Boris Marian

După 4000 de Ani

Editura Ideea Europeană

noiembrie 2008

Scurtă prefaţă a autorului

Preocuparea pentru istoria evreilor nu îmi este străină, deşi un eminent istoric şi bun prieten mi-a spus: „Să lăsăm istoria istoricilor“. M-am gândit în sinea mea: „Doamne fereşte“. Nu pot intra în competiţie cu un chirurg, cu o sumedenie de alţi specialişti, dar cred în dreptul fiecăruia de a avea o părere despre istoria pe care a citit-o, a auzit-o, a trăit-o. Iar dacă mai eşti şi iubitor al scrisului, adică, în termeni ostili „grafoman“, calea ţi-e deschisă. Cu o singură condiţie: să nu încerci să minţi ori să scrii despre ceea ce nu ai habar. Gradul de specializare, de cunoaştere este, evident, important, dar nu poate fi o oprelişte. Prudenţa oricum nu strică. După Evreii, istorie, valori (Ed. Hasefer – 2000), Dicţionar sentimental (Ed. Nouă – 2006), File de calendar profan (Ed. Hasefer – 2007), mă încumet să reiau „firul istoriei“, dar cu un imbold sporit de multele controverse legate de criza identitară a lui Sebastian, care m-a afectat profund, deşi nu am apucat acele nefericite vremuri. Nae Ionescu i-a spus (scris) lui Sebastian că „Iuda trebuie să sufere“. Am sentimentul că el s-a adresat cu o trufie de neimaginat tuturor evreilor care s-au născut şi se vor naşte de-a lungul întregii istorii. Suntem cu toţii, metaforic vorbind, copiii lui ADAM şi ai EVEI, ai pământului şi ai vieţii (astfel se traduc numele primilor oameni, în Biblie). Nevoia de suferinţă a inventat-o diavolul. Dar istoria este istorie şi, evreii o au pe a lor, cu bune şi rele. Desigur, cititorul nu se poate aştepta să fiu obiectiv. Eu nu sunt chirurg, nu judec la rece. Scuze.

Boris MARIAN

CUPRINSUL

DE 4000 DE ANI

PARTEA I – EVREII ÎN LUME

Cap. 1. – Originea evreilor. Patriarhii. Exodul

Cap. 2. – Judecătorii. Regatul unic. Profeţii

Cap. 3. – Diaspora de două mii de ani

3.1. Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul

3.2. Cristalizarea culturii iudaice

3.3. Timpurile moderne

3.4. Din istoria Bibliei

3.5. Templul din Ierusalim

3.6. Perioada de aur a Spaniei

3.7. Hasidismul – rolul său istoric

3.8. Literatura de la Mendelssohn la Bialik

3.9. Iudaismul în secolele XVIII-XX

3.10. Evreul rătăcitor între legendă şi realitate

3.11. „Aliatul uitat“

3.12. Germania şi evreii ei

3.13. Momente tragice premergătoare Holocaustului

3.14. Prologul şi epilogul Holocaustului

3.15. Holocaust

3.16. Evreii s-au opus Holocaustului

3.17. Diaspora evreiască (în cifre)

3.18. Există un antisemitism teologic?

3.19. Când va dispare antisemitismul?

3.20. Aliaua a construit Israelul

3.21. Israelul văzut din afară

3.22. Israelul – Ţara sfântă

Cap. 4 – Personalităţi exemplare

4.1. Mose Rabeinu în trecut şi în prezent

4.2. Ben Zakai

4.3. Philo din Alexandria

4.4. Spinoza

4.5. Baal Sem Tov

4.6. Leopold Zunz

4.7. Disraeli

4.8. Th. Herzl

4.9. Ben Yehuda

4.10. Herman Cohen

4.11. Henri Bergson

4.12. Elias Canetti

4.13. Simon Dubnov

4.14. Leo Baeck

4.15. Leon Poliakov

4.16. Osip Mandelstam

4.17. Albert Einstein

4.18. Trotzki

4.19. Andre Neher

4.20. Gershom Scholem

4.21. Jakob Wassermann

4.23. Marc Chagall

4.24. Paul Celan

4.27. Elie Wiesel

4.28. Actualitatea ideilor lui Martin Buber

PARTEA A II-A – EVREII DIN ROMÂNIA

Cap. 1 – Demografie, evoluţii (secolele I-XIX)

Cap. 2 – Viaţa comunitară

Cap. 3 – Emanciparea, modernitatea (secolele XIX-XX)

Cap. 4 – Holocaustul şi noua dictatură postbelică

Cap. 5 – Pastori spirituali ai evreilor (secolele XVI-XIX)

Cap. 6 – Atitudinea faţă de evrei în Istoria literaturii române

Cap. 7 – Antisemitismul combătut de intelectuali români

Cap. 8 – Un episod sângeros al Holocaustului

Cap. 9 – Rezistenţa liderilor evrei din România anilor 1941-1945

Cap. 10 – Din istoria sionismului în România

Cap. 11 – Antisemitism şi falsificarea istoriei

Cap. 12 – Parlamentarii evrei din România

Cap. 13 – Un secol de modernism

Cap. 14 – Moses Schwarzfeld

Cap. 15 – B. Fundoianu

Cap. 16 – Despre Sebastian se va mai scrie

Cap. 17 – Tristan Tzara

Cap. 18 – Norman Manea – Gloria ascendentă a unui exilat

Cap. 19 – Norman Manea – Dialog cu Leon Volovici

Cap. 20 – Politica mitului ori mitul politicii? (Andrei Oişteanu)

PARTEA I

EVREII ÎN LUME

Cap. 1 Originea evreilor – Patriarhii – Exodul

Evreii sunt unul dintre popoarele cele mai vechi pe pământ, care au rezistat unei istorii de 4000 de ani. Terah, tatăl lui Abraham, trăia departe de Canaan, în oraşul Ur (lângă Golful Piersic) şi se închina unor zei locali. Primii evrei se ocupau de creşterea vitelor şi de agricultură. Numele de evreu provine din „habiru“, denumire dată de localnici pentru „cei de pe celălalt mal al „fluviului“ (Eufrat). Abram, care în urma revelaţiei divine, adică a recunoaşterii lui Dumnezeu, îşi schimbă numele în Abraham („tatăl popoarelor“ apare şi în Coran sub numele de Ibrahim) conduce tribul său, care includea şi robi spre Canaan, trecând prin Babilon, Aram (actuala Sirie; arameii erau semiţi, înrudiţi cu evreii). El face o incursiune în Egipt, puterea dominantă în zonă, revenind în Canaan unde duce numeroase războaie cu localnicii. Abraham a avut doi fii: Ismael (părintele ismailiţilor, strămoşii arabilor) cu roaba Hagar şi Isaac cu soţia sa Sarah. Isaac s-a căsătorit cu Rebeca, fiica lui Nahor, unchiul său. Rebeca a avut cu Isaac doi fii: Iacob şi Esau. Există povestea biblică, în care, Esau cedează lui Iacob, pentru „un blid de linte“, dreptul primului născut.

Iacob a avut două revelaţii divine: viziunea scării pe care îngerii „coborau şi urcau“ şi „lupta cu Îngerul“, care îl întruchipa pe Domnul. De atunci, Iacob s-a numit Israel (adică „cel ce s-a luptat cu Domnul“, „El“ fiind unul din numele Domnului, ca şi Elohim, Adonai, Şabaot, Yhwh (adică Iahwe). Abraham, Isaac şi Iacob sunt cei trei patriarhi biblici care au trăit aproximativ între sec. XX-XVIII î.e.a., când în Egipt existau dinastii de faraoni, în Babilon a domnit marele rege antic Hamurabi care a dat primul cod de legi. Abraham a avut revelaţia întâlnirii cu Domnul în faţa oraşului Sodoma, oraş ce a fost apoi distrus, ca şi Gomora, pentru păcatul încălcării legii ospeţiei şi pentru păcatul „sodomiei“, al necredinţei etc.

Apoi a fost Legământul, prin care Domnul cerea credinţă absolută oferind totodată protecţie în faţa duşmanilor şi o patrie, Canaanul. Ca dovadă a credinţei a fost impusă circumcizia rituală (brit-mila) pentru toţi bărbaţii. Abraham şi-a dovedit fidelitatea faţă de Domnul, când a fost gata să-şi jertfească fiul, pe Isaac, iar Domnul l-a înlocuit, pe jertfelnic cu un berbec. Evreii au adus astfel două elemente noi în civilizaţia lumii: credinţa într-un singur Dumnezeu şi renunţarea la jertfa umană. Dar ei nu erau încă un popor. Patriarhul Iacob a avut 12 fii cu soţiile Lea, Rahela şi o slujnică, toţi fiii fiind egali în drepturi. Iosif a fost vândut de fraţii săi unor tâlhari ce mergeau în Egipt. După multe peripeţii, fraţii săi ajung şi ei în Egipt. Istoricii afirmă că în acea perioadă (sec. XVIII î.e.a.) Egiptul a fost cucerit de hicsoşi. Aceştia au agreat venirea evreilor în Egipt, fiindu-le mai fideli decât băştinaşii. În Egipt, evreii au devenit o populaţie numeroasă, au ajuns dregători, dar revenirea faraonilor locali i-a adus în starea de robie.Cel care i-a scos din Egipt, „Casa robiei“ a fost Dumnezeu, prin alesul său, Moise. Moise, conform Bibliei, era un copil evreu, salvat de la masacrul ordonat de faraon, de fiica acestuia. El a ajuns, dându-se drept egiptean (numele este egiptean, Moses) mare dregător la curtea faraonului, dar, văzând starea în care se aflau evreii, s-a revoltat, a ucis un slujitor care-l bătea pe un rob evreu şi a pornit o campanie de ieşire a evreilor din Egipt. El a avut revelaţia divină a misiunii sale, de a aduce poporul evreu înapoi, în Canaan. Este Exodul, care a durat 40 de ani, până când generaţia de robi s-a schimbat cu aceea de oameni liberi. Pe Muntele Sinai, Moise a primit Tablele Legii, Tora, dar evreii rămaşi fără conducător, au început să se închine „viţelului de aur“ un idol păgân. Moise a spart Tablele, dar Dumnezeu, după ce l-a îndemnat să-i pedepsească pe necredincioşi, i-a dat a doua oară Tora. În Biblie, Tora înseamnă şi Cele Cinci Cărţi ale lui Moise, dar, iniţial, Tora este echivalentă cu decalogul cunoscut în egală măsură de evrei şi de creştini. Prin Lege (cele zece porunci), Dumnezeu cerea recunoaşterea sa ca Unic, Cel ce l-a scos pe Israel din Egipt, Casa Robiei, interzicea omorul, adulterul, jurământul fals, furtul unui bun al altuia, cerea respectarea Şabatului, a părinţilor. Era forma cea mai concisă şi limpede a drepturilor şi îndatoririlor omului, din acea vreme (sec. aprox. XV-XIII î.e.a.). Pentru că a lovit o stâncă, în pustiu, spre a obţine apa pentru poporul său, Moise nu a mai ajuns în Canaan, el a murit, fără a avea după el un mormânt.

Cap. 2 Judecătorii. Regatul unic. Profeţii

Moise este părintele poporului evreu. El i-a dat demnitate şi a fost intermediarul care a adus Legea. Josua, un general iscusit a început cucerirea Canaanului, începând cu cetatea Ierihon. În final, a împărţit ţara între cele 12 triburi. Au urmat nesfârşite lupte, în special cu filistenii, un „popor al mării“, de origine ionică. În cele mai grele perioade era ales un judecător care conducea poporul, era şef militar, administra treburile interne, judeca pricini. Se evidenţia printre aceştia Debora, femeia-războinic care împreună cu generalul Barak au salvat poporul, în faţa năvălitorilor, Samson, căzut pradă duşmanilor din cauza pasiunii pentru Dalila şi Samuel. Samuel era şi proroc, preot. Pentru a stabiliza ţara, el l-a uns rege pe Saul. Spre sfârşitul vieţii, Saul a fost nevoit să cedeze puterea lui David, un fost păstor, cântăreţ din harpă, luptător încercat (v. lupta cu Goliath), organizator talentat.

David a domnit între anii 1004-967 î.e.a., a mutat capitala de la Hebron la Ierusalim, oraş care avea o vechime de circa 1000 de ani (Salem, Urusalim), fiind în timpul lui David ocupat de iebusiţi.

Muntele Sion din centrul noii capitale, ca şi Ierusalimul au devenit simboluri ale poporului evreu, iar David fondator al unui stat mare care cuprindea teritoriul de azi al Israelului, ca şi teritorii învecinate în Siria, dincolo de Iordan, în Sinai etc. Dintre numeroşii fii ai lui David, Solomon, fiul ultimei soţii a lui David, Batşeba (fosta soţie a lui Urie hititul, trimis la moarte de David) a fost moştenitorul tronului, domnind între anii 967-928 î.e.a. Solomon (Şlomo) este „regele păcii“, constructor al Primului Templu, autor presupus al „Cântării Cântărilor“, „Proverbelor“, „Ecleziastului“ (Kohelet), aşa cum David ar fi scris „Psalmii“ (deşi ele se referă la vremuri de după David, până în sec. V î.e.a.). După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două regate mai mici: Israel cu capitala la Samaria şi Iudeea cu capitala la Ierusalim.

Pe lângă păcatul necredinţei pe care l-au făptuit regii ca Ahab ş.a., slăbirea autorităţii a dus la dispariţia regatului Israel, cu cele 10 triburi care îl constituiau, în 721 î.e.a. şi a regatului Iudeei în 587-586 î.e.a., când a fost distrus Primul Templu şi a avut loc Prima Diasporă în tot Orientul Mijlociu. Aceste nenorociri au dus la apariţia unor „mântuitori“, profeţi care aveau autoritatea morală să critice stările de fapt şi să prevadă viitorul.

Se remarcă (v. Cartea Profeţilor, „Neviim“): Isaia (Ieşaiahu) din vremea căderii regatului Israel, Ieremia (Irmiahu) din perioada distrugerii Primului Templu, Ezechiel, Daniel (din vremea ocupaţiei persane ce a urmat celei babiloniene; a profeţit venirea Mesiei) ş.a.

În anul 538 î.e.a. regele persan Cyrus a permis evreilor să revină la Ierusalim. Începe reconstrucţia Templului, iar în sec. V î.e.a., preotul Ezra comentează Tora, scriind primul „midraş“ (literatură premergătoare Talmudului).

În anul 330 î.e.a. Alexandru cel Mare ocupă tot Orientul Mijlociu. Cultura greacă pătrunde şi influenţează culturile locale. În sec. III î.e.a. este elaborat Ecleziastul, iar 70 de învăţaţi evrei traduc Pentateuhul (Tora) în greacă, monument cultural ce va purta numele de Septuaginta, inspiratoare a creştinismului, peste alte trei secole.

În anul 165 î.e.a. Matatiahu Haşmoneul, preot la Modein declanşează răscoala împotriva lui Antioh IV, care încerca să impună politeismul şi a pângărit Templul din Ierusalim. Este răscoala Macabeilor (Macabi înseamnă „ciocan“) care a adus o nouă dinastie de regi. Între evrei apar grupări: saduceii (aristocraţi, înclinaţi spre asimilism), farisei (învăţaţi din clasa de mijloc, păstrători ai tradiţiei), zeloţi (luptători ce vor continua lupta cu romanii, când dominaţia greacă a fost anihilată) şi secta esenienilor (asceţi de la Qumran, la Marea Moartă). Dinastia haşmonaică decade, prin intrigi, lupte interne, dinastia edomită (neevrei) a Irozilor îi ia locul. Romanii domină în Orientul Apropiat.

Irod cel Mare reface Templul, îi dă strălucire, acţionând ca un rege credincios religiei mozaice. În primii 33 de ani ai erei noi, trăieşte, se pare, Iosua numit şi Isus Christos, considerat de creştini, trimis al Domnului, Mesia. Creştinismul devine o religie datorită evreului Saul, numit de creştini Paul (Pavel).

În primii ani ai erei noi trăiesc doi învăţaţi evrei: Hilel şi Şamai. Lui Hilel îi aparţine dictonul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Aceasta este esenţa învăţăturii, restul sunt vorbe.“ Creştinismul, ca morală, a preluat învăţătura lui Hilel, ca şi ascetismul moral al esenienilor. În anul 70 e.n. Titus, fiul Împăratului Vespasian distruge Templul şi oraşul Ierusalim, în urma răscoalei zeloţilor. După alţi 65 de ani, în 135 e. a. are loc răscoala lui Bar Kochba („Fiul stelelor“) susţinută de rabi Akiba, căruia îi datorăm dictonul: „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi.“

Rabinul a fost ucis de romani, prin jupuirea pielii. Marea Diasporă a evreilor, începută în anul 70 e.n. a însemnat, cum spune cuvântul grecesc, „risipirea“ a 4-5 milioane de evrei pe întinsul Imperiului Roman (10% din populaţia Imperiului), de la Marea Caspică la Mediterana şi Oceanul Atlantic, inclusiv în nordul Africii.

Cap. 3 Diaspora de două mii de ani

3.1 Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul (sec. I-X)

Creştinismul s-a născut după răstignirea lui Isus şi, anume, prin iniţiativa celui mai activ apostol pe nume Paul (era evreul Saul), fost elev al lui rabi Gamaliel, mare învăţat la Ierusalim. Se cunosc călătoriile şi scrisorile apostolului Paul (Pavel), la fel cum se ştie că apostolul Petru (evreul Simon) a ajuns la Roma, fiind considerat primul pontif al viitorului Vatican. Evreii trăiau la Roma de peste un secol, într-o comunitate care, la venirea creştinilor – evrei şi neevrei –, s-a delimitat de aceştia. Religia mozaică nu permite credinţa în Dumnezeu cu chip de om ori de altă fiinţă, nici nu admitea venirea lui Mesia, fără judecata promisă, fără un Ierusalim liber. De asemenea întruchiparea prin pictură, sculptură a lui Dumnezeu este o încălcare a poruncii din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit.“ Simplu: evreii l-au ignorat pe Isus, chiar dacă el a existat în carne şi oase. Nici Treimea nu corespundea mozaismului, pentru că Dumnezeu e Unul (în ebraică: „Ehad“).

Teologic nu există o punte între credinţa evreilor şi credinţa creştină. Pe de altă parte, biserica creştină suferea de mari frământări interne, natura dublă a Divinităţii, Trinitatea (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) fiind mereu puse în discuţie.

Cele patru Evanghelii (a lui Matei, Marcu, Luca, Ioan) acuzau pe evrei de trădare a Mântuitorului, deşi evangheliştii nu au fost martori direcţi ale celor relatate. De aici s-a născut acuzaţia gravă de „deicid“, ca şi de trădare, întruchipată de apostolul evreu Iuda („cei treizeci de arginţi“).

Antievreismul devenit în secolul XIX antisemitism, avea o „bază teologică“. Iudaismul a evoluat în acest timp. În anul 215 e.n. rabi Iehuda Hanasi întocmeşte „Mişna“ („repetiţie“), prima parte din comentariul Torei (Pentateuhul) numit în sec. VI, Talmud (învăţătură). A doua parte, Ghemara („studiu“) a fost elaborată în paralel de şcoala învăţătorilor din Babilon şi din Ierusalim.

Astfel, în sec. VI e.n. exista Talmudul babilonian şi Talmudul ierusalimitean. În Talmud există două componente paralele: Agada (povestiri, pilde) şi Halaha (reguli pentru rit, sărbători, agricultură, relaţii de familie, sociale, alimentaţie etc.).

Unul dintre părinţii bisericii creştine, Origene a tradus Biblia ebraică în greacă, numind-o „Hexapla“ („şase coloane“), spre deosebire de Septuaginta amintită într-un subcapitol anterior. Împăratul Constantinus, fiul lui Constantin şi al Elenei, recunoaşte biserica creştină, iar pe evrei îi numeşte „o sectă periculoasă“ pentru imperiul romano-bizantin. În jurul anului 400 apare Sefer ha-yetsirah („Cartea Creaţiei“) o scriere ebraică, gnostică, care introduce noţiunea de „sefirot“ – „cifre“, de fapt sfere concentrice faţă de Divinitate. Această scriere va sta la baza Cabalei, ca şi profeţiile lui Ezechiel.

În anul 415, evreii sunt expulzaţi din Alexandria creştină (Egipt) după o existenţă de un mileniu în acest oraş. Împăraţii Teodosie I şi II îi persecută pe evrei, cerându-le să se creştineze, deşi Evanghelia nu prevede creştinarea în forţă.

În anul 624 e.a., profetul Mohamed îi izgoneşte pe evrei din Peninsula Arabia, impunând cu sabia panislamismul. Se naşte o nouă religie având la bază Coranul, care preia părţi din Biblia ebraică, din Evanghelii şi, desigur, elemente specifice tradiţiei arabe. Califii şi emirii, ca şi, mai târziu, sultanii otomani au dus, în general, o politică favorabilă evreilor, atrăgându-i în funcţii de stat, în comerţ, finanţe. În anul 638 e. a., când musulmanii cuceresc Ierusalimul, evreii revin în oraşul ridicat cândva de regele David (în Coran el este numit „Daud“). În anul 740, kaganul (regele) Khazar Bulan adoptă, împreună cu supuşii săi, numeroşi locuitori ai Khazariei (imperiu între Marea Caspică şi Nistru), religia mozaică. După trei secole de lupte cu Bizanţul şi cu cnejii ruşi, imperiul dispare, iar khazarii se risipesc în Europa. Se pare că „Uriaşii“, „Jidovii“, „Omul roşu“ din mitologia românească sunt tocmai aceşti khazari.

În anul 765 se formează secta caraimilor, a evreilor care nu acceptă Talmudul, ci numai Tora. Ei s-au retras în Egipt, apoi în Rusia, în Palestina, astăzi fiind puţin numeroşi. În sec. IX-X, evreii trăiau în toate zonele Europei, iar cei din Germania, Francia (Franţa nu exista încă, fiind un conglomerat celto-german de limbă latină) au început să vorbească treptat un dialect german, cu elemente ebraice şi influenţe slave, latine, limba numindu-se idiş. Va fi limba askenazimilor (evreii din Europa centrală şi de Est).

