndemânatic în sala de gimnastică. Aurică,
nedespărţitul meu coleg, era la piciorul meu şi se chinuia
amarnic să ajungă sus, lângă mine. Nu împlinise treisprezece
ani, vârsta majoratului religios la evrei. I-am întins o mână să-l
ajut să mai facă un pas, fiindcă doar un singur pas ne mai
despărţea. Dar chiar în clipa aceea s-a întâmplat nenorocirea: s-a
auzit, ca un lătrat scurt, o rafală de armă automată.
L–am simţit pe “dovlecel” cum
tresare ca fulgerat de trăsnet, apoi din ce în ce mai mult îi
slăbeşte încleştarea mâinii. A fost cea din urmă strângere
de mână a lui Aurel. Gloanţele i-au ciuruit pieptul curmându-i firul
vieţii. Şi nu împlinise încă treisprezece ani! Prietenul meu cel
mai bun, Aurel Schwartz, era primul dintre oamenii, care mureau sub ochii mei.
Pentru o frântură de secundă,
care mă putea costa viaţa, m-am oprit să-l mai privesc. Şi acum port cu mine imaginea lui cea
de pe urmă: ochii aceia măriţi atât de nefiresc şi chipul
său încremenit parcă într-o adâncă şi veşnică
mirare. Am izbucnit într-un hohot de plâns, cu sughiţuri prelungi ce-mi
tăiau respiraţia. Şi aşa am rămas ca o stană,
acolo pe “zidul morţii”, în vreme ce ploaia de gloanţe nu contenea.
Apoi, ca într-o visare m-am simţit înbrâncit cu toată puterea şi
m-am prăvălit de cealaltă parte a meterezului, acolo unde
atâţia şi atâţia oameni disperaţi nădăjduiau
să-şi găsească salvarea.
Cel care m-a doborât de pe zidul
chesturii, salvându-mi de fapt viaţa, mă ţinea acun strâns de
mână şi-mi striga cu voce puternică pentru a fi sigur că-l
înţeleg:
Ţine-te de mine, moartea e
peste tot. Spre cinematograf!
Abia acum l-am recunoscut, sub
chipul acela năclăit de un amestec de sudoare, praf şi sânge pe
Tolea, atacantul de la Macabi. El avea să fie primul dintre aceia care
m-au scos din cazanul morţii şi mi-au îndreptat paşii spre
viaţă!