În ultimele decenii, am citit multe
şi ştim aproape totul despre lagărele naziste de exterminare,
răspândite pretutindeni în Europa de Vest şi Centrală. Dar am aflat prea puţine sau mai nimic despre ceea ce s-a întâmplat în
Transnistria, unde, cu 50 de ani în urmă au fost deportaţi zece mii
de cetăţeni români de origine evreiască. Ce ne-a împiedicat
să cunoaştem adevărul? Interesele politicii interne şi
străine, care au şters cuvântul Transnistria
din vocabularul nostru? Tendinţe de falsificare a istoriei care au
lăsat sub pecetea minciunii multe zone ale trecutului? O „pudoare
naţională” care ne-a împăienjenit privirea în faţa
evidenţelor rele? Poate că toate la un
loc. Iar acum, când teoretic se poate vorbi despre orice, ultimele
discuţii nu au făcut decât să congestioneze problema
fără s-o lămurească.
Literatura a încercat
şi înainte să mai spună câte ceva în formele ei
translucid-obliterate, de la nuvelele lui Norman Manea la romanele-document ale
lui Oliver Lustig. Dar, după ştiinţa noastră, cartea Soniei
Palty e prima depoziţie directă despre deportările în
Transnistria.
În 1942, o fetiţă
de 14 ani era smulsă, peste noapte, împreună cu întreaga familie,
dintr-un cămin ocrotitor, dintr-o societate pe care o credea întotdeauna a
ei, ca să fie zvârlită departe, pe tărâmuri străine, în
colonii de muncă, unde nu frigul, foamea, durerea fizică,
ameninţarea morţii erau cele dintâi suferinţe ci umilirea
şi lipsa de înţeles. Ce s-a întâmplat cu evreii? Sonia Palty ne-o
spune, fără să uite şi să ierte, dar şi
fără ură sau dorinţă de răzbunare. Ea ne
povesteşte despre toate – despre eroism şi meschinării, despre
egoism şi altruism, despre laşitate şi curaj, despre
rezistenţa şi colaboraţionismul victimei cu opresorul.
Ce s-a întâmplat cu românii?
Atitudinea noastră faţă de acea tragedie se arată acum, ca
şi atunci, scindată. Simptomatică apare în epocă
discuţia dintre doi scriitori importanţi, prieteni cu familia Soniei:
„Unul dintre cei mai indignaţi, dar în acelaşi timp dintre cei naivi,
pentru că credea în curăţenia sufletească a românului, în
incapacitatea acestuia de a ucide un om nevinovat, era Geo Bogza. Miron Radu
Paraschivescu încerca să-l contrazică, vorbindu-i de instinctele
animalice, de curentele de masă, de războiul care scoate fiara din
om, despre propaganda mincinoasă şi otrăvitoare”.
Dreptatea stătea mai
degrabă de partea scepticului, lucidului M.R.P. Dreptatea şi
învăţarea de minte. Oamenii sunt ca vremurile: vremurile bune
stimulează binele din om, vremurile crunte asmut bestia din el.
Citind cartea Soniei Palty,
vom afla, de fapt, multe despre noi toţi, în bine şi în rău. Iar
rostul adânc al acestei lecturi este să prevină repetarea istoriei,
avertizându-ne asupra consecinţelor hidoase nu doar ale participării
la crimă, dar şi ale ignoranţei, comodităţii,
neimplicării.
Magdalena Popescu
Bedrosian