3.2 Cristalizarea culturii iudaice

Deşi nu erau numeroşi în Orient, în Europa, în Africa de Nord, evreii şi-au pus în valoare cultura şi aportul la cultura şi civilizaţia altor popoare. În 1070, Raşi (Rabinul Şlomo ben Isac, Raşi) înfiinţează o „academie iudaică“ la Troyes, în Champagne, unde se făceau şi traduceri în limba franceză timpurie. În anul 1099 cruciaţii mobilizaţi de Papa de la Roma cuceresc Ierusalimul; Godefroy de Bouillon devine rege; evreii sunt masacraţi. În sec. XII, evreii ajung în Anglia, sub regele Henry I, care îi protejează. Evreii erau buni meşteşugari, neguţători ş.a. Împăratul Heinrich IV al Germaniei încurajează imigraţia evreilor. În sec. XII, în Rusia kievleană se formează comunităţi evreieşti. În Spania maură, se nasc mari personalităţi precum Maimonide (Rambam), Iehuda Halevi (poet, autor al tratatului-dialog „Kuzari“, despre Khazarii mozaici). În Anglia, după moartea lui Henry I, încep persecuţii, violenţe împotriva evreilor. La fel în Franţa. Principala acuzaţie împotriva evreilor este cea de „omor ritual“, adică evreii ar folosi sânge de creştin (mai des, de copil) pentru a-şi pregăti matzat. La procesul nefericitului Beilis, din Kiev, în 1913, această acuzaţie absurdă a traversat secole şi ţări fără putinţa de a-i opri pe acuzatori, deşi Vaticanul a intervenit în mai multe rânduri, în favoarea evreilor. O altă acuză a fost de „deicid“ (am scris în subcapitolul anterior), de trădare, iar maranii (evreii convertiţi care practicau pe ascuns religia mozaică, numiţi „porci“, în spaniolă „marani“) erau permanent hărţuiţi, adeseori arşi de vii, pe rug. În sec. XII Benjamin de Tudela face o călătorie de zece ani în sudul Europei, în Orient. În 1182, regele Franţei Filip Augustus îi alungă pe evrei. În 1190, Saladin recucereşte Ierusalimul şi permite revenirea evreilor. În 1200 este scris Zoharul („Cartea splendorii“), primul tratat cabalistic, pornind de la Sefer ha-Yetsirah.

În sec. XIII-XIV, dominicanii, franciscanii îi urmăresc şi îi persecută pe evrei, pornind de la prevederile antievreieşti stabilite la al patrulea Conciliu Lateran convocat de Papa Inocenţiu III. Praga devine un centru al culturii evreieşti. Papa Grigore IX ordonă arderea Talmudului. În sec. XIII, Germania cunoaşte mari persecuţii antievreieşti, pogromuri. În Italia, Thomas d’Aquino (Sf. Toma) îndeamnă pe seniori să confişte averile evreilor. În 1290, regele Edward I dă un edict de expulzare totală a evreilor din Anglia. Din 44 de milioane de locuitori în Europa, evreii reprezintă circa 1%. Cazimir, regele Poloniei încurajează venirea evreilor în ţară. Concomitent, evreii sunt izgoniţi din Ungaria (1344). În timpul epidemiei de ciumă, care a ucis milioane de oameni, evreii sunt acuzaţi că ei au adus această molimă. În sec. XIV-XVI apar ghetouri (cartiere izolate, cuvântul fiind de origine italiană) în Germania (Nürnberg), Italia (Veneţia), Portugalia ş.a. Până în sec. XIX vor fi ghetouri în Europa, în special în Galiţia, Polonia, iar în sec. XX va exista ghetoul din Varşovia ocupată de nazişti. În 1355 are loc un masacru al evreilor din Toledo. Tot în Toledo, Samuel Abulafia (o familie de mari cărturari şi oameni politici) finanţează construcţia sinagogii El Transito, monument de arhitectură maură, azi muzeu. În diverse oraşe au loc masacre, expulzări, cu un scop precis: jefuirea evreilor bogaţi. Mahomed II ocupă Constantinopolul (1453) şi acordă avantaje evreilor, spre deosebire de bizantini ori cruciaţi. Matei Corvin, regele Ungariei încurajează venirea evreilor în regat. Papii de la Roma solicită înfiinţarea ghetourilor pentru „protecţia reciprocă“ a evreilor şi creştinilor. În timpul Renaşterii italiene (sec. XIV-XV) ia avânt şi învăţământul iudaic (ieşive, numite şi academii, pentru rabini). Între sec. XIII-XVIII, Inchiziţia terorizează pe „ereticii“ creştini, pe evrei, inclusiv „conversos“ („marani“). În 1488 se naşte Iosef Kara, autor al cărţii Şulhan Aruh, cea mai importantă după Călăuza rătăciţilor de Maimonide.

Anul 1492 este anul expulzării evreilor din Spania şi al descoperirii Americii de maranul Cristofor Columb. Evreii sefarzi („sefard“ înseamnă „spaniol“) se dispersează în Italia, Imperiul Otoman, Franţa, Ţările de Jos. Ei vorbesc ladino, un dialect ebreo-castilian. În 1496 sunt expulzaţi şi evreii din Portugalia. Abia în sec. XX vor reveni, parţial, în Peninsula Iberică, unde au locuit încă în sec. III î.e.a. Pico della Mirandola comentează Cabala, propunând-o creştinilor. Cabala („tradiţie“) este un corp de cărţi mistice, în care literele, cifrele, anumite forme geometrice capătă semnificaţii oculte, iar scopul propus este cunoaşterea, prin interpretarea acestora şi a unor texte ermetice, a existenţei Divinităţii, a Infinitului. Şi astăzi, Cabala stă la baza multor „şcoli ezoterice“. În sec. XVI, XVII, XVIII apar „falşii Mesia“: Aşer Lemlein în Germania, Şlomo Molcho Sabetay Zvi în estul Europei şi în Imperiul Otoman, Jakob Frank în Polonia şi Germania. Mişcarea hasidică iniţiată de Baal Şem Tov în Polonia, în sec. XVIII, preia tradiţia mesianismului şi a Cabalei, într-o formă accesibilă, populară, punând accentul pe extaz şi pe bucuria revelaţiei. Unul dintre moştenitorii hasidismului este Habad – Liubavici, curent născut în Rusia ţaristă (în zona Poloniei ocupate) şi activ, azi, în S.U.A. şi în lume. În sec. XVI apar tipografii ale evreilor, sunt tipărite Biblia ebraică, alte cărţi, în Germania, Polonia. Isac Luria Askenazy prelucrează şi publică texte cabalistice. La Ierusalim, sultanul Soliman Magnificul dă ordin de refacere a zidurilor înconjurătoare. Luteranii, calviniştii, în Europa, nu se arată mai toleranţi cu evreii, decât catolicii. În Austria, finanţele sunt conduse, prin ordinul lui Rudolf II, de un evreu. În sec. XVII trăieşte marele filosof Baruch Spinoza, excomunicat de evreii din Amsterdam. În estul Europei, Bogdan Hmielniţki produce pogromuri devastatoare, antievreieşti (Ucraina, Galiţia, Polonia). În sec. XVIII evreii Diasporei erau în număr de peste 2 milioane. Începe Haskala (iluminismul) iniţiată de Moses Mendelssohn, mişcare ce va permite emanciparea evreilor. Ghetoul este privit ca principala oprelişte în calea integrării normale a evreilor în viaţa socială, economică politică a ţărilor unde locuiesc. Iluminismul european, Revoluţia franceză de la 1789 deschid porţile emancipării, în ciuda unor reacţii contrare, din partea burgheziei în curs de afirmare. În Germania, Lessing, în Austria, împăratul Josef II îşi exprimă atitudinea pozitivă faţă de emanciparea evreilor. Legenda „evreului rătăcitor“ Ahasveros păleşte, se dovedeşte o ficţiune nocivă(din Evul Mediu), în schimb apare acuza de „complot mondial evreiesc“, care în 1904 se „certifică sub forma falselor „Protocoale ale Înţelepţilor Sionului“. Emanciparea devine o realitate în Olanda, Germania, Franţa, Austria, S.U.A., dar în estul Europei, în Rusia ea întârzie. În Anglia, în sec. XIX, Disraeli, evreu convertit devine unul dintre constructorii Imperiului Britanic. În Franţa, încă sub Napoleon, evreii au fost chemaţi să participe la treburile obşteşti. Populaţia evreiască în lume se ridică la peste 3 milioane. Leopold Zunz fondează „ştiinţa iudaismului“. Heinrich Heine, evreu convertit se face cunoscut ca poet de primă importanţă în literatura germană, Karl Marx, tot evreu convertit, lansează ideea revoluţiei proletare. În 1840 are loc „afacerea Damasc“, adică un pogrom provocat de acuza de „omor ritual“. În 1843 se înfiinţează în S.U.A. Ordinul Independent B’nai B’rith, pentru ajutorarea evreilor săraci. Ulterior apar secţii în circa 100 de ţări.

3.3 Timpurile moderne (sec. XIX-XXI)

Ideea revenirii în Ereţ Israel (Ereţ – ţară) prinde rădăcini şi începe mişcarea de Alia („urcare“, simbolic, Muntele Sion). Moses Montefiore, familia Rotschild se preocupă de sprijinirea emigranţilor şi cumpărarea, pentru ei, de pământuri de la potentaţii otomani şi arabi. Heinrich Graetz scrie prima istorie completă, laică a poporului evreu. La Breslau (Wroclaw) se înfiinţează cel mai important seminar rabinic din estul Europei. În 1860 se înfiinţează, în Franţa, Alianţa Israelită Universală, prima organizaţie europeană, a evreilor care va funcţiona aproape o sută de ani, în scopul susţinerii emancipării conaţionalilor în diverse ţări, inclusiv în România, prin educaţie, acţiuni politice. În 1867 evreii din imperiul habsburgic primesc drepturi cetăţeneşti, ca şi celelalte minorităţi naţionale (inclusiv, în Transilvania şi Banat). Urmează emanciparea din Italia. În 1877 îşi începe activitatea Avram Goldfaden, autorul teatrului de limbă idiş. Wilhelm Marr lansează, în 1879, termenul de „antisemit“, afişându-se ca atare. Din 1881 începe emigraţia masivă a evreilor din Europa în S.U.A. şi Palestina – Ereţ Israel.

Mişcarea sionistă începe să se facă simţită în Europa, inclusiv România, în S.U.A., apar organizaţiile BILU, Haveve Zion, Hibat Zion. Sionismul va deveni o ideologie şi o mişcare organizată la Congresul de la Basel, din 1897. Theodor (Benjamin) Herzl, jurnalist vienez, prezent la procesul căpitanului Dreyfus (acuzat de spionaj, condamnat şi ulterior reabilitat) din Franţa, devine conducătorul de facto al sioniştilor, până la moartea sa, în 1904. Sionismul capătă diverse orientări: culturală, politică, socialistă, religioasă, dar toate recunosc Ereţ Israel ca patrie a evreilor. Antisemiţii apar în multe ţări europene, în Rusia, din 1904 şi până astăzi circulă falsele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului, acuzaţiile de „complot mondial“, fie iudeo-masonic, fie iudeo-bolşevic, fie iudeo-masono-bolşevic, toate absurde şi nocive.

În Rusia trăiau în 1900, peste 5 milioane evrei, iar în lume peste 12 milioane. În mai 1903 are loc Pogromul de la Chişinău cu ecouri în întreaga lume. Este o cotitură în atitudinea faţă de violenţele antisemite. În 1905, Albert Einstein elaborează „teoria relativităţii“. Savanţii, ca şi scriitorii evrei se vor face cunoscuţi de-a lungul secolului XX, obţinând şi numeroase premii Nobel, distincţii academice etc. Amintim aici doar pe Sigmund Freud, părintele psihanalizei. În 1910, Ben Yehuda începe elaborarea limbii ebraice moderne pentru uzul constructorilor viitorului Stat evreu. Până atunci ebraica a fost limba textelor sacre şi a unei literaturi fără largă circulaţie. În timpul primului război mondial, evreii participă la lupte, în cadrul armatelor ţărilor beligerante, numeroşi fiind eroii distinşi cu ordine militare. În 1925 trăiau în lume peste 15 milioane evrei, din care 4 milioane în S.U.A. În domeniul iudaismului se remarcă filosofii Hermann Cohen, Martin Buber, Franz Rosenzweig. În 1921 începe activitatea organizaţiei de ajutorare, Joint Distribution Committee (J.D.C. sau Joint). La Ierusalim este inaugurată Universitatea Ebraică. Cinematografia americană atrage tot mai mulţi artişti şi producători evrei.

3.4 Din istoria Bibliei

Peste zece secole stau mărturie la alcătuirea Tanah-ului (Biblia ebraică, iar pentru creştini – Vechiul Testament).

Ordinea cărţilor nu corespunde cronologiei alcătuirii lor, dar există o anumită unitate determinată de monoteismul consecvent al celor care le-au scris. „Abaterile“ unor regi, conducători, grupuri umane de la monoteism sunt expuse fără „menajamente“, iar Cartea Profeţilor este partea cea mai convingătoare din Tanah (Tora, Neviim, Khetuvim). Forma definitivă a Tanah-ului este datată în sec. II î.e.a. În sec. XIII-XII î.e.a. au circulat primele „povestiri“ orale, apoi, în anul 1000 î.e.a. (aprox.) s-a trecut la textele scrise.

Cercetătorii Bibliei consideră că, după toate probabilităţile, Cântecul Deborei este cel mai vechi text, preluat după un cântec oral din sec. XIII î.e.a. În sec. IX-VIII numele Domnului IHWH capătă echivalentul de Eloh-Elohim, de la un nume local. O perioadă au existat două cărţi: Iahvistul şi Elohistul, pe care un „scrib“ (termen impropriu) le-a unit într-o singură carte, după distrugerea în anul 722 î.e.a. a Statului Israel şi dispariţia celor zece triburi. În sec. VIII î.e.a. a fost scris Leviticul, care conţine norme de drept şi morale. Deuteronomul a fost întocmit în anul 621 î.e.a., conform datelor oferite de cercetători. Cărţile lui Amos, Ozeea, Mika, Iesaiahu (Isaia), Nahum, Abacum au fost alcătuite în sec. VIII-V î.e.a. Dacă profetul Ieremia (Irmiahu) vorbeşte despre distrugerea Templului (587 î.e.a.), profeţii Zaharia, Ezdra, Nehemia se referă la reconstruirea Templului şi refacerea rânduielilor în Ierusalim.

În sec. IV î.e.a., au fost scrise Cartea Judecătorilor, a Regilor, Cronicile. În sec. III î.e.a. au fost scrise Ecleziastul (Kohelet) Cartea lui Daniel, Psalmii atribuiţi regelui David (evident, metaforic), cele mai frumoase texte din literatura biblică, alături de Cântarea Cântărilor. Psalmii cuprind o întreagă istorie a evreilor de la existenţa statală la exil. În anul 100 î.e.a., evreii şi-au îndeplinit misiunea de a da lumii Biblia. Esenienii şi apoi, creştinii, evrei la începuturi au adus Noul Testament, nerecunoscut de iudaism, acesta evoluând permanent prin Talmud, Cabala, hasidism. În Biblie primul om se numeşte Adam. În mitologia mesopotamică el era Adapa, căruia i se interzisese să guste fructele celor doi pomi din Rai: „al îmbrăcămintei“ şi „al vieţii“. Un alt personaj, Noe are un corespondent mesopotamic în preotul Ut-Napiştim care înfruntă apele de după potop cu o corabie. Vechimea legendei este cu circa 1500 ani mai mare ca povestea lui Noe, deci prin mileniul III î.e.a., când, în realitate, Tigrul şi Eufratul au ieşit din maluri şi au inundat malurile pe mari suprafeţe.

Povestea lui Moise, care, copil fiind a fost salvat într-un coş din nuiele ce plutea pe ape are similitudini cu legenda regelui asirian Sargon I (2400 î.e.a.): Numele Moise se regăseşte în onomastica egipteană şi feniciană. Decalogul primit de Moise de la Dumnezeu are similitudini cu legile date de regele babilonian Hamurabi în sec. XVIII î.e.a. În Proverbele lui Solomon se regăsesc „sentinţe“ date de faraonul Amenhotep care a domnit cu circa trei secole înainte de Solomon, în Egipt. Toate aceste similitudini şi multe altele dovedesc că Biblia a cuprins într-un tot armonios diverse tradiţii cu care evreii au avut contact. Ne înclinăm încă o dată în faţa acestei preţioase moşteniri.

3.5 Templul din Ierusalim

Templul din Ierusalim a fost simbolul existenţei evreilor în antichitate. Era cunoscut de vecini, ca şi de cei care veneau de departe să-l vadă. A fost distrus de două ori, dar al Doilea Templu a fost refăcut în miniatură, împreună cu modelul Vechiului Ierusalim, la scara 1/50, în apropiere de Holyland Hotel. S-au folosit informaţiile din tratatul Midoth al Mişnei, ca şi din descrierile lui Josephus Flavius. De realizarea proiectului s-a ocupat o comisie condusă de arhitectul Michael Avi-Ionah.

Primul studiu modern despre Templul din Ierusalim a fost întocmit de doi cercetători francezi, la începutul sec. X, Perrot şi Chipiez. În Talmud se descrie modul cum a fost construit Primul Templu. „Pământul şi cerul răsunau de vuietul lucrărilor... Păsările cerului soseau în zbor, cercetand dacă lipseşte vreun obiect... Norii veneau să aducă lucrătorilor răcoare... Îngerii din cer soseau şi plecau necontenit...“ Construcţia a durat şapte ani şi, după cum spune Talmudul, nici un lucrător nu s-a îmbolnăvit, nu s-a accidentat. Era în vremea regelui Solomon, Templul era pe Muntele Moria (unde Avraham a crezut că urmează să-l sacrifice pe Isaac), iar construcţia era în formă de amfiteatru (o influenţă a arhitecturii egiptene). Existau încăperi speciale pentru gărzi, pentru jertfele animale etc. numai preoţii şi oficialităţile intrau în Templu. Când regele Ieroboam a mai construit temple la Bethel şi Dan, faima construcţiei lui Solomon a început să scadă, apoi urmaşii l-au pângărit cu idoli păgâni. În anul 586, Nabucodonosor, regele babilonienilor a distrus Templul, jefuind podoabele spre a le duce în capitala sa. S-a spus că era o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredinţă. Profetul Irmiahu (Ieremia) s-a ocupat de salvarea câtorva obiecte sfinte şi de tabernacolul din vremea lui Moise, ascunzându-le într-o grotă, la Marea Moartă. Ele nu au putut fi găsite de atunci. Plângerea lui Ieremia este dedicată acestui dureros moment. În anul 515 î.e.a. Zerubabel a reconstruit Templul după modelul original. În anii 175-164 î.e.a., regele Siriei elinizate, Antiochus Epiphanes a prădat şi a pângărit Templul, consacrându-l zeilor greci. Macabeii l-au refăcut, dar, mai târziu, trupele lui Pompei, Crassus şi regelui Irod l-au jefuit în repetate rânduri. Regele Irod s-a gândit, totuşi, să-l refacă începând din anul 18 î.e.a., pe acelaşi loc ca şi Templul lui Solomon, însă de proporţii mai mari şi în altă concepţie, cu un turn central, dominant, ornamentaţia fiind împrumutată de la greci (stil corintian). Existau în construcţie „galeriile Torei“, subterane, ca şi porţi spre oraş, spre Palatul Haşmoneilor etc. Josephus Flavius scrie: „Întregul Templu, cu exteriorul lui aurit, era de o strălucire orbitoare. De departe, Templul scăldat în lumină părea un munte acoperit de zăpadă.“

Soldaţii lui Titus au distrus acest Templu la numai câţiva ani de la terminarea lucrărilor. Strălucirea marmurei şi aurului a trecut în scrierile înţelepţilor.

3.6 Perioada de aur a evreilor din Spania

Perioada ce a urmat cuceririi Sudului Spaniei de către mahomedani a coincis cu o epocă fastă, numită „de aur“ pentru evrei. Prin convieţuirea paşnică a arabilor şi evreilor în Spania, au înflorit economia şi cultura, s-au recuperat valori antice ale şcolilor greceşti.

Aristotel era la mare cinste în gândirea filosofilor arabi şi învăţaţilor evrei. Ştiinţele naturii, medicina, astronomia, matematica au fost aduse în Europa pe filiera spaniolo-evreo-arabă. Dinastia Omeiazilor, instaurată în anul 950 e.a. a stăpânit peste un veac o parte a Spaniei, făcându-şi simţită prezenţa în Occidentul european. Andalusia, nume arab dat unei provincii spaniole este legată de fondatorul califatului din Cordoba, Abdurahman cel Mare (912-961). Sevilla, Granada, Lucerna Toledo, Valencia, ş.a. au devenit centre urbanistice şi de cultură, unde găseai vechi băştinaşi, ca şi arabi, evrei, etc. În 915 se naşte, la Cordoba, unul din marii învăţaţi evrei, Chasdai ben Isak ibn Shaprut. A studiat cărţile sfinte, iudaice, scrierile arabe, latine, ca şi medicina. A devenit medicul şi sfetnicul califului Abdurahman, apoi ministru a finanţelor, comerţului, externelor. În faţa pericolului fatimizilor din Africa, Chasdai ibn Shaprut a mijlocit o înţelegere cu imperiul bizantin, condus de Constantin VII. Cu această ocazie învăţaţi şi medici greci au împărtăşit din tezaurul lor de cunoştinţe, textele fiind traduse în arabă şi latină. Chasdai a reuşit să rezolve şi conflictul califului cu împăratul german Otto I, ca şi cu regina din Navarra. Tot el trimetea daruri academiilor iudaice din Sura şi Pumbedita, din Orient, reprezentantul său fiind fiul Gaonului Saadia, o personalitate a iudaismului. A fost în corespondenţă cu regele hazar, care trecuse la iudaism. El credea că a găsit cele zece triburi pierdute ale Israelului.

Regele hazar Josef i-a răspuns explicând modul cum au ales hazarii iudaismul. În 966, cneazul Kievului Sviatoslav a distrus regatul hazar. Chasdai a contribuit la îmbogăţirea literaturii ebraice şi arabe.

Evreii aveau, în timpul omeiazilor, o organizare proprie, justiţie proprie (Beit-Din), viaţă comunitară. S-a creat şi un folclor evreo-arab, format din eposuri, legende. Au fost califi care şi-au luat soţii evreice.

Urmaşii lui Abdurahman, Hakim II ş.a. au încurajat cultura şi interculturalitatea, Menahem ben Saruk i-a urmat lui Chasdai în pleiada de învăţaţi, apoi Moses ben Henoh. În aprilie 1013, liderul berber Suleiman a distrus, cu triburile sale, califatul din Cordoba. S-au format emirate la Sevilla, Granada, Almeria, Saragossa. Apar noi personalităţi, în rândul evreilor precum Samuel Hanaghid (993 – 1063) ş.a. Una din soţiile emirului din Granada a fost impresionată citind scrieri ale lui Hanaghid, care în scurt timp a ajuns vizir al emirului. Cunoştea deopotrivă Talmudul şi Coranul, a scris în ebraică şi arabă. Hanaghid a fost timp de 28 de ani vizir în cel mai important emirat al Spaniei maure, Granada. Totodată a fost Şef Rabin, a condus Academia iudaică din Granada, a scris comentarii la Talmud. A purtat corespondenţă cu Gaonul Hai din Babilon şi cu Nissim din Kairuan (Africa de Nord). Hanaghid a mai scris şi poezie ebraică. Fiul său, Josef Hanaghid i-a urmat cu cinste în aceleaşi funcţii. Invidia unor demnitari arabi a condus la provocarea unui progrom antievreiesc în care au pierit însuşi Josef Hanaghid şi circa 1500 de familii. Evreii supravieţuitori s-au refugiat în mare parte în Emiratul Sevillei. În Emiratul Saragossei era cunoscut poetul Chasdai Abu-Fadl. Şef Rabin era vestitul învăţat Bachia ibn Pakuda. În Saragossa a trăit filosoful şi poetul Salomon ben Iuda ibn Gabirol (1020-1058) care a lăsat o operă: imnuri religioase, rugăciuni, cântece pentru diverse ocazii şi sărbători. Izvorul vieţii este cartea sa de filosofie, care a influenţat şi gândirea Evului Mediu creştin. Creştinii o numeau „Fous vitae“ de Avicebron (numele dat lui ibn Gabirol). Tomas d’Aquino, Albertus Magnus, Duus Scottus, Giordano Bruno au „sorbit“ din acest Izvor al vieţii.

Regatul creştin al Castiliei începe în sec. XI Reconquista, lupta de recucerire a Spaniei, prin impunerea unui tribut emiratelor de Saragossa, Toledo şi Sevilla. Relaţiile Castiliei cu emirii arabi erau mijlocite de evrei în funcţii administrative ori diplomatice.

Regele Alfons VI al Castiliei a intrat în conflict cu papa Grigore VII care voia să interzică evreilor ocuparea unor funcţii în statele creştine. Evreii erau protejaţi atât de emirii arabi cât şi de regele creştin al Castiliei. Toledo a fost cucerit de creştini în 1085. Almoravizii au fost chemaţi din Nordul Africii în ajutorul emiratelor arabe, în primul rând al Andalusiei. Evreii erau atât în tabăra regelui creştin, cât şi în rândul musulmanilor. Victoria a fost de partea Semilunei, iar Almoravizii i-au înlocuit pe emirii omeiazi. Evreii au fost în continuare protejaţi; a fost perioada cea mai înfloritoare pentru cultura şi viaţa comunitară a evreilor. În Europa cruciaţii ucideau şi prădau comunităţi evreieşti, în timp ce în Spania părea că vremurile erau altele. La Lucerna trăia învăţatul talmudist Alfasi, la Granada, Iehuda Halevi îşi începea studiile. El a devenit cel mai important poet în literatura ebraică veche. Poate fi considerat un „proto-sionist“, pentru că el repeta versul: „Mă aflu la Apus, iar inima mea este la Răsărit“. Versurile sale amintesc de plângerea lui Ieremia sau de Psalmul 137. A scris tratatul „Kuzari“, un dialog virtual cu regele hazar pentru a demonstra superioritatea credinţei mozaice. Halevi spunea că filosofia greacă dă flori, dar nu rodeşte. El se referea la miezul moral al iudaismului. În 1140, Halevi s-a îndreptat spre Ţara Sfântă. La Alexandria a fost primit cu bucurie de rabinul Aaron ibn Alamani, în Cairo, de rabinul Samuel ibn Mansur. În drumul spre Damasc (ori Ierusalim) urmele lui Halevi au dispărut. Se bănuieşte că a fost ucis de un cruciat ori de un luptător musulman. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Sion, mai întrebi tu de păcătoşii pe care i-ai pierdut?“ La comemorarea de Tişa Be Av (9 Av) se repetă versuri din Halevi, pe lângă evocarea distrugerii celor două Temple (în 586 î.e.a. şi 70 e.a.). Contemporani cu Halevi au fost poeţii Moses ibn Esra din Granada (1070-1138) şi Abraham ibn Esra din Toledo (1092-1167), care era şi filosof, astronom, călător în diverse ţări (Anglia, Suedia, Turcia). În timp ce în Europa începea a doua Cruciadă, Almohazii din Nordul Africii, berberi fanatizaţi de un islamism belicos, anticultural au năvălit în Spania, distrugându-i pe Almoravizi. Ura lor s-a îndreptat şi împotriva evreilor, prin masacre, distrugerea sinagogilor, jafuri. Între anii 1146-1148 ei au cucerit Spania maură, iar imperiul lor se întindea din Egipt până la Oceanul Atlantic, fără a aduce nici o contribuţie la civilizaţie, ci numai distrugeri. O parte din evrei au trecut la islamism, desigur formal. Poetul Abraham ibn Esra spunea că „nenorocirea vine din Magreb“. La Calatrava, rabinul Jehuda ibn Esra a apărat zidurile cetăţii conducând trupele regelui castilian Alfons VII. Evreii s-au refugiat în Leon, Aragon, Portugalia, Navarra. Celebra sinagoga „Transito“ din Toledo a scăpat de dezastru. Din nou diplomaţia era în sarcina evreilor ce ţineau legătura cu aliaţii din Africa şi cu principii creştini din nord contra năvălitorilor Almohazi. Printre evrei erau şi conducători de oşti. Cei care dispuneau de bani suţineau apărarea statelor necucerite de Almohazii invadatori. Regele Alfons al VIII-lea care lupta cu aceştia, a rămas în istorie şi pentru dragostea sa pentru „evreica din Toledo“, numită „La Formosa“ (Frumoasa), ceea ce a dus la un pogrom în oraş şi la uciderea nefericitei femei. Feuchtwanger a scris un roman inspirat din acest eveniment. Din oraşul Tudela a plecat celebrul călător Beniamin care a descris numeroasele ţări pe care le-a vizitat între anii 1160-1173, inclusiv zona Dunării de Jos. Cea mai importantă personalitate a „epocii de aur“ a fost Moses ben Maimon, numit şi Maimonide, născut în 1135 la Cordoba. A studiat la şcoala lui Alfasi. Năvălirea Almohazilor l-a împiedicat să locuiască în Cordoba, el s-a refugiat în diverse oraşe, dar nu şi-a întrerupt studiile. În 1160 s-a mutat cu familia în Nordul Africii, la Fez, de unde pe un vas a ajuns la Akko, în Palestina. A trecut prin Hebron, Jerusalim, dar situaţia era cu totul instabilă şi s-a oprit în Egipt, la Cairo. Aici a devenit medicul personal al vizirului lui Saladin, sfetnic al acestuia şi a găsit tihna necesară studiului, scrierii, contemplaţiei. Aici a scris în 1190 Călăuza rătăciţilor („More Nevuhim“), a comentat Talmudul, redactând Mişne-Tora. Maimonide a reactualizat şi a pus „ordine“ în diversele scrieri ale predecesorilor săi, fiind numit „al doilea Moise“. S-a ocupat de medicină, igiena oraşului Cairo, a curţii sultanului Saladin, educaţia populaţiei, a condus comunitatea evreiască din Egipt. Călăuza rătăciţilor este citită şi azi cu interes de iubitorii culturii religioase, indiferent de confesiune. Aristotel, Maimonide şi învăţatul arab Averroes sunt consideraţii stâlpi ai gândirii Evului Mediu timpuriu până la modernitate, iluminism, etc. Cu secolul XII se încheie „era de aur“ a evreilor spanioli.

3.7 Hasidismul – rolul său istoric

În sec. IV-I î.e.a., hasideii sau hasizii erau constituiţi într-o mişcare tradiţionalistă ce se opunea tendinţelor asimilaţioniste (mesopotamice, elenistice ş.a.) Hasid, etimologic, înseamnă om credincios, religios. De pildă, fariseii se numeau şi hasizi. Ulterior, în Evul Mediu, hasizi erau cei care se ocupau cu mistica, precum, în Germania, Iuda he-Hasid, apoi Luria, Isaac, fondatori ai mişcării lurianice. În sec. XVII, cabalistul Samson Ostropoler, care se considera hasid, şi-a găsit moartea ca martir în timpul pogromurilor lui Hmelniţki. Sabetai Zvi, falsul profet, a apelat la sprijinul hasizilor. Dar hasidismul ca manifestare independentă şi bine conturată s-a născut odată cu Israel Baal Şem Tov (prescurtat Beşt), în sec. XVIII. Acest personaj de legendă a dus o viaţă de rătăcitor în Polonia, Galiţia, Moldova (prin zona Neamţului), spunându-şi rugăciunile în mijlocul naturii, negând autoritatea rabinilor, câştigând aderenţi care au format un nou curent în iudalism, bazat pe extaz religios şi, în cazul celor învăţaţi, pe cunoaşterea Cabalei. „Lui Dumnezeu trebuie să i te adresezi cu bucurie“, spunea Baal Şem Tov. Îndrumătorul hasidic se numea ţadic, adică om drept. Mai târziu ţadicul a devenit rabin. Mişcarea hasidică fiind recunoscută în lumea evreiască, centrul acesteia a devenit o nouă mişcare, „Habad Liubavici“, după locul naşterii fondatorului noii mişcări, Schneersohn, în Polonia ocupată de regimul ţarist. După 1917, adepţii mişcării s-au refugiat în S.U.A.

În dezvoltarea hasidismului un rol primordial l-a avut urmaşul lui Baal Şem, marele Maghid (predicator) rabi Bar din Meserici, care a călătorit în Lituania şi Bielorusia. La Vilna (Vilnius) l-a întâlnit pe gaonul (învăţat) rabi Elia (1720-1797) care a încercat să combată, fără succes, noua învăţătură de pe poziţii talmudice, tradiţionale. Din această dispută hasidismul a câştigat în experienţă şi ca fundament religios. Hascala a redus influenţa hasidismului, care a rămas totuşi o mişcare bine definită în cadrul ortodoxismului iudaic. În cadrul său s-au format elite, dinastii de ţadikim-rabini, ce aveau o „curte“, judecau anumite pricini de ordin moral şi religios, ţineau predici, iar unii încercau să prevadă viitorul. Hasidismul a salvat la un moment dat iudaismul est-european de la o lentă decădere spirituală, dar a adus şi riscul unui derapaj spre fanatism, în special în cazul „nebunilor Domnului“. Astăzi, hasidismul are puţini aderenţi în lume, dar este o sursă inepuizabilă de inspiraţie literară, artistică. Nu trebuie ignorată nici baza morală, pornind de la învăţăturile lui Baal Şem, care nu a scris, ci doar şi-a rostit crezul: „În lupta împotriva răului, numai credinţa contează“, „Toate cele cereşti şi toate cele pământeşti sunt Una“, „Dacă vrei să-l ajuţi pe aproapele Tău, fă-o cu dragoste“, „Când omul e plin de sine, nu mai e loc nici pentru Dumnezeu“ etc.

Un important cercetător al hasidismului, azi, este Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. El îşi recunoaşte doi maeştri, numindu-i „giganţi“: Martin Buber şi Gershom Scholem. Unul dintre cei mai mari prozatori pe care i-a dat tradiţia idişului, Isaac Bashevis-Singer, laureat al Premiului Nobel a fost, ca şi înaintaşii săi, Sforim, Peretz, Şalom Alehem, Anski, puternic influenţat de hasidism, pe care l-a cunoscut în locurile natale (Radzymin, Polonia). Hasidismul a impulsionat folclorul, muzica, dansurile evreieşti, le-a imprimat o trăsătură caracteristică, îmbinând evlavia cu bucuria vieţii. Un culegător de povestiri hasidice, publicate şi la noi a fost Chaim Bloch. Eroul principal este neuitatul Baal Şem Tov. Înaintea acestei antologii, I. L. Peretz a alcătuit un nou volum cu acelaşi titlu, aducând contribuţia propriei sale fantezii. Prozatorul Ludovic Bruckstein s-a inspirat de asemenea din tradiţia hasidică. Şlomo Leiboci-Laiş a publicat în Israel o antologie cu legende hasidice. Elie Wiesel a alcătuit Celebrare hasidică. Despre hasidismul în România a scris şi Andrei Oişteanu (Imaginea evreului în cultura română). În pictură, Marc Chagall nu poate fi desprins de hasidism.

3.8 Literatura evreiască de la Mendelssohn la Bialik

Moşe Mendelssohn din Dessau a fost primul scriitor evreu modern, traducător al Bibliei în germană, creator al Haskalei. Suntem în anul 1783. Urmaşii spirituali ai acestuia, Iţhak Enchel, Naftali Wiesel ş.a. au scos, la Königsberg, revista „Hameasef“ (Culegătorul) în ebraică. Naftali Wiesel este şi poet. În 1796, Iehuda Ben Zeev publică dicţionare etimologice ebraic-german şi german-ebraic. Solomon Maimon scrie un comentariu la Călăuza rătăciţilor a lui Maimonide la şase secole distanţă, iar Isaac Sabanov comentează Kuzari a lui Halevi.

În sec. XVII s-a afirmat Moşe Luzzato (1707-1747) prin dramaturgie, comentarii şi o rescriere a Zoharului, esenţa Cabalei). În 1851, în Rusia, Nahman Crohmal rescrie Călăuza rătăciţilor, iar Leopold Zunz (1794-1886), în Germania, S. I. Rapaport (1790-1867) în Galiţia, Samuel Luzzato (1800-1865) în Italia regândesc iudaismul ca pe o ştiinţă. În Rusia, un popularizator al culturii ebraice a fost Isac Lebensohn (Levinzon), ca şi N. A. Ghinzburg (1795-1846); ei sunt premergători ai sionismului cultural de mai târziu, al lui Ahad Haam. Un literat şi om de ştiinţă a fost Haim Slonimski (1810-1904), scriitor şi matematician. Mendelă Moher Sforim, prozator de talent, scrie şi o Istorie a ştiinţelor naturale (1872). Solomon Rubin (1823-1910) traduce în ebraică Etica lui Spinoza, originalul fiind în latină. Fabius Mizes îi comentează pe Kant şi Hegel într-o carte publicată în 1887. S. P. Rabinovici traduce din germană în ebraică Istoria evreilor a lui H. Graetz. Poezia ebraică renaşte cu Abraham Lebensohn, Micha Lebensohn şi în special cu Iehuda Leib Gordon (1830-1892). În proză, ca romancier de limbă ebraică apare Avram Mapu (1808-1867), urmându-l Sforim cu Părinţii şi copii (1868), Pereţ Smolenski (1844-1885), un real talent, dispărut prea devreme.

Un propagator al literaturii evreieşti a fost Nahum Sokolov (1860-1937), care publică antologii, comentarii, foiletoane, studii. Primul cotidian ebraic apare la Petersburg, în 1886, sub redacţia lui L. Kantor, cu titlul „Haiom“ (Ziua). Un rol de primă importanţă în modernizarea ebraicii l-a avut Eliezer Ben Iehuda (Perlman), care a trăit între 1858-1922. Apar noi poeţi: Dolitski, C. Şapira, M. Mane, care trăiesc în a doua jumătate a sec. XIX, apoi Naftali Imber, autorul textului „Hatikvei“, iar cel mai de seamă poet modern este Haim Nahman Bialik (1873-1934), urmat de Saul Cernihovski (1875-1944). Mai trebuie amintiţi Z. Şneior, David Frişman, Iacob Cohen. În proză, după Sforim, se afirmă clasicii I. L. Pereţ şi Şalom Alehem, apoi M. Feierberg, Ben Avigdor, I. L. Katznelsohn, Iehuda Steinberg din Basarabia ş.a. S. I. Agnon s-a născut în 1888 în Galiţia, dar a devenit mai cunoscut în Ereţ Israel, primind şi Premiul Nobel odata cu Nelly Sachs în 1966. Un rol de mare însemnătate l-a jucat Aşer Ginzburg (Ahad Haam). Dacă Isaac Bashevis-Singer a plecat din Polonia în S.U.A., majoritatea scriitorilor de limbă idiş şi ebraică s-au îndreptat spre Ereţ Israel, unde a avut loc marele reviriment al literaturii ivrit. Poezia, proza, dramaturgia au intrat pe făgaşul modernităţii, păstrând nealterat „idişe neşume“, sufletul evreiesc.

3.9 Iudaismul în sec. XVIII-XX

Printre ultimele mari personalităţi ale iudasimului, în perioada de trecere la modernitate, se numără, la loc de cinste, Salomon Maimon. Este cel care a încercat să evite ruptura dintre filosofie şi religie. Kant, Leibnitz au ajuns să creadă mai mult în puterile filosofiei, deşi o criticau. Pornind de la Călăuza rătăciţilor („More nevuhim“) a lui Maimonide, S. Maimon a publicat în 1790 o Încercare asupra filosofiei transcendentale. Au urmat: Istoria progresului metafizic din epoca lui Leibnitz şi Wolf, Tratat asupra alegoriilor lui Aristotel, Teoria gândirii şi Autobiografia. Maimon afirmă că religia este factorul suprem în gândirea omenească. La baza oricărui experiment, la baza oricărui raţionament stă esenţa experienţei primare. Mergând de la efect la cauză şi iar la efect, se ajunge la o cauză primară care nu se mai supune logicii. La întrebarea: „Cine l-a creat pe Dumnezeu?“ nu mai există un răspuns logic, cauzal, leibnitzean. Dumnezeu este Bereşit, la început. El se autocrează, este esenţa esenţelor. Dumnezeu a creat, el nu poate fi creat. Maimon a realizat în plan filosofic, ceea ce hasidismul a exprimat în plan religios. Omul, o mică particulă a Divinităţii însufleţeşte Universul. Fără Om, Universul e mort. Este şi o consecinţă a filosofiei lui Spinoza care spunea să nu căutăm natura Divinităţii, ci Divinitatea în natură. Einstein, fără a studia, probabil, lucrările lui Maimon, era un adept al lui Spinoza. Precursor al spiritualismului modern, Maimon a salvat religia din „mâinile“ logicienilor, mecaniciştilor, materialiştilor. Aici nu este vorba de creşterea ori descreşterea numărului de oameni credincioşi, nici de o „luptă“ împotriva ateismului, este doar încercarea de a regăsi locul Divinităţii într-o lume în continuu progres. Salomon Maimon a fost studiat cu atenţie şi de teologii creştini. După epoca profeţilor antici, a marilor cărturari din Evul Mediu, Maimon a deschis o poartă filosofiei iudaice. Un om care a încercat, fără succes, să readucă iudaismul în matca tradiţională, în ţările româneşti, a fost Malbim. Dar el nu a înţeles că Haskala are nevoie de alt tip de propovăduitor al iudaismului. Malbim a rămas la învăţăturile lui Maimonide, din sec. XII-XIII. Un om extrem de dotat, un mare iubitor al iudaismului, Malbim a trăit tragedia propriei moşteniri. Cei care au ştiut să culeagă roadele evoluţiei iudaismului în România, au fost dr. I. J. Niemirower, dr. M. A. Halevy şi dr. Al. Şafran. Aceştia au scris lucrări creative despre iudaism, Şafran fiind şi un bun cunoscător al Cabalei. Dr. Moses Rosen a comentat şi a pledat cauza iudaismului, evident, cu mult talent. Un gânditor original a fost dr. David Şafran. El îl citează pe Leibnitz: „Toate filosofiile sunt adevărate prin ceea ce neagă şi false, prin ceea ce afirmă.“ Nec plus ultra.

3.10 Evreul rătăcitor între legendă şi realitate

Vom porni în acest demers de la realitate. În ce măsură folclorul reflectă istoria, în aceeaşi măsură evreul Ahasverus (nume, evident, împrumutat prin ignoranţă din Meghilat Ester, în care Ahasverus era rege persan, nicidecum evreu) care i-ar fi refuzat lui Isus un pahar de apă de băut şi l-a insultat, a existat ori nu a existat. La fel ca Iuda „trădătorul lui Isus“, Ahasverus a devenit un nume odios pentru imagologia şi teologia creştină. Realitatea este că, de la distrugerea Primului Templu (586 î.e.a.) şi al Celui de al Doilea Templu (70 e.a.) evreii s-au aflat în Diaspora până azi, dar în 1948, Statul Israel, a redevenit Patria, căminul evreiesc. Evreul rătăcitor s-a întors acasă. Este meritul sionismului de a-l fi oprit pe aşa-numitul Ahasverus să mai rătăcească, deşi, de-a lungul secolelor, în Spania maură, în Imperiul Otoman, Ţările de Jos, S.U.A. ei au găsit condiţii prielnice de convieţuire şi afirmare.

Despre legenda evreului (sau „jidovului“) rătăcitor au scris numeroşi autori moderni. La noi, au apărut studii, printre acestea amintim cartea lui Andrei Băleanu (Rotenberg) apărută la Ed. Hasefer, capitolul din cartea Imaginea evreului în cultura română de Andrei Oişteanu, ş.a.

Kirkegaard considera această legendă drept una din cele trei mituri fundamentale ale istoriei ultimelor secole, alături de legenda lui Faust şi cea a lui Don Juan. Diferenţa constă în faptul că Faust şi Don Juan, ca şi Don Quijote, de altfel, sunt mituri relativ benigne, în timp ce Ahasveros a fost demonizat, ca „evreul-imagine“. El are un precursor în Cain, pedepsit de Dumnezeu să rătăcească pe pământ. Cain era fratricid, Ahasverus – deicid. Acuza de deicid era mai gravă, deşi Isus nu a fost ucis de acesta şi nici de conaţionali, ci de soldaţi romani, precum se ştie. Dar antievreismul Evului Mediu avea nevoie de un prototip „iudaic“. Germanii îl numeau „der ewige Jude“ (eternul evreu), pentru că „Wanderer“ (călător) are o conotaţie pozitivă, populară în basme, anecdote. Ecoul legendei a ajuns până şi în limbajul propagandei naziste. Prima „atestare“ scrisă a legendei a apărut tot în Germania, în 1602, într-o broşură despre Ahasuerus care ar fi strigat Crucificaţi-l pe Christos şi a fost pedepsit să trăiască veşnic, ajungând în anii când apărea broşura, la Hamburg. Răspândită şi tradusă în ţările nordice, povestea s-a bucurat de succes ca un basm popular, deşi avea un autor, astăzi necunoscut. Antisemitismul era deja „impulsionat“ din 1543, când Martin Luther publicase Despre evrei şi minciunile lor. Expulzările succesive ale evreilor, începând cu 1290, din Anglia, în sec. XIV-XV din Franţa, Cehia, Austria, Spania, Portugalia, Germania au alimentat mitul, de altfel, real al „evreului rătăcitor“ fiind vorba de evrei în totalitate şi nu de „cizmarul din Ierusalim, Ahasverus“. Un rol în acest proces de mistificare l-au jucat artele plastice şi literatura. Hieronimus Bosch avea viziuni proprii asupra iadului, raiului, vagabonzilor, pornind de la folclor şi din teologia cristică. În sec. XIX, mai precis, în 1844, Eugene Sue publică în Franţa Le Juif errant roman tradus în maghiară de Sandor Petöfi şi în română de Timotei Cipariu, sub titlul Ovreiul neadormit (influenţat de sintagma germană „eternul evreu“ - „der ewige Jude“). Acest roman nu are o tendinţă antisemită, ci prelucrează datele mitologiei populare. Mai mult, cărturarii ardeleni se identificau, ca români supuşi opresiunii habsburgice şi maghiare, cu „evreul rătăcitor“, adică apatrid. În Ţiganiada lui Budai-Deleanu se regăsesc aceste trimiteri, ca şi alţi autori (George Bariţiu, Andrei Mureşan). Enciclopedistul Holbach scria, în sec. XVIII, că „fiecare popor îl are pe Moise al său“, aserţiune preluată şi de cărturarii Şcolii Ardelene.

În Evul Mediu, ereticii, protestanţii se considerau „evrei“ persecutaţi, iar în sec. XX, Marina Ţvetaeva spunea că poeţii sunt „evrei“, prin destinul lor vitreg. Ţiganii nomazi erau şi ei comparaţi adesea cu „evreul rătăcitor“. Moses Gaster a găsit în arhive un manuscris de la începutul sec. XIX al unui călugăr, intitulat Evreul călător, Aşabec. Regulamentul Organic elaborat sub dominaţia rusă în Principate prevedea izgonirea evreilor „vagabonzi“. Ironia sorţii a făcut ca tocmai din Rusia şi zonele cuprinse de Imperiul Rus să vină în Principate numeroşi evrei, din cauza regimului ţarist. Ion Heliade Rădulescu pomeneşte de „evreul rătăcitor“, iar C. G. Filipescu îl numeşte, prin influenţă germană Aschaber“. Fundoianu se considera şi el drept unul dintre urmaşii acestei nefericite plăsmuiri ale unei seculare istorii de obscurantism (v. poemul „Ulysse“ publicat în 1933 la Bruxelles). Şi totuşi extremiştii de azi ar dori ca evreul să fie din nou un rătăcitor.

3.11 „Aliatul uitat“

Jurnalistul american de origine olandeză, Pierre van Paassen ne-a dăruit, nouă, contemporanilor o carte ce reflectă uluitor de exact trecutul apropiat al evreilor în secolul XX. Protestant, de religie, el era învăţat în Olanda în spiritul coexistenţei conştiente cu evreii, poporul care L-a recunoscut întâia oară pe Dumnezeu. Un pastor hughenot îi spunea de crimele săvârşite în numele lui Isus Cristos, de biserica Evului Mediu, împotriva evreilor. După Primul Război Mondial constată, într-o discuţie cu un rabin, că limba ebraică reînvia în Ţara Sfântă, ca limbă vorbită. Cum? Se inventau cuvinte, spunea rabinul, cum fac copiii când nu cunosc un termen. De pildă, cuplajul dintre vagoanele de tren se numea „căsătorie“. Ernest Renan, care cunoscuse Ţara Sfântă şi limba ebraică în urmă cu câteva decenii nu credea în reînvierea ebraicii. Fiind corespondent de presă, Van Paassen vizitează Polonia interbelică. Evreii trăiau în condiţii mizere, în ghetouri (anii ’20). Independenţa ţării nu adusese evreilor bunăstare, ci dimpotrivă, ei erau marginalizaţi, izgoniţi, polonezii îşi alcătuiau propria clasă mijlocie. Speranţa era Sionul ori America. În România, jurnalistul îl cunoaşte pe dr. Fildermann, dar şi pe unul din membrii guvernului care se exprima într-un mod deschis, antisemit: evreii trebuie să plece. Van Paassen l-a cunoscut, în Germania, pe Hitler care i-a reproşat că un olandez, cu „sânge de teuton“ poate simpatiza pe evrei. Era în 1931. Autorul a prevăzut în acel an ceea ce avea să se petreacă după numai o scurtă perioadă. Dar lumea nu era pregătită, nici evreii din America nu bănuiau nimic, poate nici cei din Europa. Van Paassen acuză o întreagă istorie a indiferenţei, a egoismului, din veacurile trecute, de faptul că biserica nu a urmat întotdeauna îndemnul iubirii de aproapele, nu a urmat calea cristică. „Nimeni nu are dreptul să fie neutru în chestiuni morale“, îi scria Alfred Loisy, catolic fiind, papei Benedict XV în anii Primului Război Mondial. Van Passeu consideră, că lui Hitler i s-a „deschis calea către crimele pe care le-a comis contra evreilor“. Nimeni nu a ameninţat Germania nazistă pentru politica genocidară contra evreilor. Dacă naziştii şi-ar fi propus exterminarea francezilor, englezilor, ar fi reacţionat cineva? Evident. Deci există o „chestiune evreiască“. Apoi autorul derulează datele istorice de la Declaraţia Balfour (1917) spre anii celui de al doilea război (cartea a apărut în 1943). Pătrunderea britanicilor în Orient a fost rezultatul unor serii de maşinaţiuni, intrigi, iar dispariţia a două imperii, otoman şi cel ţarist (care visa cucerirea Constantinopolului) a uşurat acest drum. Prezenţa britanicilor în Orientul Apropiat a fost comentată în America drept o cauză a conflictului evreo-arab ce avea să se prelungească decenii. În realitate, Anglia, prin lordul Balfour, ministru de externe a promis Palestina evreilor, iar pe arabi i-a stimulat să-şi formeze state proprii, după secole de dominaţie otomană. Lucrurile au luat o turnură nedorită prin confruntarea poziţiei sioniste cu extremismul şi intoleranţa liderilor arabi din Palestina. Deşi nu aveau state proprii, liderii arabi din Orientul Apropiat nu acceptau, din principiu, existenţa unui stat evreu. Evident, Anglia a făcut de voie, de nevoie, un joc dublu pentru a-şi păstra dominaţia. Palestina nu a fost disputată în primii ani de după primul război mondial. Van Passeu critică, în cartea sa, pasivitatea evreimii din lume faţă de cauza sionistă. Critica este exagerată, dar are şi un sâmbure de adevăr. Statul Israel putea fi creat şi înainte de Holocaust, dar ideea nu a fost susţinută de marile puteri, iar naţionaliştii arabi şi-au înteţit atacurile împotriva evreilor ce trăiau în Palestina. Orientul Apropiat a fost într-o fierbere continuă. Arabii, druzii, kurzii, evreii îşi căutau forme proprii de administrare. Franţa şi Anglia asistau la ciocniri pe care uneori le şi provocau din diverse raţiuni. Visul lui Herzl părea tot mai îndepărtat, deşi Jabotinsky vedea o soluţie imediată: lupta armată. Weizmann şi Ben Gurion au respins această cale. La izbucnirea celui de al doilea război mondial Anglia a trădat propriile „bune intenţii“, interzicând imigrarea evreilor în Palestina. Holocaustul a răpit şase milioane de vieţi, din care cel puţin jumătate se puteau salva dacă erau lăsaţi să ajungă în Ţara Sfântă. Van Passeu s-a oprit la anul 1942. Ce a urmat se ştie. Împotriva lui Hitler au luptat sute de mii de militari evrei pe toate fronturile.

3.12 Germania şi evreii ei

Albert Eistein, Adolf Krebs, Bruno Walter, Kurt Weill, Arnold Schönberg, Max Liebermann, ş.a. au fost germani? Naziştii le-au negat apartenenţa la poporul german. Ca şi (postum) lui Heinrich Heine. Puţine naţiuni s-au bucurat de un aport atât de masiv al evreilor în cultura şi civilizaţia lor, cum au fost germanii şi austriecii. Şi acest fapt naşte o întrebare suplimentară: de ce tocmai germanii şi-au izgonit evreii, cetăţeni ai acestei ţări cu o mare tradiţie culturală?

În 1929, Kurt Tucholsky, publicist cunoscut, semnala ieşirile patriotarde, şi extremiste ale unor grupări politice, fără a le numi.

Din vremurile imperiului roman, evreii s-au aşezat pe malurile Rinului, Moselei, Main-ului, Dunării, au întemeiat aşezări. În anul 321 e.a. împăratul Constantin mulţumea evreilor din Colonia (Köln) pentru anumite servicii. În anul 1074, împăratul romano-german Heinrich IV a încheiat un contract cu evreii din Worms, mulţumindu-le totodată pentru apărarea oraşului în faţa unor asediatori. Este interesant faptul că evreii au contribuit la extinderea alfabetului latin, în locul semnelor runice, în documentele oficiale. Iar „Cântecul lui Gudrun“ din folclorul vechi german, a fost găsit, transcris într-un vechi document, la Universitatea din Cambridge, cu fonetica preluată dintr-un text intermediar, ebraic. O carte populară germană Bovo s-a păstrat în folclorul idiş din Germania. În anul 1250 a trăit un menestrel în Franconia, pe nume Susskind din Trimberg, care era de origine evreu. În anul 1401, nobili din Köln iau apărarea unor evrei în faţa atacului unor cetăţeni din oraş. Între secolele XV-XIX puterea bisericii şi a seniorilor feudali domină viaţa socială, populaţia este pauperă, superstiţiile, nemulţumirile se concretizează în persecuţii antievreieşti. În paralel, sectele religioase, scindarea bisericii în protestanţi şi catolici nu duc la atenuarea antievreismului, ci dimpotrivă, intoleranţa se manifestă în orice conflict religios. Evreii migrează spre Polonia, unde regii şi nobilii îi primesc bucuroşi, ca promotori ai comerţului, circulaţiei banilor, meseriilor de tot felul. În Germania, o parte dintre evrei se convertesc la creştinism, dar sunt şi cazuri „scandaloase“, când creştini trec la iudaism. Încă în vremea lui Ludovic Piosul şi Heinrich II, înalţi prelaţi, confesori regali s-au convertit la iudaism. Se pune problema cine este semit, evreu? Cine vorbeşte idiş, ebraică? Nu toţi o cunosc. Cine se duce la sinagogă? Nu toţi merg. Originea? Evreii din Germania, de pildă, aveau din vechime părinţi – gali, germani, la fel ca în Rusia – ruşi, în Polonia – polonezi ş.a.m.d. Moses Mendelssohn şi-a pus aceste întrebări. Se pare că viaţa comunitară a păstrat şi evreitatea în Diaspora. Descendenţii lui Moses Mendelssohn s-au separat de comunitate, unii s-au convertit. Totuşi, noi, azi, îl considerăm pe Felix Mendelssohn-Bartholdy, nepotul filosofului, ca fiind un mare compozitor evreu. Dar el aparţine culturii germane şi universale. Naziştii au stabilit o regulă: nici un bunic să nu fie evreu, altfel nu eşti arian. Nimeni, în istorie nu a mers atât de departe cu definirea evreului. În Germania, Ungaria evreii erau în bună parte asimilaţi. Feldmareşalul Joseph Conte de Ligue (1735-1814) a afirmat, cunoscând comunităţile evreieşti din Germania, Ungaria, Cehia, Polonia, Austria, că în Europa trăiau în vremea sa 10 milioane de evrei. Cifra era total inexactă, fiind excluşi evreii din România, Balcani, din Rusia, Franţa, ş.a. Dar avea o bază: criteriul era viaţa comunitară. În istorie au fost situaţii comice: un anume Ardres Jude (evreul) a scris un manual Lupta cu sabia. Împăratul Rudolf II a interzis, citind cartea, duelul dintre un evreu şi un creştin, iar, apoi, chiar portul sabiei la evrei. La Olimpiadele din sec. XX, la disciplinele cu sabia, mulţi evrei din Germania au obţinut medalii (la bărbaţi, la femei). Împăratul Rudolf II ar fi fost, credem, nemulţumit. Prejudecăţile, antisemitismul au adus mari prejudicii Germaniei, în ştiinţă, economie, începând cu anul fatal 1933, când Hitler a devenit cancelar şi apoi preşedinte, într-un cuvânt Führer. Scriitori de renume, nu numai evrei (Thomas Mann era căsătorit cu o evreică), savanţi ca Einstein, industriaşi cu mari merite au părăsit treptat Germania, care a avut numai de pierdut, ca Spania în 1492.

Revenind la sec. XVIII-XIX, menţionăm că evreii nu s-au remarcat doar în economie, cultură. Astfel evreul convertit Walter von Mossner a ajuns general de cavalerie în armata Prusiei, fiind totodată considerat un as în echitaţie. În armata austro-ungară au fost o serie generali – locotenenţi la diferite arme, desigur, condiţia fiind convertirea. Contele de Ligue, menţionat mai înainte, afirma că „problema evreiască este pur economică şi socială“, nicidecum rasială ori teologică. Baronesele Sophia Grotthus, Marianna von Eybenberg au ajuns în înalta societate la curtea regală din Berlin. Ambele erau de origine evreiască, surori, cu numele de Meyer, una dintre ele fiind iubită de Goethe. La fel, Rahel Levin s-a căsătorit cu nobilul prusac Varnhagen şi avea un salon unde i-a cunoscut pe Humboldt, Schlegel, Fichte, Chamisso, Kleist, Goethe, Henriette Herz, Fanny Arnstein, Dorothea Mendelssohn (fiica fondatorului Haskalei, Moses Mendelssohn) ş.a. Aceste personalităţi au jucat un rol în viaţa artistică şi politică din Berlin, Viena.

În domeniul liricii, după Heine, pe care, în sec. XX, naziştii au încercat să-l „elimine“, s-a impus un alt poet evreu: Berthold Auerbach (1812-1870). Bismarck, „cancelarul de fier“ al Germaniei, a intenţionat să-i ridice lui Heine, o statuie în Düsseldorf, dar „bunii cetăţeni“ au respins ideea, astfel că Heine, adică statuia sa a ajuns la New York, iar o altă statuie a fost ridicată în insula Corfu, la cererea împărătesei Elisabeta („Sissi“) a Austro-Ungariei. Împăratul Wilhelm II al Germaniei a dorit îndepărtarea statuii, ceea ce i-a atras multe ironii şi caricaturi din partea umoriştilor vremii. Curios, Wilhelm II avea importanţi consilieri evrei Albert Ballin, directorul Băncii Hamburg – American Line, Walther Rathenau, director al filialei Companiei Edison, viitor ministru de externe (ucis în 1923 de un fanatic antisemit).

Antisemitismul nu avea legătură, aparent, cu ascensiunea evreilor în domeniul politic, administrativ, economic, social. Moştenirea mentalităţilor feudale, cu conotaţii teologice şi rasiste erau greu de dezrădăcinat. Iar Germania, Austro-Ungaria unde evreii erau emancipaţi în cel mai înalt grad, aveau şi cele mai grele moşteniri în ce priveşte prejudecăţile. Erau folosiţi, dar nu li se accepta importanţa. Un complex iudeofob ţinea în loc gândirea multor oameni indiferent de treapta socială. În 1888 trăiau în Germania 560.000 de evrei (israeliţi) declaraţi, în 1910 era 615.000, dar rata natalităţii scădea, numărul căsătoriilor mixte era în creştere. În 1933, trăiau în Germania circa 500.000 de evrei, în Austria circa 300.000.

Calea indicată de Hitler în Mein Kampf a fost urmată prin venirea acestuia la putere de numai o seamă de personalităţi culturale, ştiinţifice, manageri, oameni de afaceri etc. Fizicieni de înaltă calificare au plecat în S.U.A. Realizarea bombei atomice este legată de numele unor oameni de ştiinţă, evrei plecaţi din Germania. Medicina în S.U.A. a beneficiat de aportul evreilor fugiţi din Germania. Hitler şi-a creat un inamic invincibil: inteligenţa umană. Desigur, Germania şi-a dezvoltat potenţialul economic şi militar fără evrei, dar în ce scop?

Fritz Haber, laureat al Premiului Nobel pentru chimie a refuzat premiul şi a demisionat din funcţiile sale de conducător ştiinţific ca protest faţă de venirea naziştilor la putere. Haber era evreu şi citise Mein Kampf, unul dintre cele mai abjecte manifeste ale antisemitismului în istorie. Einstein, Thomas Mann (acesta nu era evreu, dar soţia era) au părăsit Germania în aceeaşi perioadă. În S.U.A., Leo Szilard, Niels Bohr au participat în anii războiului la realizarea bombei atomice, dar Germania n-a apucat să vadă efectele unui dezastru atomic. În schimb, încăpăţânarea lui Hitler de a nu ceda în faţa catastrofei militare, a dus la bombardamente de tip „clasic“ la fel de distrugătoare.

Ultimul „călău mai de seamă“ al regimului nazist, Adolf Eichmann a fost executat în 1961, în Israel, în urma emiterii unei legi speciale (pedeapsa cu moartea fusese abrogată) şi al unui proces cu mii de pagini de consemnări, mărturii, filme documentare. Germania a plătit după război (mai exact, R.F.G.) sume importante pentru „compensarea“ suferinţelor provocate evreilor. Dar nici o moarte nu poate fi „compensată“.

3.13 Momente tragice, premergătoare Holocaustului

Holocaustul nu a fost numai „opera“ regimului nazist din Germania, el a fost premers de o lungă istorie de nelegiuiri, calomnii, prigoană în întreaga Europă. Din nefericire, antisemitismul nu a avut şi nici astăzi nu are frontiere, nici geografice şi nici morale.

Trei mari procese au cutremurat opinia publică în anii 1898-1915; trei nume de evrei au devenit celebre fără voia lor, în urma unor acuzaţii abjecte şi apoi, dovedite ca fiind absolut false Dreyfus, Beilis şi Frank. Acesta este şi subiectul principal al cărţii profesorului de istorie de la Universitatea californiană din Santa Barbara, Albert S. Lindermann, Evreul acuzat, apărută în traducerea românească a Irinei Horea, la editura Hasefer, după originalul apărut în 1991, la Cambridge University Press.

Cartea are meritul de a aduce în lumină, pe lângă fapte deja bine cunoscute, aspecte ale istoriei europene din ultimele două secole, implicaţiile socio-politice, psihologia socială şi mecanismul mereu deficitar al justiţiei din imediata noastră istorie.

Emanciparea evreilor în secolul XIX a trezit noi reacţii în societatea din unele ţări europene aflate pe trepte diferite de evoluţie democratică şi capitalistă. S-a născut un antisemitism „modern“ şi s-a pus în practică o politică antisemită cu efecte asupra unor mase de oameni frustraţi de anumite drepturi elementare. Purtători ai germenului antisemit s-au regăsit adeseori în mica burghezie marginalizată de puternicul avânt economico-financiar.

Diferenţe specifice au existat între situaţia evreilor din estul şi din vestul Europei şi U.S.A. Dar a existat şi un factor comun – facilitatea învinuirii, pentru orice rău social, a evreilor, fie ei naturalizaţi într-o ţară, fie imigranţi. Nazismul a avut astfel surse „sigure“ de a-şi alimenta maşina de propagandă antisemită pusă în mişcare înainte şi după preluarea puterii în Germania, în 1933.

Acuzaţii fanteziste

În 1840 a avut loc celebra „afacere de la Damasc“, rezolvată favorabil pentru evreii de acolo numai prin intervenţia unor personalităţi precum politicianul şi filantropul Moses Montefiore. În spatele acestei „afaceri“ au stat şi interese politico-economice ale Franţei. În anul 1882, un alt caz, o învinuire de „omor ritual“ are loc la Tiszaeszlar, în Ungaria, unde evreii căpătaseră în 1867 drepturi cetăţeneşti, neacordate încă în ţările învecinate.

În Franţa, „afacerea Dreyfus“ (1898-1900) a fost „pregătită“ de mari fenomene turbionare de naţionalism, provocate de politicieni de tipul lui Boulanger, de adepţii Ordinului Adormirea Maicii Domnului, de propovăduitori ai antisemitismului „deschis“ ca Toussenel, Barres, Drumont. Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj şi „trădare de patrie“, deşi era un ofiţer de o onoare ireproşabilă, cum s-a dovedit ulterior. În legătură cu acest moment care a anunţat în mod tragic începutul unui nou secol, se poate vorbi de o „revoluţie dreyfusistă“ care şi astăzi mai are ecou în viaţa politică franceză.

În Rusia, antisemitismul era practicat ca politică de stat începând cu ţarul Nicolae I şi până la ultimul ţar răsturnat de revoluţia din februarie, Nicolae II. Există o linie de demarcaţie între teritoriul unde numai anumiţi evrei (de obicei bogaţi) aveau dreptul să locuiască şi restul teritoriului (Ucraina de vest, Galiţia, Bucovina, Basarabia) unde era masată populaţia săracă şi relativ săracă evreiască. „Sutanele negre“, numeroase pogromuri, o propagandă deşănţată care s-a concretizat şi cu „Protocoalele Înţelepţilor Sionului“, o inepţie care a dat roade târzii chiar şi în Germania nazistă, aceasta era atmosfera declanşării unuia dintre cele mai ruşinoase procese de „omor ritual“ din istoria modernă, proces pornit împotriva unui biet funcţionar evreu, Mendel Beilis, din Kiev, în anul 1911 şi încheiat cu achitarea completă a acestuia în 1913, în urma unor acţiuni viguroase a numeroşi intelectuali şi chiar politicieni ruşi, de orientare modernă, umanistă.

Antisemiţii Americii

Un caz curios, dar nu cu totul neaşteptat s-a petrecut în Statele Unite, patria a milioane de imigranţi de cele mai diverse etnii. Dar, ca orice ţară, America are şi antisemiţii ei, unul dintre ideologii care au „deschis“ drumul acestui nociv curent fiind politicianul Ignatius Donnelly (1831-1901). De altfel, rasismul mai este şi astăzi la el acasă în unele zone, în mintea unor retrograzi, el fiind îndreptat atât împotriva oamenilor de culoare, cât şi a semiţilor, în speţă a evreilor, sub pretextul apărării religiei Mântuitorului. Si lipsa de solidaritate dintre evreii „vechi“ sosiţi în U.S.A. şi cei noi veniţi nu a favorizat învingerea unor prejudecăţi care au creat stări conflictuale generând acte de violenţă.

Preşedinte al organizaţiei Bnei Brith din Atlanta, la vârsta de treizeci de ani, Leo Frank a fost acuzat în 1913 de agresiune sexuală urmată de omor şi a murit, linşat în stare de arest, de o mulţime dezlănţuită şi fără discernământ în 1914. Ulterior s-a dovedit, prea târziu, că ucigaşul era un anume Jim Conley, dar presa, jocul intereselor de afaceri, au abătut, prin diminuarea oricăror efecte morale ale unei judecăţi pertinente, drumul normal al justiţiei. În mod ciudat, unul din „avocaţii diavolului“ a numit acest val de antisemitism „un Frankenstein“ care ar ameninţa pe evreii bogaţi din America. Este cuvântul unui dogmatic, trecut prin „şcoala marxistă“ a „luptei de clasă“ care avea să-şi găsească prozeliţi în Rusia şi în alte ţări.

Poate că şi aceste procese, ca şi Holocaustul, au grăbit, în mod paradoxal, dar, în fond, explicabil, împlinirea idealului sionist: crearea Statului.

3.14 Prologul şi epilogul Holocaustului

În sec. IV e.a. împăratul Constantin a adus Biserica la nivelul puterii de stat, recunoscându-i dreptul de a inspira şi, ulterior, a dicta unele decizii, în primul rând faţă de „necredincioşi“. Această afirmaţie nu implică vreo acuză în sensul explicării Holocaustului din sec. XX prin actul lui Constantin. Dar evreii, prin dogma „în sensul strict“ erau priviti ca deicizi, ceea ce era o acuzaţie extrem de gravă. Biserica oferea „o şansă“ evreilor de a scăpa de persecuţie: convertirea. Dar efectul a fost minim. Dacă romanii i-au privit pe evrei ca pe adversari politici, Biserica i-a considerat indezirabili pentru că „nu-l recunoşteau pe Isus“. Primele măsuri ale Bisericii devenită „de stat“ au inclus arderea Talmudului (ale cărţilor, pentru că Talmudul a existat din sec. V şi până azi). Trebuie remarcat că Părinţii Bisericii (unii papi, Sf. Augustin, Sf. Toma) nu au încurajat convertirile forţate, iar Sf. Augustin chiar afirma că evreii trebuie lăsaţi în viaţă spre a fi martori ai revenirii lui Isus-Mesia pe Pământ. Martin Luther şi-a exprimat nedumerirea în faţa opoziţiei evreilor de a-l recunoaşte pe Dumnezeu-Fiul. Dar evreii respectau Decalogul, în care Dumnezeu este Unicul. Între sec. XIII-XVI evreii au fost izgoniţi dintr-o serie de ţări ale Europei Occidentale, sub acest pretext. Motivul real era eliminarea unui „element“ insubordonat, în parte prosper economic. Desigur, au fost regi, principi care, tot din motive economice, au încurajat venirea evreilor (Polonia, Moldova, Germania, Austria, ca să amintim de Spania maură). De la convertire forţată la expulzare era un pas, următorul fiind făcut în sec. XX de nazişti: exterminarea. Dar nu din motive religioase, dimpotrivă. Naziştii nu erau apărători ai creştinismului, ei doreau „puritatea etnică“ şi „supremaţia rasei ariene“. Evreii, care nu sunt o rasă, după două mii de ani, au fost priviţi ca o rasă de nazişti. De ce? Aici apare unicitatea Holocaustului. Un popor, fără a fi o rasă, dar care poartă o tradiţie bimilenară, culturală, religioasă, remarcabile, prin realizări în domenii variate (ştiinţific, tehnic, literar, artistic) este condamnat la dispariţia „în întregime“. La Conferinţa de la Wansee, din ianuarie 1942, când politica de exterminare era în curs de realizare, după un recensământ aproximativ, capii nazişti din eşalonul secund al puterii au decis uciderea a 11,5 milioane de evrei din diverse ţări. Hotărârea a venit după abandonarea „soluţiei teritoriale“ (deportarea în America de Sud, în Madagascarul francez). Raul Hilberg a comparat legislaţia catolică din Evul Mediu şi legislaţia nazistă şi a găsit similitudini în bună parte: păstrarea „purităţii sângelui“, adică interzicerea căsătoriilor mixte, excluderea evreilor din localuri publice, din servicii publice, interzicerea angajării unor creştini, unor neevrei de către evrei, interdicţia liberei circulaţii, arderea unor cărţi „periculoase“, interdicţia acordării asistenţei medicale de evrei pentru neevrei, obstrucţii în domeniul cauzelor civile şi penale, al moştenirilor, purtarea semnului distinctiv (banderolă, stea galbenă), înfiinţarea ghetourilor, interzicerea convertirilor (în ultimele secole), obstrucţii în domeniul învăţământului universitar, controlul identităţii, numărului evreilor într-o anume localitate. Între Luther, care a fondat protestantismul german şi nazişti, diferenţe prea mari, în privinţa „regulilor“ impuse evreilor nu erau. Protestanţii i-au întrecut, în acest sens, pe catolici, deşi Luther însuşi a tradus Vechiul şi Noul Testament în germană şi avea noţiuni de ebraică, fiind cleric.

La sfârşitul secolului XIX, după ce Haskala, propovăduită de Moses Mendelssohn în sec. XVIII a permis evreilor accesul liber, fără complexe, în viaţa publică, socială, culturală, antisemitismul a luat forme noi „intelectuale“. În Franţa era Gustave La Bon, apoi Leon Daudet, Mauras, ş.a., în Germania Wilhelm Marr, H. S. Chamberlain (ginerele lui Richard Wagner), ca şi deputaţi din aceste ţări au început o campanie de calomniere şi de incitare la expulzare a evreilor. În 1904-1905, în Rusia se fac publice „Protocoalele Înţelepţilor Sionului“, care după 100 de ani mai au audienţă, deşi erau fabricate de Ohrana ţaristă pe baza unui pamflet antibonapartist din Franţa. Teoria conspiraţionistă „iudeo-masonică“, apoi „iudeo-bolşevică“, „iudeo-plutocratică“ devin arme ale propagandei extremiste din Germania, dar şi din alte ţări.

După prăbuşirea Reich-ului lui Wilhelm II, el însuşi un antisemit notoriu, a imperiului ţarist cunoscut prin pogromuri antievreieşti timp de trei secole, antisemitismul capătă argumente „solide“: evreii au plănuit totul. În 1922 este împuşcat ministrul de externe evreu-german, Walter Rathenau. În Ungaria, revoluţia sovietică este condusă de evreul Bela Kuhn, în 1919, Lenin era acuzat că era evreu (avea un bunic evreu), Trotzki, Sverdlov erau evrei. În Germania, micul partid muncitoresc DAP devine naţional-socialist, NSDAP şi are un şef nou, pe Adolf Hitler, un om obsedat de rolul său mesianic de a salva Germania şi a „curăţa“ lumea de evrei. Dar Hitler n-a fost singur. Alături de el apar militari frustraţi de pierderea războiului ca Luddendorf, ş.a., jurişti cu concepţii rasiste, publicişti fără jurnale, etc. Şomerilor li se promite o redresare economică, noi locuri de muncă, după ce „evreii vor fi scoşi din Germania“. Timp de un mileniu (al doilea) comunităţile evreieşti din Europa Centrală, bântuită de cruciaţi, în primele secole, războaie, persecuţii religioase, au trecut de la rezistenţă activă la supunere ori evadare (în America, Palestina, etc.). Falşii Mesia (Sabetay Zvi, Frank), hasidismul, au fost rezultate ale unor căutări disperate de a ieşi din coşmar.

Partidul nazist (NSDAP) a introdus pentru prima oară noţiunea de „Volksgenosse“, adică mot-á-mot „naţional-tovarăş“, frate de rasă, evreul nefiind nicicum acceptat şi nici alt minoritar. Doar acest „frate de rasă“ poate fi cetăţean al Germaniei, restul „raus“ (afară). „Judenrein“ devine un termen obişnuit, populaţia germană îl acceptă cu mult înaintea venirii naziştilor la putere. Era în 1920. O istorie a „pregătirii“ Germaniei pentru Holocaust există şi se cunoaşte. Ne oprim la legile din Nürnberg din 1935, care evidenţiau „puritatea rasei“ şi la „Noaptea de Cristal“ (9-10 noiembrie 1938), când în toată Germania a avut loc un pogrom „popular“ fiind sparte vitrinele magazinelor deţinute de evrei, au fost profanate şi distruse sinagogi. În afara organizaţilor evreieşti şi a unor voci de intelectuali, lumea a tăcut. Politicienii erau preocupaţi cu revendicările teritoriale ale Germaniei: Austria, Cehia (1938), apoi pactul Ribbentrop-Molotov (august 1939), Transilvania de Nord trece la Ungaria în 1940, Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord la URSS, Cadrilaterul la Bulgaria.România se alătură Axei Berlin-Roma-Tokio. Propaganda lui Goebbels era antievreiască, antioccidentală şi, o perioadă, antisovietică. Etapele exterminării evreilor au fost: marginalizare – expropiere – concentrare – operaţiuni mobile de ucidere în masă şi deportări în lagăre de exterminare. Am putea spune că Holocaustul a început în 1933 şi s-a încheiat în 1945 prin eliberarea lagărelor de concentrare şi capitularea Germaniei naziste.

Această schemă a fost prezentată şi la Primul Proces de la Nürnberg din 1945. Marginalizarea, exproprierea s-au realizat prin legi, ordonanţe, directive, ele fiind emise în perioada 1933-1939. Execuţiile, exterminarea au fost rezultate ale unor ordine, începând cu directivele orale ale lui Hitler, apoi prin ordinele lui Himmler, ale şefilor Gestapo, SS, RHSA („Siguranţa Reichului“) şi ale armatei care a participat la masacre. Birocraţia statală era bine stabilită, deşi existau unele fricţiuni între departamente, între SS şi armată. Marile firme Krupp, I. G. Farben, Bayer, altele mai mici au participat sub aspect tehnic şi au profitat de pe urma jefuirii evreilor şi supunerii lor la muncă forţată. Trebuie menţionat că nu numai evreii au fost supuşi politicii de exterminare, dar şi romii, prizonierii sovietici, partizanii polonezi, handicapaţii fizic, mintal. Condamnaţii de drept comun, unii pe viaţă, erau utilizaţi ca forţă de constrângere în interiorul lagărelor, ca şi unii evrei, numiţi „Kappo“, aceştia fiind ulterior executaţi, ca şi deţinuţii evrei. Holocaustul a cuprins la început Polonia, prima ţară ocupată prin forţă de Germania nazistă. Au apărut ghetourile, noile lagăre, în Germania şi Austria fiind deja înfiinţate. Apoi lagărele s-au extins în Cehia, Iugoslavia, Bielorusia, Ucraina, iar România a preluat Transnistria. Era considerat evreu oricare cetăţean german ori din teritoriile ocupate care avea cel puţin un bunic evreu. În atenţia Reichului nazist au intrat evreii din Ungaria (abia în 1944), Italia (în 1943), Slovacia (în 1940), Serbia, Franţa (inclusiv colaborarea cu guvernul trădător de la Vichy), Belgia, Danemarca, Olanda, Norvegia (cu colaborarea lui Quisling).

În testamentul pe care Hitler l-a dictat în preziua sinuciderii (29 aprilie 1945), dictatorul învinuia pe evrei pentru declanşarea celui de al doilea război mondial, profetizând o răzbunare în viitor. Despre Holocaust nu sufla o vorbă. „Evreii au avut mulţi vecini. În timpul catastrofei, aceşti martori au fost, în general, neutri şi pasivi“, scrie Raul Hilberg. Desigur, la Yad Vashem se păstrează numele a câtorva mii de Drepţi ai Popoarelor, dintre care numai din Polonia, trei mii, alte sute şi zeci din ţări europene, printre care şi regele Danemarcei (care şi-a pus steaua galbenă), regina-mamă Elena a României, ş.a. Dar unde au fost milioanele de martori tăcuţi, miile de colaboraţionişti? Ca să nu mai vorbim de miile de călăi-executanţi fugiţi în cele două Americi, în alte ţări, pe care i-a urmărit Simon Wiesenthal şi nu numai el. Dintre capii regimului nazist, Hitler, Goering, Goebbels, Himmler, Heydrich, numai Heydrich a murit de mâna răzbunătoare a cehilor, ceilalţi s-au sinucis. Bormann a dispărut din 1945, doctorul exterminator Josef Mengele a murit, se pare, de moarte bună în 1979 în Brazilia. Călăul Croaţiei, Ante Pavelici a murit liniştit la Madrid. Statistica dată de Raul Hilberg menţionează 5.100.000 evrei ucişi în Holocaust. Că nu sunt şase milioane, principial, nu are relevanţă, pentru că Holocaust sau Shoah a fost. Epilogul Holocaustului are faţetele sale multiple. Este evident că urgentarea formării şi declarării Independenţei Statului Israel, sunt urmări ale Holocaustului. Emigraţia supravieţuitorilor după 1945, în ciuda opoziţiei Marii Bitanii şi a unor lideri arabi s-a accelerat.

Marile Puteri învingătoare au acceptat unanim necesitatea actului de Independenţă. Lumea islamică, încurajată şi de fosta URSS s-a opus continuu existenţei Statului Israel, deşi URSS a semnat rezoluţia ONU şi a recunoscut în 1948 Statul Israel. După Holocaust, antisemitismul nu numai că nu s-a atenuat, el şi-a adăugat o nouă trăsătură: negaţionismul. „Morţii au fost ucişi încă o dată.“ Teoriile conspiraţioniste s-au extins. Deşi au pierdut 50% din populaţia europeană şi 33% din totalul evreilor în lume, Israel ca popor este activ atât în propria ţară cât şi în Diaspora. Dar vorbitorii de limbă idiş au rămas puţini, unii în New York alţii în Rusia. În Israel cresc alte generaţii. Preşedintele Ahmadinedjad al Iranului doreşte dispariţia Statului Israel, adică un nou Holocaust. Hitler a murit, dar urmaşii lui nu au învăţat lecţia.

3.15 Holocaust

Nu vom da definiţii, nici nu vom face analize etimologice, le-au făcut alţii. Francis Fukuyama a spus că istoria s-a sfârşit cu prăbuşirea comunismului. Dar ea nu s-a sfârşit, cum nu s-a sfârşit nici în 1945 la prăbuşirea Germaniei naziste. Istoria suportă orice. Adorno spunea că după Auschwitz şi Hiroshima, ideea de „condiţie umană“ a suferit o transformare. Georg Lukacs vorbea de o „eclipsă a raţiunii“. Un cercetător, Mihai Milca a făcut o analiză a fenomenului „Holocaust“ într-o carte apărută în 2004, la Editura AGER. El vorbeşte despre „Genocid – ca fenomen recurent“. Deci există o boală în istorie. Termenul a fost propus de Raphael Lemkin, în 1944, referindu-se la crimele naziştilor, care deveneau treptat cunoscute. La 11 decembrie 1946, ONU adopta un document referitor la genocid. Subiectul a fost reluat la 20 noiembrie 1947. Documentul a fost redactat de Lemkin, Donnedieu şi juristul român Vespasian V. Pella. Acesta din urmă considera că însuşi războiul de agresiune este o crimă care poate fi judecată de un tribunal internaţional. Pe tema genocidului au mai scris lucrări Yves Teruon, Irving Horowitz. În toate aceste studii, genocidul este considerat o „practică de stat“ (evident, totalitar). El este organizat, planificat şi are ca obiective: distrugerea unui grup uman, unei populaţii, din diverse motive (religioase, rasiale, de „pedepsire“, etc.) ca şi scop psihologic, de ameninţare a întregii societăţi. Genocidul, deşi executat uneori în condiţii de „confidenţialitate“, creează teamă în orice individ, indiferent din ce grup uman face parte. Spre deosebire de pogromurile din Rusia, extrem de sângeroase, dar stihinice, genocidul este însoţit de aşa-zise „legi“, de un „sistem legislativ“ (desigur, antiuman), de un aparat executiv de vârf, este subordonată acestei politici genocidare. A nu se crede, în mod greşit, că genocidul este produsul acţiunii, unui nebun ori al unui grup de alienaţi. Există o ierarhie, iar Max Weber vorbeşte despre o „raţionalitate amorală“, „o neutralitate afectivă“. Fără executanţi docili, fără martori pasivi, fără izolarea potenţialelor victime genocidul şi, implicit, Holocaustul nu ar fi fost posibile. Despre această „banalitate a Răului“ a scris şi Hanna Arendt. Iar Magdalena Boiangiu a găsit o sintagmă potrivită: Ferestre închise. Martorii se ascund în spatele ferestrelor închise. Ei ştiu că masacrul va avea loc, dar „nu vor să se amestece“. Desigur, fără fanatici precum Hitler, Stalin, Pol Pot, ş.a., ca şi „junii turci“ în genocidul antiarmean din 1915, masacrele n-ar fi avut loc. Dar ei nu erau nebuni în sensul obişnuit al cuvântului, nici „banali“. Hanna Arendt s-a gândit la executantul Eichmann, multiplicat de o mie de ori oriunde şi oricând. Aceşti „banali“ execută genocidul. Cuvântul „Holocaust“ a început să fie folosit în anii ’70, după apariţia unei pelicule cinematografice realizate după o carte a lui Gerald Goeen, Holocaust. Raul Hilberg spune Exterminarea evreilor. Cuvântul Holocaust este, evident, convenţional. Dar era necesară o denumire evocatoare a catastrofei (Shoah, în ebraică), în urma căreia au murit şase ori circa şase milioane de evrei. Revenim la „genocid“. Holocaustul a fost un genocid pentru că se urmărea distrugerea unei populaţii care nu forma o armată, un grup armat. Erau oameni, ca mine, ca tine, „un chip de om“ cum spunea Fundoianu ajuns în camerele de gazare de la Auschwitz. Nici astăzi fenomenul nu poate fi nici înţeles, nici comparat cu un alt masacru. În inima Europei civilizate s-a produs un vid, istoria a făcut un salt, dar nu înapoi, căci nu a existat Holocaust înainte, saltul era în gol. Elie Wiesel spunea că „la Auschwitz nu numai omul a murit, ci însăşi ideea de om“, dar tot el a spus că „la Auschwitz nu trebuia căutat Dumnezeu, ci omul“. Important este ca Holocaustul să fie conştientizat, să nu fie nici banalizat, nici trecut în domeniul „viselor urâte“ de care nu e bine să ne amintim. Oricând, oriunde se pot repeta masacre la nivel de genocid, poate mai grave cum ar fi catastrofa unui război atomic.

Aşa cum este necesară o analiză a rădăcinilor stalinismului, la fel şi lecţia emergenţei naziste, a dezvoltării unei dictaturi fasciste în inima Europei trebuie bine înţeleasă. Revizionismul, negaţionismul se bucură de atenţia celor care fie nu cunosc istoria, fie trăiesc cu admiraţie faţă de o ideologie defunctă.

Hitler este înfăţişat în fel şi chip, preamărit, caricaturizat, minimalizat, elogiat. „Soluţia finală“ este considerată o măsură tehnico-administrativă, fie negată pur şi simplu. „Mein Kampf“ care nu a fost luată în serios la apariţie, este privită de unii ca o operă „literară“. Hitler şi-a propus cu zece ani înainte de a veni la putere să distrugă populaţia evreiască din Europa şi să înrobească „rasele inferioare celei ariene“, adică pe slavi şi pe latini (adică italieni, francezi, români, ş.a.). În 1944, a invadat Ungaria de teamă că evreii de acolo nu vor ajunge în lagărele de exterminare. Era obsedat de iudeocid, de iudeofobie, vecină într-adevăr cu paranoia, dar „bine“ controlată. Simţind că pierde războiul cu URSS şi cu ceilalţi aliaţi (S.U.A., Anglia), Hitler era preocupat de exterminarea evreilor. A mărturisit această obsesie apropiaţilor săi, lui Himmler, în primul rând. Unii istorici consideră că al doilea război mondial a fost „războiul civil al Europei“, dintre bolşevism şi nazism, ceea ce este greşit. La această idee s-a asociat Ernst Nolte. Ca şi primul război mondial, el a fost un război între marile puteri. Bolşevicii s-ar fi dorit aliaţi ai Germaniei, S.U.A. şi Anglia nu susţineau bolşevismul, dar, realmente URSS a câştigat un prestigiu (şi o mare sferă de influenţă) în urma victoriei. „Noutatea“ în al doilea război mondial l-a constituit Holocaustul. Hrănit cu o tradiţie antisemită, Hitler şi, prin el, regimul nazist, au creat un obiectiv precis: eliminarea „rasei evreieşti“. Dar o rasă evreiască nu există. Hitler nu s-a referit la religia evreilor, nu-l interesa. El a dus un „război rasial“, preconizat de el încă din 1919, când Reichul lui Wilhelm II era distrus. Ura împotriva social-democraţiei era subordonată urii faţă de evrei. El era convins ori se autosugestiona că „evreii conduc lumea“, că Germania e în pericol de a fi condusă de evrei. „Protocoalele înţelepţilor Sionului“, propaganda antisemită din publicaţiile vieneze, din anii 1910-1914, orice maculatură care se referea negativ la evrei erau devorate de tânărul Hitler. El îi considera pe evreii din Germania, Austria, drept ostatici viitori, într-un conflict cu „evreimea mondială“. se credea un predestinat, un Mesia antievreu“. În ciuda unei origini obscure şi foarte modeste, Hitler visa propria sa dictatură şi a realizat-o. El nu a fost o marionetă în mâna altor antisemiţi. Hitler ne învaţă cât de periculos este antisemitismul de orice fel, de la cel „particular“ la cel de stat. Admira rasa ariană, oameni blonzi, înalţi, atletici, iar el era oarecum opusul acestui „ideal“. Ca să nu-l amintim pe micul Goebbels. Broşura lui Wilhelm Marr, Victoria evreimii asupra germanităţii (1873), apoi manifestările antisemite ale unui partid muncitoresc social-creştin, din anii următori, apoi lecţiile de antisemitism ale lui Heinrich Treitschke de la Universitatea din Berlin, au creat o atmosferă ostilă evreilor. În 1890, în Reichstag (Parlamentul german) exista Partidul Popular Antisemit, condus de deputatul Otto Böckel. În 1919, Republica din Bavaria avea în fruntea ei şi evrei precum: Levin, Eisner, Mühsam, Toller, Landauer, Axelrod, dar, cu timpul aceştia au fost înlăturaţi. Martin Borman, aghiotant de partid al lui Hitler, declara în 1944 că ei, naţional-socialiştii sunt „antievrei, anticomunişti, anticreştini“. „Totuşi unii prelaţi creştini au susţinut nazismul, alţii l-au combătut şi au ajuns în lagăre, alături de evrei. În primii ani, după căderea Republicii din Bavaria (1919), apar scrieri precum: Bolşevismul de la Moise la Lenin, ş.a. Naţional-socialismul îşi contura profilul prin ura faţă de evrei şi comunişti, inventând formule ca „iudeo-bolşevici“, „iudeo-masoni“, etc. Până la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, atât URSS, cât şi S.U.A. erau considerate ţări inamice, conduse de evrei. Hitler, susţinut după 1929, constant, de industriaşii şi bancherii germani se declara inamic al „plutocraţiei“, adică al celor bogaţi. Acesta era naţional-socialismul. O motivaţie, desigur, rasistă a nazismului în „luptă cu evreimea“, era şi emanciparea reală, accesul evreilor la diverse funcţii în stat, în presă după 1918, când imperiul, cu toate tarele lui, inclusiv xenofobia, s-a prăbuşit lamentabil.

Republica de la Weimar, care a urmat celei „sovietice din Bavaria“, era considerată de antisemiţi, a fi „jidănită“. Înainte de venirea lui Hitler, sub presiunea xenofobilor aşa-zişi democraţi, în politică nu mai erau evrei, iar Walter Rathenau, ministrul de Externe fusese asasinat de un fanatic, probabil manipulat, în 1922. Ernst Thälmann, şeful P.C. din Germania nu se baza pe evreii din această ţară, ci pe sprijinul Moscovei, unde Stalin începuse deja curăţenia „cu liderii bolşevici“ de origine evreiască.

Între anii 1933-1938, circa 170.000 de evrei au părăsit Germania lăsându-şi averile în mâinile lacome ale potentaţilor nazişti. În 6 iulie 1938 s-a emis un decret de lichidare a societăţilor comerciale deţinute de evrei. În acelaşi an, la Buchenwald, Dachau, Sachsenhausen au fost internaţi evrei, alături de deţinuţi politici şi de drept comun. În noaptea dintre 9-10 noiembrie 1938 are loc „pogromul“ (era un atac comandat şi nu era stihinic) numit „Kristallnacht“. Ocuparea Austriei a implicat maltratarea şi izgonirea a zeci de mii de evrei.

În 1939, se înfiinţează „Reichszentralle”, organ evreiesc din consultanţă cu regimul, prin care se transmiteau ordine de expulzare, de internare, după voia satrapilor nazişti. În lagăre erau internaţi liberali, marxişti, evrei, prelaţi, hoţi, ucigaşi, prostituate, homosexuali, etc. Războiul mondial a început la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, ţara cu cea mai numeroasă populaţie evreiască după S.U.A. Se deschideau căile spre Holocaust. Numai la Varşovia locuiau 400.000 de evrei, mai mulţi decât cei rămaşi în Germania, iar în toată ţara erau 3 milioane. În cursul războiului „Einsatzagruppen S.S.“ şi-au făcut din plin „datoria“, deportând, sub directa coordonare a lui Eichmann, subalternul lui Himmler, mii şi mii de evrei în lagăre noi construite.

Firmele germane Krupp, I. G. Farbenindustrie, Bayer, ş.a. au folosit forţa de muncă evreiască fără nici o reţinere. Au apărut ghetouri în Varşovia, Cracovia, alte oraşe, după modelul celor din Evul Mediu. Europa era îngenuncheată în faţa teutonului nazificat. Desigur pe lângă Aliaţi, mulţi s-au opus cu arma în mână acestei barbarii născute în Germania lui Luther, Goethe, Heine, Wagner (antisemit din motive personale), Nietzsche, Herman Cohen, Heidegger (atras temporar de nazism) ş.a. Mai greu de înţeles sunt entuziasmul, colaboraţionismul, obtuzitatea unor personalităţi din Franţa, Italia (Mussolini se considera încă „tatăl“ fascismului), Slovacia, Croaţia, România (legionarii, Antonescu). Knut Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Ezra Pound, Eliade, Cioran sunt doar câteva nume de scriitori. Nepoata lui Wagner îl considera pe Hitler un zeu din panoplia legendelor germane.

Din 1941, asasinarea evreilor este tehnicizată, în locul execuţiilor, a gazelor de eşapament, apare Zyklon B., adică „acidul prusic“, acidul cianhidric. Camera de gazare, cuptorul devin „uneltele“ Holocaustului. Dar şi lagărele, ghetourile din Transnistria, de pe tot teritoriul ocupat de germani şi aliaţii lor (Croaţia, Slovacia, România, Ungaria) au înregistrat sute de mii de victime din rândul evreilor. Spre cinstea lui Franco, acesta nu a internat evrei, dimpotrivă, a facilitat trecerea prin Spania a multor refugiaţi evrei. Nici Mussolini nu s-a grăbit să extermine pe „evreii săi“. Numai Republica Fascistă de la Verona s-a aliniat rasismului nazist, ca şi Szálásy, în Ungaria.

Răscoala ghetoului din Varşovia, în mai 1943 nu a fost susţinută de rezistenţa comuniştilor polonezi, nici de Armata Sovietică. Stalin nu s-a grăbit să elibereze Auschwitz-ul. Nici Aliaţii nu s-au interesat să bombardeze la timp căile de acces spre lagărele de exterminare. Soarta evreilor a fost în mâna „banalilor“ Himmler, Eichmann. Primul s-a sinucis în iunie 1945, al doilea a fost pus în ştreang în 1961, după procesul de la Ierusalim. Doar morţii nu au putut fi reînviaţi, ca toţi morţii.

La începutul războiului, în multe comunităţi evreieşti exista iluzia că „marea naţiune germană“ va proteja pe evrei, aceştia vorbind idişul, un dialect germano-hebreo-slav. Filderman, lider al evreilor din România se adresa dictatorului Antonescu, aliat cu Hitler, pentru ca evreii să fie primiţi în armată. Ştia Filderman de soarta evreilor din Germania şi din teritoriile ocupate? Confunda el Primul Război Mondial cu Al Doilea? Nu ştim. Înţelegem raţiunea politică, dar naivitatea o depăşeşte.

Este meritul istoricilor evrei din S.U.A., Israel, de a fi pus „pe tapet“, de a fi clarificat fenomenul „Holocaust“, în special după 1967, când Israelul câştigase un război de supravieţuire în faţa unui inamic de 200 de ori mai numeros, lumea islamică – David în faţa lui Goliat. Dintre autorii marcanţi care s-au aplecat asupra genocidului antievreiesc numit Holocaust ori Shoah, numim pe Th. Adorno, Ryszard Kapucinski, Georg Lukacs, Raphael Lemkin, Irwin Horowitz, Hanna Arendt, Leon Poliakov, Raul Hilberg, Alain Finkielkrant (autor controversat), Götz Aby (istoric german), Saul Friedländer, Alan Rosenberg (omonim cu ideologul nazist Alfred Rosenberg, criminal de război; putem determina după nume cine e evreu, cine nu este?), Elie Wiesel,
Lucy S. Dawidowicy, Joseph Tennenbaum, Paul Johnson (autor englez, neevreu), Jean Ancel, Oliver Lustig, Lya Benjamin ş.a.

Nu ne ocupăm de statistica morţilor, dar câteva cifre merită amintite. Raul Hilberg se pronunţă asupra 5.100.000 de evrei ucişi în Holocaust, iar Lucy Dawidowicz ş.a. la 5.978.000 (aproape 6 milioane, cifră declarată în Procesul de la Nürnberg). Pentru rude contează orice victimă, dar statisticienii pot greşi.

Fenomenul rămâne ceea ce se cunoaşte, un genocid gigantic. În lagărele de exterminare au murit 3 milioane, din care peste 1 milion la Auschwitz. În ghetouri, deportări (Transnistria, ş.a.) au murit peste 1.300.000 de evrei, restul au fost executaţi, ucişi „în mers“ (o expresie ce ne oripilează, ca şi realitatea ei).

Estimările pierderilor de vieţi omeneşti, în diferite ţări europene, ca urmare a Holocaustului, sunt redate în cele ce urmează, după Lucy S. Dawidowicz [„Războiul împotriva evreilor 1933 – 1945”, Editura Hasefer, 1999]: Polonia a pierdut 3 milioane de evrei, adică 90% din populaţia evreiască, ţările baltice 228.000 (90%), protectoratul Boemiei 80.000 (89%), Ungaria 450.000 (70%), R.S.S. Bielorusia 245.000 (65%), R.S.S. Ucraineană 900.000 (60%) ş.a. Antonescu este responsabil pentru uciderea a peste 280.000 de evrei aflaţi sub administraţia guvernului român din acea perioadă. Cea mai mare parte a evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de Sud nu au mai fost deportaţi, fiind supuşi legislaţiei de tip rasial, muncii obligatorii, strămutărilor dar supravieţuind acestei tragedii. Este Antonescu un salvator? Cum spunea Volovici, la fel cum un tâlhar intră într-o casă şi ucide jumătate dintr-o familie, pe ceilalţi lăsându-i în viaţă. Ca şi Hitler, Antonescu declara că luptă cu Satana, cu evreii adică. În prezent, în Europa trăiesc 1.627.000 de evrei, dar în 1946 erau 3.898.000 evrei, pe când în 1937 trăiau 9.248.100. Cifre. Fiecare reprezintă vieţi, oameni simpli, străluciţi, genii ş.a.

3.16 Evreii s-au opus Holocaustului

Există părerea, chiar printre evrei, că politica de exterminare pe care Hitler şi regimul nazist au preconizat-o şi au pus-o în aplicare, în special împotriva evreilor, nu a întâmpinat decât sporadice reacţii, răscoala din ghetoul Varşoviei fiind un exemplu la care se recurge adesea. Dar pericolul nazist ca şi transformarea lui într-un iad terestru au fost sesizate în multe cazuri, unele foarte puţin cunoscute. De pildă, în anul 1936, în sala de conferinţe a Societăţii Naţiunilor din Geneva, jurnalistul evreu din Praga, Stefan Fux, după ce a încercat zadarnic să protesteze faţă de impasibilitatea delegaţilor faţă de avertismentele care se refereau la antisemitismul de stat din Germania, s-a sinucis împuşcându-se în prezenţa participanţilor. A fost un şoc, dar urmările nu s-au prea văzut. Moartea sa a fost zadarnică. Deşi sinuciderea nu este acceptată nici de iudaism, nici de creştinism, iar efectul ei nu este niciodată cel scontat, pentru martori, un gest identic l-a făcut liderul evreu al organizaţiei „Bund“, originar din Polonia, refugiat la Londra, Samuel Zygelbojm, care în ziua de 12 mai 1943, la aflarea veştii despre reprimarea răscoalei din ghetoul varşovian s-a sinucis în plină stradă, ca protest pentru faptul că aliaţii nu au încercat să sprijine această revoltă armată a unor oameni disperaţi. Un alt exemplu de rezistenţă în faţa forţelor Germaniei naziste şi a aliaţilor ei a fost participarea a numeroşi combatanţi evrei nu numai în cadrul armatelor aliate (sovietică, americană, engleză), ci şi a unor grupări înarmate formate din evrei, în Orientul Apropiat, în nordul Africii, în lupta cu trupele guvernului de la Vichy, ca şi cu cele italiene şi germane. Astfel, în ziua de 8 noiembrie 1942, la Alger a avut loc o insurecţie armată organizată şi executată cu eroism de militari evrei. Iar în Palestina, Liban, Siria, au acţionat grupări, unul dintre cei mai cunoscuţi participanţi fiind viitorul general şi ilustru comandant, Moshe Dayan. De asemenea în Mişcarea franceză de Rezistenţă (Maquis) erau numeroşi evrei, atât în reţelele clandestine din oraşe, ca şi în detaşamentele ce acţionau în afara lor. Una dintre acţiunile cele mai eficiente a fost atacarea unui tren cu 1700 de deportaţi evrei în aprilie 1943, de către partizani, în urma căruia o parte au fost eliberaţi, dar mulţi au căzut răpuşi de mitralierele militarilor germani. Iniţiativa acestei acţiuni a aparţinut Comitetului de Apărare a Evreilor din Franţa, organizaţie ilegală, dar nemilitarizată. La 15 februarie 1944 a fost executat la Bruxelles evreul Georg Livschits (născut în 1917 la Kiev, plecat în Vest după Revoluţia din Octombrie) care conducea o organizaţie armată de rezistenţă împotriva naziştilor.

În Italia, după ocuparea ţării de către trupele germane, în septembrie 1943, au acţionat detaşamente de partizani, unele conduse de evrei, aceştia reuşind să salveze conaţionali de la deportare. În lagărele de concentrare naziste, în special acolo unde se aflau şi prizonieri de război ori foşti participanţi la mişcarea comunistă, existau comitete de întrajutorare şi chiar de organizare a unor acţiuni de evadare, din care făceau parte evrei. De asemenea o serie de reţele conspirative antinaziste, cu sarcina de a obţine informaţii cu caracter secret din Germania şi din Armata germană numărau în rândurile lor evrei, în special datorită cunoaşterii a mai multor limbi străine. Agenţiile devenite celebre abia după război, prin cărţile care s-au scris pe această temă, „Orchestra roşie“, „Dora“, cu sedii în diverse oraşe europene, erau conduse de evrei – Gurevici, venit din Rusia (trimis de NKVD), conducea „Orchestra roşie“ care a intoxicat ani de zile serviciile de contrainformaţii germane, iar evreul ungur Rado Sandor (conducea organizaţia „Dora“) a reuşit să infiltreze agenţi la Statul Major General al armatei germane.

Astfel, data atacului iminent asupra URSS a fost cunoscut cu mai multe luni înainte (Stalin nu a luat în considerare informaţia), mişcările trupelor germane de asemenea, ca şi experienţele fizicienilor germani în domeniul nuclear şi al aplicaţiilor militare cu caracter ultrasecret (rachete, aliaje rezistente, etc.). Atât Gurevici, cât şi Rado au fost arestaţi după război chiar de cei care îi instruiseră, organele NKVD (mai apoi KGB) şi trimişi în GULAG. În lagărul nazist de cel mai tragic renume, Auschwitz au avut loc două tentative de revoltă pornite chiar din interiorul Sonderkommando-ului (echipe de deţinuţi care efectuau cele mai cumplite însărcinări, precum adunarea şi arderea cadavrelor, sortarea hainelor şi altor bunuri ale celor ucişi, etc.) în lunile septembrie şi octombrie 1944.

Pagini de eroism au scris prin faptele lor şi partizanii evrei din Iugoslavia (în armata lui Tito şi în grupuri independente), din fosta Cehoslovacie şi, desigur, în mare număr, în teritoriile URSS ocupate de Germania nazistă. Din Palestina aflată sub mandat britanic au ajuns în Europa, fiind paraşutaţi în spatele frontului german, o serie de luptători evrei, printre ei aflându-se şi eroina Hanna Szenesz, executată în Ungaria, ţara unde se născuse în 1921.

Despre răscoala ghetoului varşovian s-a scris şi se va mai scrie, amploarea ei depăşind, prin durată şi număr de participanţi oricare altă acţiune a unor civili, în timpul celui de al doilea război mondial. Dar despre sutele de mii de evrei care s-au opus şi şi-au sacrificat viaţa pentru a distruge sistemul exterminator nazist se ştie şi se va şti prea puţin. Ei au dovedit că Holocaustul nu a fost urmarea unei pasivităţi a victimelor, ci rezultatul celui mai pervers şi inuman plan de genocid din istoria cunoscută a omenirii.

3.17 Diaspora evreiască (în cifre)

Prima Diaspora, primul exil al evreilor a avut loc în anul 722 î.e.a. în urma distrugerii Regatului Israel de către asirieni.In anul 586 î.e.a. au urmat calea exilului şi evreii din Regatul Iudeei, ca urmare a victoriei babilonienilor care au distrus şi Templul din Ierusalim. Până în Evul Mediu evreii din teritoriul fostului imperiu babilonean (aproximativ, actualul Irak) au constituit o comunitate cu intensă viaţă culturală şi civica. După distrugerea celui de-al doilea Templu, în timpul războiului iudeo-roman (70-71e.a.), Diaspora evreiască a căpătat dimensiuni continentale. Cărţile sibilinice din secolul II e.a., geograful Strabo, filosoful Philo au consemnat acest fenomen unic la acea vreme. Din Spania până în stepele ruseşti, în Asia, până în China, în Africa, s-au „risipit“ (Diaspora înseamnă „risipire“) 4-5 milioane de evrei, iar în imperiul roman aproape 10% din populaţie se considera a fi evreiască (erau şi populaţii „barbare“ fără o evidenţă minimă). În secolele cuceririlor islamo-arabe (sec. VIII-XIII) un însemnat număr de evrei au fost antrenaţi spre noi zone ale Asiei şi Africii. La fel s-a întâmpinat în perioada cuceririlor normande în Franţa şi Anglia. „Episodul chazar“, adică trecerea la mozaism a Kaganului şi supuşilor săi a însemnat, fără îndoială, o creştere a numărului mozaicilor în Europa. Pe la anul 1500 începe o concentrare a evreilor în zona estică a Europei (Polonia, Galiţia, Lituania, Rusia) datorita stramtorarilor si izgonirilor succesive din vestul Europei, după ce în sec. XIV epidemia de ciumă făcuse ravagii, în special în oraşe, evreii fiind acuzaţi de răspândirea bolii. Din 1,5 milioane evrei, circa 1 milion locuiau încă în Orient şi în Africa. Edictul regilor spanioli, Ferdinand şi Isabela, din 1492, a obligat pe evreii sefarzi să se refugieze în provinciile imperiului otoman şi în America (abia descoperită). Atunci au ajuns aceştia şi în ţările române. În 1638, rabinul Simon Luzatto a publicat o lucrare exhaustivă despre Diaspora evreiască. Ierusalimul era menţionat drept centrul spiritual, ceea ce şi era prin dinamica învăţământului religios şi nu numai.

În sec. XVIII populaţia evreiască în lume se ridica la 2 milioane (cel puţin), iar la 1825 ea număra 3.281.000 de suflete. În 1925 trăiau aproape 15 milioane, din care 10 milioane în Europa, în America peste 4 milioane. În 1935 s-a apreciat o cifră de 16.140.000, astfel că într-un secol populaţia a crescut de circa 5 ori, apropiindu-se de 1% din populaţia lumii (mai exact 0,8%).

În domeniul economic (industrie, comerţ, finanţe) erau cuprinşi circa 75% din evrei, în servicii publice şi profesii libere 6%, în agricultură 4%, în ocupaţii casnice şi în condiţii grele 3%, şomeri 12%. Holocaustul a schimbat în cel mai tragic mod demografia evreilor, astfel nici astăzi, la 60 de ani de la terminarea războiului nu s-a ajuns la nivelul populaţiei evreieşti dinainte de 1939. Statul Israel „a absorbit“ peste 5 milioane de evrei, iar peste 6 milione trăiesc în S.U.A. În Franţa este a doua comunitate din Diaspora, ca număr de evrei, cu peste 600.000 de suflete. Din fosta URSS au plecat peste 2,5 milioane. Mulţi evrei au părăsit ţările islamice. Dintre fostele ţări socialiste Ungaria cunoaşte prezenţa unei populaţii stabile de circa 100.000 de evrei. Scăderi drastice au avut loc în Polonia (azi 2.000-3.000 de evrei, de la 3,5 milioane), România (circa 7000, de la 800.000 în 1939).

3.18 Există antisemitism teologic?

Cu ocazia unei sesiuni ştiinţifice, Andrei Cornea a lansat ori a relansat ideea de „antisemitism teologic“. Scos din contextul istoric, antisemitismul teologic nu ar putea exista. Holocaustul, de pildă, nu are legătură cu fanatismul religios, naziştii nu erau apărătorii cauzei cristice. Nazismul a dezvoltat teoria rasială până la ultimele ei consecinţe. Atunci s-a spus că „Dumnezeu a murit la Auschwitz“. Este adevărat că antisemitismul ca fenomen istoric are, printre alte componente, şi cea teologică. Dar accentul pus pe „esenţa“ antisemită a creştinismului este exagerată. Altfel cum s-au găsit, de-a lungul istoriei apărători creştini ai evreilor, inclusiv Drepţi ai Popoarelor din vremea Holocaustului? Regretabil este faptul că evrei renegaţi, convertiţi la creştinism au fost, uneori, mai nemiloşi decât inchizitorii, clericii creştini născuţi din creştini. Este adevărat că Sf. Pavel a acuzat pe evrei, el însuşi fiind evreu, că au refuzat revelaţia divină, recunoaşterea Mântuitorului. Această acuză a fost un punct de plecare pentru ulterioare persecuţii antievreieşti.

Dacă urmăm părerile celor care spun că nu există un creştinism antiiudaic, ci dimpotrivă un iudeo-creştinism, cum gândea, de pildă, Nietzsche, noţiunea de antisemitism teologic îşi pierde sensul. Nici islamicii nu pot fi consideraţi antisemiţi, ci opunându-se atât iudaismului, cât şi creştinismului fără a refuza o bună parte din Vechiul Testament, pe care l-au inclus în Coran. Fundamentalismul, după spusele islamiştilor moderaţi, este o abatere de la Coran. Andrei Cornea observă cu obiectivitate că antisemitismul nu poate fi „mai mare“, „mai mic“ el fiind un rău esenţial! Şi totuşi, există antisemitismul teologic? Este un non-sens, dar există. Nu-l poţi lua pe Dumnezeu „aliat“ la „jihad“ ori la antisemitismul european.

Evenimentele petrecute în sec. I e.a., sunt strâns legate de istoria poporului evreu: Regalitatea tot mai mult subordonată puterii romane, visul mesianic, creator de personalităţi precum Isus din Nazareth, războiul pustiitor iudeo-roman care a dus la distrugerea Templului. Este evident că învăţătura lui Isus nu oferea soluţii, el se adresa umanităţii de peste secole. Biserica a preluat şi a perpetuat acuza de deicid, care, e falsă din două motive: Isus ca evreu nu putea crede că-L reprezintă pe Dumnezeu, care nu şi-a arătat chipul niciodată, nici lui Moise. În al doilea rând, ucigaşii lui Isus au fost soldaţi romani. Dar biserica nu i-a condamnat pe romanii idolatrii, ci pe evreii monoteişti. Un fals dublu care nu are nimic comun cu creştinismul primelor secole.

Albert Schweitzer, în sec. XX a tranşat corect această chestiune, de pe poziţia creştinului lipsit de prejudecăţi. Antisemitismul teologic este o prejudecată inoculată timp de secole ca şi rasismul.

Andrei Cornea enumeră pe antisemiţii moderni, care nu erau teologi: Gobineau, Drumont, Wagner, H. G. Chamberlain (ginere al lui Wagner), iar în România A. C. Cuza, Nae Ionescu, Nichifor Crainic. Ce se întâmplă astăzi? Antisemitismul s-a diversificat pe direcţii total contradictorii: islamismul extremist care nu cuprinde doar o parte a lumii arabe (de origine semită) a devenit un duşman perseverent nu numai al Statului Israel, dar şi al evreilor din S.U.A., din alte ţări, înlocuind prin amploare rasismul naziştilor. Stânga radicală şi extrema dreaptă de orientare fascistă îşi dau mâna în Europa, în ceea ce îi priveşte pe evrei. Negaţionismul este doar un pas în drumul spre un Holocaust „cu acte în regulă“ cum se exprima un delirant universitar din Bucureşti. Israelul şi Diaspora evreiască devin astfel un tot supus aceluiaşi tir.

3.19 Când va dispare antisemitismul?

Unii spun că antisemitismul s-a născut şi va muri cu evreii ori cu toată omenirea. Concluzie gravă, riscată.

Antisemitismul nu s-a născut cu evreii, ci cu Abel şi Cain. Dacă ura dintre ei va dispărea, atunci...

În anul 1768, Voltaire scria în „Dicţionarul filozofic“ că „evreii sunt stăpânii şi duşmanii noştri... sunt cel mai abominabil popor de pe pământ“. Voltaire a fost ateu până în ultima clipă a vieţii, nu-i acuza pe evrei de deicid, pentru că nu credea. Ateismul l-a făcut oare antisemit? „Totuşi evreii nu trebuie arşi“, zise cu milă Voltaire.

Schopenhauer afirma că iudaismul nu este la originea creştinismului, ci budhismul. Cine ştie? Poate budhismul a luat ceva din iudaism ori invers?

„Patria evreilor sunt ceilalţi evrei“, spunea filozoful şi aici avea dreptate.

„În ceea ce priveşte pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni... Mai am (sic!) în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru iar, dacă circumstanţele o vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali“, spunea mareşalul Antonescu în faţa Consiliului de Aprovizionare, organ al guvernului, la 6 octombrie 1941. El „avea“ evrei! Antonescu gândea ca un stăpân de sclavi. Ce ar fi spus Voltaire să-l fi auzit?

Regii carolingieni ţineau la prezenţa evreilor, aveau nevoie de supuşi alfabetizaţi, cu aritmetica ştiută.

Papa Urban al II-lea a pornit cruciadele care au fost urmate de masacre antievreieşti.

Cei mai „orbi“ au fost regii Spaniei la 1492, când ei au ascultat cererea Inchiziţiei şi i-au izgonit pe evrei.

Secolul XIX a adus evrei de un tip nou: revoluţionarul Karl Marx, imperialistul Disraeli, poetul „naţional“ german Heine. Atunci a început antisemitismul să devină o ideologie: Protocoalele Înţelepţilor Sionului (din Franţa în Rusia şi retur), „afacerea Dreyfus“. Poliakov a scris patru volume de Istorie a antisemitismului. O mie de volume nu ar ajunge să explice unui antisemit convins de ce este absurd acest „sentiment-reflex-impuls“.

Astăzi, antisemitismul este focalizat pe Israel şi pe U.S.A. O fi istoria indirecţională? Fanatismul religios islamic, ca şi cel creştin-extremist nu se poate lipsi de evrei. Fără evrei n-ar exista fanatism?

Este o întrebare fără răspuns.

3.20 Aliaua a construit Israelul

În 1887, Th. Herzl spunea la Congresul sionist că „Basel a întemeiat Statul Evreu“. Primul guvern israelian în 1948 a proclamat: „Kibuţ Galuiot“ („Unirea Diasporei“) care se sprijinea pe „Legea reîntoarcerii“. De la 15 mai 1948, când numărul evreilor era de 650.000 şi până la finalul anului 1995 au venit în Israel 2.520.000 de olimi din 104 ţări şi care vorbeau 72 de limbi diferite. Desigur limba rusă, poloneză, română erau pe primele locuri. La creşterea populaţiei a contribuit, desigur şi sporul natural.

Din România evreii au putut pleca în anii 1945-1949, 1959-1961, iar din 1969 emigraţia a fost acceptată de regimul Ceauşescu, în schimbul unor avantaje economice şi politice. Din URSS, aliaua a început în 1971. În 1984 are loc „Acţiunea Moşé“ care aduce 8000 de olimi din Etiopia. Din URSS au plecat circa 2 milioane de evrei, astăzi, în ţările fostei URSS numărul evreilor fiind de circa 500.000 sau chiar mai puţin (nu s-au mai făcut recensăminte în această ţară).

Istoria alialei începe în 1882, când în Ereţ Israel trăiau 25.000 de evrei, urmaşi ai celor din antichitate ca şi ai sefarzilor veniţi după 1492, din Spania.

În antichitate, după distrugerea primului Templu, a avut loc şi prima alia, din Babilon între anii 537-515 î.e.a., sub conducerea lui Zerubabel, apoi, în secolul următor, a lui Ezra şi Nehemia. Ereţ Israel a existat permanent în inimile evreilor, oriunde s-au aflat ei. Istoricii moderni au clasificat imigraţia evreilor din 1882 până azi în mai multe perioade:

- 1882-1903 – Prima alia (din Rusia pogromurilor);

- 1904-1914 – a doua alia (după pogromul din Chişinău, în special);

- 1919-1923, a treia alia (după declaraţia Balfour).

Fiecare din aceste „valuri“ cuprindea circa 30-40.000 de olimi. A patra alia (1923-1932) a adus 80.000 olimi, a cincea alia (1933-1938) după venirea lui Hitler la putere, în special, circa 217.000 olimi, iar a şasea alia (1938-1948) în ciuda interdicţiei impuse de Anglia: circa 150.000 olimi.

După 1948 au urmat imigrări din toată lumea.

În martie 1881 a fost asasinat de organizaţia „Narodnaia Volia“, ţarul Alexandru al II-lea, ţar reformator, care avea popularitate. În peste 225 de localităţi au avut loc pogromuri, evreii fiind acuzaţi de asasinat, deşi aceşti localnici nu aveau nici o legătură cu asasinii. Au apărut mişcări sioniste: „Hibat Sion“, „Hovevei Sion“, a început să fie organizată prima alia. În 1883, Edmund de Rotschild începe să sprijine material pe olimi, în organizarea agriculturii. Pionieri ai primei aliate, numiţi „biluimi“ au deschis drumul ce avea să ducă la întemeierea Noului Stat. O parte erau din Moineşti (România). Kibuţurile au fost primele structuri agricole, au urmat apoi „moşavurile“ şi fermele. Cu prima alia a venit şi Eliezer Ben Iehuda, creatorul ebraicii moderne.

În a doua alia a venit şi scriitorul Şmuel Agnon, viitor laureat al Premiului Nobel (1987). Olimii din Germania au dorit să introducă, la Tehnionul din Haifa limba germană, ca limbă de predare, dar majoritatea venită din alte ţări s-a opus. Limba ebraică s-a îmbogăţit de la 8000 la 80.000 de cuvinte, prin asimilarea neologismelor din limbile europene. De a doua alia sunt legate numele lui Ben Gurion, Itzhak Ben Zvi, al doilea preşedinte al Israelului după Haim Weitzman, dr. Arthur Rupin, ş.a.

A treia alia s-a compus din tineri muncitori, militanţi sionişti, printre ei aflându-se Iosef Trumpeldor. A patra alia era cu preponderenţă formată din evrei săraci şi cu stare medie din Polonia, unde guvernul aplica măsuri antievreieşti. Oraşele Tel Aviv şi Haifa au crescut în populaţie şi a început dezvoltarea industriei. Până atunci agricultura şi construcţia şoselelor erau preponderente. Aliaua a cincea şi a şasea au adus cel mai mare aport de populaţie. La 17 mai 1939, ministrul britanic de externe, McDonald a publicat Cartea Albă care anula Declaraţia Balfour, din 1917. Se prevede crearea unui stat multinaţional, dependent de Marea Britanie. Aliaua era restricţionată, cumpărarea de pământ era interzisă. Anglia spera să câştige simpatia lumii arabe, care oricum nu i-a rămas fidelă, aliindu-se, parţial, Germaniei naziste.

David Ben Gurion a numit Cartea Albă – „o carte a înşelăciunii“. Şi totuşi evreii au format în 1943 o brigadă, „Brigada evreiască“, o parte componentă a armatei britanice, care în 1944 şi 1945 a participat la lupte pe frontul de Vest.

Anii 1939-1947 au însemnat anii imigraţiei clandestine. Numeroase vase au pornit, sub diverse pavilioane, spre Ereţ Israel. Din România, vasul „Struma“, a fost scufundat în 1942, cu 768 de oameni la bord, pentru că Anglia nu a intervenit pentru acordarea liberei treceri. La fel, în 1944, vasul „Mefkure“ (torpilat, se pare, de germani). În 1947, vasul „Exodus“, plecat cu 4500 de emigranţi, dintr-un port francez, a fost blocat la Haifa, întors în Franţa, apoi dus în Germania la Hamburg, după care a pornit din nou spre Ţara Sfântă. Leon Uris a scris romanul Exodul pe marginea acestei odisei ruşinoase pentru guvernul englez, iar americanii au realizat un film, cu Paul Newman, în rolul principal. În insula Cipru, britanicii au organizat lagăre în care trăiau şi supravieţuitori ai lagărelor naziste. Anglia a făcut tot ce s-a putut pentru a se împotrivi obţinerii independenţei Statului Israel. Nimeni nu le-a mulţumit, nici aşa-zişii aliaţi arabi. Este meritul Statelor Unite şi URSS (Stalin dorea un Israel sovietizat) că Statul Israel a primit sprijin diplomatic în momentul naşterii sale, la 14 mai 1948, după ce rezoluţia ONU din octombrie 1947 a devenit inoperabilă prin opoziţia ţărilor arabe.

3.21 Israel văzut din afară

I

În anul 1792, Adunarea Naţională a Franţei a pus în discuţie şi a votat dreptul evreilor la emancipare. Deputatul Clermont-Tonnerre, aflat în aceeaşi grupare politică în care era şi Mirabeau a declarat: „Pentru evrei ca indivizi, totul. Pentru evrei ca naţiune, nimic“. Acesta era punctul de vedere „cel mai progresist“ la acea vreme. În secolul XX, filosoful evreu Franz Rosenzweig spunea că după două milenii, evreul nu mai poate fi nicăieri acasă, nici în Ţara Promisă. Statul Israel şi-a cucerit dreptul la existenţă la două decenii după această declaraţie. După Holocaust, Martin Buber a spus că Dumnezeu nu a murit la Auschwitz, „el a fost în eclipsă“. Deşi biserica şi, în speţă, Vaticanul a făcut prea puţin pentru a diminua efectele politicii genocidare a naziştilor, în a doua jumătate de secol XX s-a vorbit despre iudeo-creştinism, apropierea evreilor de biserica creştină. Acuza de deicid nu mai este recunoscută nici de biserică, dar secole de persecuţie inchizitorială, pogromurile au creat o prăpastie greu de trecut. Şi totuşi există bunăvoinţă de ambele părţi: evrei şi creştini.

Poate că recrudescenţa naţionalist-extremistă a unor cercuri islamice va apropia mai mult pe evrei de creştini. Islamiştii extremişti neagă din principiu dreptul evreilor de a avea un stat în fosta Palestină, cu capitala la Ierusalim. Creştinii recunosc acest drept ori îl acceptă de facto.

Julian Marias, autor al unei monumentale „Istorii a filosofiei“, discipol al lui Ortega y Gasset scria: „Eu cred că forţa poporului evreu constă în capacitatea lui de neîmpăcare... faptul că nu s-a împăcat niciodată cu gândul risipirii şi năruirii Templului“. Astăzi nu există publicaţie de circulaţie să nu pomenească Israelul, dacă nu zilnic, săptămânal. Israelul este în atenţia lumii. De ce? Pentru că Israelul refuză să se lase cotropit, desfiinţat aşa cum şi-ar dori cercurile, grupările extremiste islamice. Preşedintele Iranului, stat care nici nu este vecin cu Israelul, îl pomeneşte în fiecare discurs. François Furet a scris în 1982 un studiu: „Israel, sionismul şi diaspora“ (Ed. Flammarion – PARIS). El afirmă: „Pasionant în istoria sionismului este că aceasta dezvăluie mai bine ca oricare alta improbabilitatea radicală a istoriei europene a secolului XX“. De la evreul asimilat Theodor Herzl la transformarea sa în „profet al Noului Stat“, în urma afacerii Dreyfus“, de la acesta la o mişcare europeană, cu ecouri în America, Rusia şi apoi la crearea Statului Israel, după tragedia holocaustică este, realmente, o „improbabilitate“ devenită confirmare.

II

Despre antichitatea evreilor a scris cu competenţă Mircea Eliade în Istoria credinţelor religioase ca şi în Dicţionarul religiilor (co-autor I. P. Culianu). Ei se referă şi la Cabala, care este una din cele mai vaste domenii ale misticii din cultura universală. Falşii Mesia, hasidismul şi-au găsit locul în dicţionar. Moshe Idel a pus în lumină adeseori contribuţia celor doi savanţi români la cunoaşterea misticii ebraice. La rândul său I. P. Culianu, ucis de o persoană neidentificată, la începutul anilor ’90, a elogiat erudiţia lui Moshe Idel. Despre Cabala au mai scris cu înţelegere şi admiraţie Jorge Borges, Fr. Furet, iar cel mai bun cunoscător în domeniu a fost Gershom Scholem. Este interesant un interviu publicat în revista „Secolul 20“ din 1992, acordat de călugărul dominican Marcel Jacques Dubois, decan al facultăţii de filosofie antică şi medievală a Universităţii Ebraice din Jerusalim lui Leon Volovici, cercetător la aceeaşi Universitate. „Am avut întotdeauna o atracţie pentru poporul Bibliei şi al lui Isus. Nu am întâlnit evrei decât în timpul războiului, când am ajutat şi eu la adăpostirea unor evrei... Creştin la Ierusalim eu nu pot să nu recunosc în acest oraş înaltul loc al lui David şi al Templului lui Dumnezeu.“ Dominicanul Dubois consideră că Ierusalimul poate fi locul reconcilierii bisericilor creştine între ele: „Veniţi să urcăm pe muntele Domnului“ este îndemnul său.

Trebuie reţinut că „Psalmii“ sunt la mare cinste în iudaism, catolicism, ortodoxism creştin, protestantism.

III

Scriitori israelieni de talia lui S. I. Agnon, A. Yehoshua, Amos Oz au fost recunoscuţi, prin traduceri, în diverse ţări ale lumii. Israelul este, astfel, cunoscut şi prin literatura sa. La festivitatea de acordare a Premiului Nobel, S. I. Agnon a spus: „Am fost influenţat de fiecare bărbat şi fiecare femeie şi fiece copil pe care i-am întâlnit în drumul meu, fie ei evrei, fie neevrei... Am învăţat de la natură, de la păsări, precum Iov“. Agnon s-a născut în 1888, în Galiţia, A. B.Yehoshua cu mult mai tânăr, s-a născut la Ierusalim, în 1936. Un poet care şi-a dedicat versurile noului Stat Israel este Yehuda Dmihai, în timp ce Amos Oz este prozatorul cel mai apropiat, dintre marii scriitori, de realităţile israeliene. Despre Israel au scris cu sentimente prieteneşti Friedrich Dürrenmatt, Graham Green, Jorge Luis Borges (a fost onorat cu Premiul Ierusalimului), Günter Grass, Octavio Paz, Kundera, Vaclav Havel (a făcut o paralelă între destinul cehilor şi evreilor, în timpurile moderne), Eugen Ionescu, ş.a. Dintre scriitorii români sunt notabile scrierile lui D. Bolintineanu (a vizitat Palestina), Galaction, Sadoveanu, Cella Delavrancea, scriitori români din ultimele decenii, oameni de artă, etc.

3.22 Israel – Ţara Sfântă

Biblia este vie în Israel. Ea se regăseşte în locurile considerate sfinte, pe drumurile ei cunoscute de mii de ani. Nicăieri nu se găsesc, concentrate într-o zonă restrânsă atâtea locuri semnificative pentru tradiţia celor trei religii monoteiste: iudaism, creştinism, islamism. Israelul a fost o punte între Egiptul antic, Siria, Mesopotamia. Împăraţii romani, califii, Bizanţul, otomanii şi-au dorit stăpânirea acestei ţări mereu disputate. Prin Ţara Sfântă au trecut Abraham, Isaac, Iacob, care îşi află acolo mormântul, Moise a dorit să ajungă acolo, Isus şi Mohamed, conform tradiţiei religioase pe care au iniţiat-o au cunoscut Israelul. Betlehem, Galileea, Iordanul, Masada – nume geografice de rezonanţă. Theodor Herzl, profetul sionist este înmormântat acolo. Limba ebraică s-a născut şi a renăscut în Israel. Străbătut sute de ani de beduini, astăzi Israelul exportă produse agricole şi tehnologii moderne. Marea Moartă care a cunoscut catastrofa Sodomei şi Gomorei, este „marea“ cu cel mai scăzut nivel (395 m. sub nivelul convenţional al oceanelor) iar apa ei conţine 26% săruri minerale utile pentru chimia industrială (îngrăşăminte, cosmetice, etc.). Nu departe este Ierihonul, cel mai vechi sau printre cele mai vechi oraşe ale lumii (9000 de ani î.e.a.).

Turişti din toată lumea vin să vadă Mormântul Sfânt al lui Isus din Ierusalim. Nu există pasaj din Biblie, din Vechiul Testament (Biblia evreilor) şi din Noul Testamernt (creştin) care să nu amintească de Ţara Sfântă. Arheologi din toată lumea vin să verifice istoricitatea acestor episoade biblice. În Siria s-au găsit scrieri în cuneiforme care grăiesc de Abaramu (Abraham), Esaum (Esau, fratele lui Iacob), Ismailu (fratele lui Isaac), Israilu (numele lui Iacob). Pe Muntele Moria (în actualul Ierusalim) Isaac urma să fie sacrificat de Abraham, dar Domnul l-a înlocuit cu un berbec. Pe Muntele Templului, se află Domul Stâncii, cunoscută ca Moscheea lui Omar, construită de musulmani în anul 691 e.a. De pe muntele Moriah, se spune, Mohamed s-a ridicat la ceruri (precum Moise şi Profetul Ilie, desigur ca şi Isus, luând în considerare credinţa creştină, dacă vom compara modul de a părăsi viaţa pământescă a acestora).

La Hebron, o veche moschee a fost ridicată deasupra grotei Machpela, loc sfânt pentru evrei, acolo fiind înmormântaţi Abraham, Isaac, Iacob şi soţiile acestora, respectiv Sarah, Rebecca şi Lea.

În anul 1099, cruciaţii au transformat Moscheea Omar în Templum Domini, iar moscheea vecină, Al-Aqsa a fost dăruită Ordinului Templierilor. După 1244, când cruciaţii au fost izgoniţi, musulmanii au refăcut moscheele. De la cruciaţi a rămas Biserica Sfântului Mormânt, refăcută de împăratul bizantin Constantin Monomahul. Pentru evreii credincioşi a rămas Zidul Plângerii, care, se zice, ar fi unul din zidurile Templului distrus în anul 70 e.a. de romani.

În Peninsula Sinai, aflată azi în stăpânirea Egiptului, se află Muntele lui Moise, unde acesta a primit Tablele Legii şi unde, în sec. VI s-a ridicat mânăstirea Sf. Ecaterina. Localitatea turistică Eilath, la Marea Roşie, este pomenită şi în Biblie ca loc de popas al evreilor în drumul din Egipt spre Canaan.

Menţionăm aici că de cercetarea arheologică au fost preocupaţi şi doi politicieni de marcă, israelieni Yigael Yadin şi Moshe Daian. Astfel, Yadin a găsit ruinele cetăţii Hazor, distruse în urma incendierii acesteia, aşa cum scrie în Biblie, datarea acestui eveniment fiind în jurul anului 1250 î.e.a. La fel a fost descoperită, la Betlehem „fântâna lui David“. Poate că nu întâmplător locul de naştere al lui Isus, considerat un descendent al regelui David, a fost Betlehem. La Capernaum, unde s-a oprit Isus, se află ruinele unei sinagogi probabil mai vechi, dinaintea acestei ere. Capermaum este de fapt un nume compus din: Kfar (sat) Nahum (nume propriu). În jurul Mării Galileii se găsesc numeroase vestigii antice. Marea sau, de fapt, lacul mai poartă denumirea de Genisaret, Kinereth, Tiberia (după numele împăratului Tiberiu). Safed sau Tsfad este oraşul sfânt al cabaliştilor Isaac Luria şi Haim Vital (sec. VI e.a.). În Samaria, arheologii au descoperit obiecte provenind din civilizaţia feniciană, anterioară venirii evreilor în Canaan. Pentru turişti un punct de atracţie este şi Biserica Naşterii Domnului din Betlehem, deteriorată la cutremurul din 1834 şi refăcută ulterior. Ruinele de la Meggido care, se spune, erau grajdurile lui Solomon (de fapt, ale lui Ahab, care a domnit după 500 de ani) sunt vizitate de asemenea. „Armaghedon“ care a intrat în legendă şi în literatura cristică drept simbol al Apocalipsei şi Judecăţii de Apoi, provine etimologic de la cuvintele „har“ – munte şi Meggido, pentru că aici au avut loc sângeroase bătălii.

Unul dintre cele mai vechi porturi din lume, folosit şi de egipteni este Jaffa, alături de care s-a ridicat în sec. XX oraşul Tel Aviv (în traducere: Colina Primăverii).

Maria Magdalena (din Evanghelii) provine din vechea aşezare Magdala, de pe malul lacului Kinereth. Tot pe malul acestui lac se afla şi Kfar Cana (Satul Cana) unde Isus a săvârşit prima sa minune.

În 1799, Napoleon a vizitat Nazaretul, centrul Galileii, unde, se spune ar fi locuit familia lui Isus. Mânăstirea Latrun, celebră şi pentru depozitele sale de vin, este construită pe locul, unde, se spune, ar fi fost crucificat Isus. Cetatea Masada din apropierea Mării Moarte a fost ridicată în vremea Marelui Preot Ionathan, iar în anul 73 e.a. a fost ultima fortăreaţă cucerită de romani după distrugerea celui de al Doilea Templu. În nordul ţării, Accra, port lângă Haifa, a fost capitala cruciaţilor în sec. XII, fiind vizitată în 1799 de Napoleon, care intenţiona să o transforme într-o bază a armatei sale. În Haifa se află centrul şi sanctuarul mişcării religioase Bahai, desprinsă de islamism în sec. XIX. Pentru creştini locurile sfinte din Israel sunt: Biserica Bunei Vestiri din Nazaret, Biserica din Ein Karem, la sud de Jerusalim, legată de Sf. Maria, Betlehem, locul naşterii lui Isus şi a regelui David, considerat străbunul, ca şi predecesoarea sa, Ruth; Cana Galileii unde Isus a prefăcut apa în vin, la nunta unui localnic, Muntele Tabor pe care a urcat Isus cu discipolii (de acolo vine numele husiţilor din Cehia, de „taboriţi“). În Biserica Transfigurării de pe muntele Tabor, Isus este înfăţişat, pe boltă, cu Moise în dreapta sa, semn că Legea este comună evreilor şi creştinilor. Caesarea Philippi, din nordul Israelului (a nu se confunda cu Caesarea de pe malul Mediteranei, la nord de Tel Aviv) este locul unde Sf. Petru l-a numit pe Isus fiul Domnului. În Israel trăiesc şi samariteni, în număr restrâns (sub 1000 de suflete), urmaşi ai tribului Efraim şi al lui Manase, care păstrează credinţa în Tora, dar portul îl au ca şi musulmanii (fesuri, turbane). Au un preot care cunoaşte vechea limbă a samaritenilor. La Betania este Biserica lui Lazăr cel înviat din morţi, fratele Martei şi Mariei Magdalena. Biserica este frumos pictată în interior, cu scene evanghelice.

În Ierusalim sunt Biserica Adormirii Maicii Domnului, Biserica „Pater Noster“ de pe Muntele Măslinilor, vizavi de Muntele Sion, Cetatea lui David din Vechiul Oraş, Valea Kidron (sau a lui Josafat) cu Biserica Tuturor Naţiunilor, Biserica Rusă, ş.a. Tot în Ierusalim este Biserica Română, care a funcţionat continuu de când a fost construită, la începutul sec. XX.

În ciuda conflictului israeliano-arab, exacerbat de extremiştii islamici, Israelul rămâne una din ţările cele mai vizitate de turişti din întreaga lume şi de toate credinţele.

Cap. 4 Personalităţi exemplare

4.1 Moşe Rabeinu în trecut şi în prezent

Moşe Rabeinu, Moise pentru creştini, Musa pentru musulmani este o personalitate dominantă în cele trei religii monoteiste, dar pentru evrei el este principalul „martor“ al revelaţiei divine. Deşi el impune ca prezenţă în Biblie, este considerat „cel mai modest om de pe suprafaţa pământului“. În morala iudaică, la fel ca şi în cea creştină, islamică, modestia este primul semn al nobleţei şi înţelepciunii. Trufia este un păcat, omenesc, dar păcat. Literatura, artele plastice, muzica, de-a lungul secolelor s-au inspirat din această irepetabilă personalitate. Deşi Michelangelo l-a reprezentat, eronat, cu coarne (cuvântul „raze“ şi „coarne“, în limba ebraică, se aseamănă), lucrarea face parte din patrimoniul universal. Teologul creştin, William Fox Albright cercetător al Bibliei a stabilit chiar şi anul Exodului, când Moise a ieşit, urmat de poporul evreu, din Egipt: 1290 î.e.a. Au fost descoperite oraşele construite de evrei în Egipt: Pitom, Ramses. Faraonul Ramses II a domnit între anii 1292-1234 î.e.a. Numele oraşului Ramses este legat de acesta. Între domnia lui Ramses II şi venirea lui Iosef sunt patru secole. Iosef fusese deja uitat. Soarta evreilor se schimbă. Faraonul crede că evreii pot deveni aliaţi potenţiali ai unor inamici ai Egiptului. Bănuiala se baza pe faptul că evreii au venit pe vremea stăpânirii hicsoşilor, popor semit înrudit cu evreii. Hicsoşii au fost izgoniţi. Evreii au devenit sclavi. Se pare că anul 1290 î.e.a. nu este anul real al ieşirii din Egipt. Totul s-a petrecut mai târziu cu circa un secol. Există azi părerea că trecerea prin Marea Roşie a avut loc în sec. XV, pentru că explicaţia dată de vulcanologi care consideră că o erupţie puternică în Marea Mediterană ar fi provocat un flux şi un reflux extraordinar tocmai în zona Goshen (Egipt) a avut loc în anii 1400 î.e.a. Deci anul Exodului este dificil de stabilit: între 1450-1250 î.e.a., cu mare aproximaţie. Cert este că Moşe Rabeinu a fost fondatorul religiei mozaice (de unde şi numele), iar Decalogul este Legea primită de el şi transmisă evreilor, ca şi întregii lumi civilizate (inclusiv mahomedanii, care au inclus Legea în Coran). În rest, este o povestire biblică. Tatăl lui Moise era Amram, mama Ioheved (numele au semnificaţii, în limbile vechi), sora era Miriam (de unde şi creştinescul Maria) şi un frate Aaron, primul preot din istoria evreilor, care avea darul oratoriei (Moise nu avea dicţie). S-a născut, se spune, în 1370 î.e.a. şi a trăit, conform tradiţiei, 120 de ani. Moaşele evreice Şifra şi Pua au primit ordin să ucidă noii născuţi evrei, dar ele au refuzat. „Uciderea pruncilor“ din povestea evanghelică este împrumutată din povestea lui Moise. Fiica faraonului, pe nume Bathia (nume răspândit, apoi, la evreice) a zărit coşul în care plutea, pe apele Nilului, pruncul Moise. Ea l-a salvat, redându-l mamei sale, dar la curtea faraonică. „Moşe“ în vechea egipteană însemna „scos din apă“. Alţi cercetători consideră că Moses este un nume tipic egiptean, inclus în numele unor faraoni: Tutmoses, Ramoses etc. Moise a crescut ca un prinţ egiptean, dar Miriam l-a îndemnat să-şi salveze conaţionalii din sclavia egipteană. La o inspecţie, Moise îl ucide pe unul din vătafii egipteni, Aharnes, pentru că l-a ucis pe evreul Fineas, urmărind să-i ia soţia, Şalmut (nume comun cu Sulamit). Trădat de doi evrei, Datan şi Abiram, Moise fuge de la curtea faraonului. De acest episod s-a ocupat asiduu André Neher, iudaist de marcă din sec. XX. B. Fondane a descris în versuri (Exodul) aceste momente. Refugiat la Midian, zonă învecinată cu Egiptul, Moise îl cunoaşte pe preotul Ietro, care avea un fiu, Hobab şi două fiice, dintre care Tzipora (înseamnă „pasăre“) îi va deveni soţie. Devenit păstor, el a zărit pe muntele Horeb un tufiş arzând. A fost primul semn dat de Dumnezeu că el, Moise va fi martorul şi primul său slujitor. Moise a primit porunca divină de a-i scoate pe evrei din Egipt. Talmudul a dat o serie de explicaţii pentru simbolul „Tufişului arzând“: umilinţa plantei, focul ce arde şi nu mistuie, vocea ce se aude şi nu porneşte din trup. Acţiunea se petrece în Sinai (sina, însemna duşmănie), pe muntele Horeb (herev, însemna „spadă“). Exodul nu a fost un episod paşnic. Se presupune că el a avut loc după moartea lui Ramses II, sub faraonul Merneptah. Moise şi Aaron s-au dus la faraon să-i ceară eliberarea evreilor, dar în urma refuzului acestuia, Domnul trimite „zece plăgi“ asupra Egiptului. Faraonul avea nevoie de sclavii evrei. Plăgile erau: apa prefăcută în sânge, invaziile de broaşte, păduchi, muşte, ciuma vacilor, vărsatul negru (variola), grindina, invazia lăcustelor, eclipsa de soare, moartea nou-născuţilor (răzbunare pentru vechiul ordin dat de Ramses II). Exodul este sărbătorit sub numele de Pesah de la verbul „a sări peste“. Faraonul a permis plecarea tuturor evreilor, care au luat cu ei pâine nedopsită ce se cocea la razele soarelui (matzot). Robia egipteană a durat 430 de ani se spune. Anul 1290 î.e.a. pare totuşi mai plauzibil, în ordinea cronologică a evenimentelor (Abraham vine din Ur, urmează Isaac, Iaacov, Iosif, adică patru generaţii, însumând circa 200-250 de ani, plus 430 de ani, înseamnă că de la Abraham la Moise au trecut circa 700 de ani, iar anul 2000 î.e.a. este considerat anul plecării din Ur al tatălui lui Abraham (cu familiile lor). Anul 1000 î.e.a. este anul existenţei regatului Israel. A fost necesar un mileniu pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat şi o naţiune. Fără Moise, evreii ar fi dispărut din istorie ca multe popoare de păstori nomazi. Ziua de 15 Nissan este ziua sărbătorii Eliberării din robie (Pesah). Momentul eliberării a fost marcat de trecerea „peste Marea Roşie“, de fapt apele s-au retras din calea lor, iar oastea faraonului care îi urmărea a fost înecată de valul uriaş care a urmat. Evreii au luat cu ei osemintele lui Iosif spre a fi îngropate în Ţara Promisă, ca şi patriarhii. În timp ce Moise primea Tablele Legii pe Muntele Sinai, evreii rămaşi în tabără au făcut un Viţel de Aur şi l-au numit zeul lor. Influenţa tradiţiilor vecinilor era încă puternică. Moşe a spart Tablele Legii. Domnul i-a dat a doua oară aceste Legi (Decalogul) după ce viţelul de aur a fost distrus, iar o parte dintre necredincioşi (împreună cu evreii erau şi alte neamuri) au fost ucişi. Astfel porunca „Să nu ucizi“ nu a fost respectată şi totuşi ea stă la baza oricărei morale.

Domnul a trimis evreilor „mana cerească“, oamenii de ştiinţă considerând că este vorba de seminţe purtate de vântul deşertului. Pentru a procura apă, Moise a lovit o stâncă folosind toiagul său de conducător. Domnul l-a pedepsit, interzicându-i să ajungă vreodată în Eretz Israel. Stânca trebuia să fie „rugată“. În realitate, rocile poroase din deşert păstrează umezeala, care prin lovirea suprafeţei este eliberată.

Primii inamici ai evreilor au fost amaleciţii. De atunci orice duşman al evreilor este numit „Amalek“, cel fără credinţă. Cel care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului evreu nu a fost fiul ori altă rudă, ci Iehoşua din tribul lui Beniamin, cel mai mic fiu al lui Iaacov.

Este semnificativ faptul că Moise nu avea veleităţi de rege dinastic, el era Eliberatorul şi Legiuitorul. Urmaşii lui Aaron au fost Cohanimii – preoţii (de unde numele derivate Cohn, Kohn, Kahane, Kogan, Katz – Kahane Tzadic, preot drept, etc.). Cei din tribul lui Levi, au devenit paznici ai obiectelor sfinte, ajutori ai preoţilor, funcţiile păstrându-se şi în Diaspora (de la Levi, vin Levy, Levin, Levinas, etc.). Poporul evreu a străbătut pustiul sub conducerea, deloc blândă a lui Moise, timp de 40 de ani. Această perioadă, în realitate corespunde, aproximativ, formării unei noi generaţii eliberate de mentalitatea robiei, a idolatriei, etc. În drumul lor, Domnul a vegheat ca evreii să nu se abată din calea credinţei, Korah cu doi răzvrătiţi fiind înghiţiţi de un cutremur provocat de Cel Atotputernic. A murit şi Balaam care a încercat să-i pornească pe midianiţi împotriva evreilor.

Profetul Moise a murit pe Muntele Nebo, îngerul Gabriel i-a ridicat sufletul la Domnul, deasupra tuturor patriarhilor. Muntele Nebo se află între Ierusalim şi Marea Moartă. De acolo se vedea tot Canaanul. El a murit fericit. A dovedit curaj şi înţelepciune, cele mai de preţ calităţi ale unui conducător.

4.2 Ben Zakai – salvator al învăţăturii iudaice

Momentul distrugerii celui de-al Doilea Templu, la Ierusalim, în anul 70 e.a., de către romani a pus în cea mai grea cumpănă existenţa spirituală şi, implicit, etnicitatea evreilor. Iohanan ben Zakai a devenit un personaj legendar, deşi el a existat în acele vremuri. Se spune că ar fi trăit 120 de ani, vârsta tradiţională a lui Moise, Hilel şi Akiva (după Zakai), adică el ar fi muncit o treime din viaţă (40 de ani, ca şi „drumul în pustiu“), a studiat următorii 40 de ani şi a predat învăţătura în ultimii 40 de ani.

A studiat la Ierusalim, fiind elevul lui Hilel. S-a retras la Arav, în Galileea, unde a stat 18 ani, fiind consultat în acest răstimp doar de două ori în chestiuni religioase. Revine la Ierusalim, devenind liderul religios al fariseilor (păstrători ai tradiţiei, separaţi de preoţi, saducei şi zeloţi, denumirea fiind azi, pe nedrept, peiorativă). Ben Zakai a abolit unele obiceiuri învechite, a cerut impozitarea câştigurilor preoţilor-judecători, era consultat zilnic de numeroşi pelerini veniţi special pentru el, care era numit RABAN („învăţătorul nostru“). Se spune că în timpul asediului roman a cerut discipolilor săi Eliezer ben Hircanos şi Ioşua ben Hanania să fie pus într-un sicriu, scos din oraş şi dus în tabăra lui Vespasian. L-a anunţat pe acesta că va deveni împărat şi că va distruge Templul. Profeţia sa nefericită s-a împlinit. Vespasian i-a împlinit, drept mulţumire, dorinţa de a înfiinţa o şcoală la Iavne (Iabne).

Deşi este, se pare, o legendă, momentul a fost în cel mai înalt grad, important pentru iudaism, şcoala de la Iavne a existat, păstrând tradiţia religioasă care îşi pierduse centrul din Ierusalim. Zakai a devenit un simbol al rezistenţei morale şi spirituale: „Dumnezeu a spus: „Eu vreau pietate, nu vreau jertfe“, cita el din Osea (6,6). Împreună cu Zakai s-a stabilit şi Sanhedrinul, singura instituţie juridico-religioasă după distrugerea Templului.

Importanţa lui Iohanan ben Zakai constă în poziţia sa morală, preceptele emise, care au îmbogăţit literatura talmudică, dar şi în iniţierea sa în mistică, fiind un precursor al esoterismului iudaic, în cabalistică. Se pare că ben Zakai a murit la câţiva ani după distrugerea Templului, prin moartea sa „stingându-se lumina înţelepciunii“ (Mişna, parte a Talmudului ierusalemitean). Indiferent de interpretări, un fapt este sigur: iudaismul a supravieţuit distrugerii Templului prin strădania unor oameni ca Iohanan ben Zakai.

4.3 Philon din Alexandria

Philon din Alexandria (Philon, Filon în diverse transcripţii) a trăit, conform informaţiilor enciclopedice, aproximativ între anii 25 î.e.a. şi 50 e.a. este considerat un deschizător de drum nu numai în filosofia evreilor, ci şi în cultura vremurilor în care a trăit. Meritul său constă, înainte de toate că a ştiut să îmbine armonios învăţămintele iudaice acumulate de conaţionalii săi din Diaspora (Alexandria era cel mai important centru al vieţii spirituale şi economice a evreilor din această Diasporă) cu cele ale şcolilor filosofice greceşti, simbioză care, până la el, părea puţin probabilă. Familia lui Philon (fraţi, nepoţi) au jucat roluri de seamă în administraţia romană, fără a abandona propria credinţă.

Se ştie că însuşi filosoful s-a prezentat în faţa împăratului Caligula, la Roma, pentru a apăra dreptul evreilor de a nu se închina idolilor, inclusiv statuii împăratului, respectând astfel unul dintre comandamentele Decalogului. Arieratul împărat a refuzat cererea, dar urmaşul la tron, Claudiu a înţeles mai bine doleanţa legitimă a evreilor. În domeniul gândirii filosofice, Philon a căutat să demonstreze compatibilitatea revelaţiei mozaice cu filozofia „păgână“ a marilor gânditori greci, căutând esenţa mitico-religioasă a culturii eline ca punct de plecare pentru înţelegerea unicităţii divine. Totodată el nu a scăpat din vedere caracterul etic care înrudea cele două credinţe aparent opuse. Cunoscător de mare orizont al textului biblic, ca şi al tradiţiei greceşti, Philon a fost printre primii gânditori care au impus Logosul ca noţiune corelativă între Dumnezeu şi Om, fiind un premergător al filosofiei şi teologiei creştine, rol recunoscut de părinţii de mai târziu ai creştinismului. Pe multe edificii laice şi în multe biblioteci ale aşezămintelor religioase creştine, numele lui Philon din Alexandria (inclusiv în ţara noastră) este la loc de cinste. Dispreţul pentru puterea şi plăcerile lumeşti, ascetismul său dictat de un înalt respect pentru puritatea spiritului au influenţat comportamentul şi gândirea urmaşilor de diverse credinţe, până în zilele noastre. Ignorat de cercurile rabinice până prin mijlocul Evului Mediu, Philon şi-a recăpătat locul meritat în rândul învăţaţilor evrei, aşa cum merita datorită spiritului realist, a iubirii de ceea ce se numeşte „sofie“, adică înţelepciune.

Editura Hasefer ne oferă, în traducerea unui cunoscător de seamă al culturii antice şi moderne, Ion Acsan, o carte strălucită a alexandrinului, intitulată Viaţa lui Moise, după alte apariţii pe aceeaşi temă, cărţi şi capitole din diverse cărţi, inclusiv cea de la Ed. Hasefer, Moise şi vocaţia iudaică a lui André Neher, în traducerea lui Ţicu Goldstein (2002). Cartea pe care o propunem spre lectură cititorului se bucură de o prefaţă a profesorului doctor în istorie, decan al facultăţii de profil din cadrul Universităţii Bucureşti, Alexandru Barnea.

Autorul prefeţei nu este numai un cunoscător, din scripte, al trecutului biblic, ci şi un participant direct la unele descoperiri arheologice din Ţara Sfântă. Traducătorul şi îngrijitorul ediţiei, Ion Acsan menţionează importanţa lui Philon ca precursor al neoplatonicismului, face o paralelă a biografiilor acestuia şi a lui Josephus Flavius, marele istoric, fiu al aceluiaşi secol de mari revoluţii spirituale şi politice, ca şi atitudinea demnă şi activă faţă de calomniile antievreieşti vehiculate de diverşi autori greci care îşi vedeau diminuat rolul de mentori ai culturii şi civilizaţiei orientale greco-romane, colportând acuze care mai târziu au „fundamentat“ antisemitismul teologic şi politic din cele două milenii de diasporă a evreilor în ţările europene. Viaţa lui Moise este privită ca un roman în care Philon îşi regăseşte unele asemănări cu propriul destin, patria sa fiind acelaşi Egipt, cu o cultură diferită de cea pe care avea să o nască iudaismul izvorât din Legea adusă de Moise prin revelaţie divină. Biografia unuia dintre cei mai importanţi profeţi din toate timpurile, recunoscut de cele trei religii monoteiste (mozaică, creştină şi mahomedană) constituie obiectul primei părţi, în timp ce în a doua parte ni se dezvăluie rolul de legiuitor şi de conducător al poporului evreu, pe care Moise l-a îndeplinit în condiţiile unei permanente rezistente inerţiale a conaţionalilor cărora le lipsea încă o convingere stabilă despre propria menire de purtători ai monoteismului în istoria antică, monoteism care a devenit un bun al istoriei lumii. Un stil alert, strălucitor şi limpede totodată, de o modernitate (poate şi prin meritul traducătorului) ni-l aduce pe Philon în preajma gustului cititorului modern.

Există cărţi în care Moise este prezentat drept urmaş al faraonilor ori chiar faraon reformator, ceea ce nu se confirmă prin nici o scriere mai veche, fiind vorba de speculaţii de ultimă oră, interesul pentru marele reformator a existat în toate timpurile, astfel că editarea cărţii lui Philon interesează, indiscutabil, pe cititorii din zilele noastre.

4.4 Spinoza – primul evreu secularizat (1632-1677)

Astfel l-a numit pe celebrul filosof un cercetător canadian: Benett Muraskin. Acesta relatează că, la scurt timp după înfiinţarea Statului Israel, Ben Gurion a cerut Rabinatului din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui Spinoza, dar cererea a fost refuzată. Născut într-o familie de marani, la Amsterdam, în 1632. A fost educat în spirit iudaic, cunoştea ebraica, portugheza, spaniola, olandeza, latina. De la Gersonide (Levi Ben Gerson), iudaist din sec. XIV (m. 1344) a preluat teza priorităţii raţiunii faţă de revelaţie, iar Descartes (1596-1650) l-a iniţiat, prin scrierile sale, în raţionalismul filosofic. La 27 iulie 1656, Spinoza a fost excomunicat din comunitatea evreilor din Amsterdam, printr-o procedură, conform cutumei, total umilitoare. Împreună cu un prieten, conaţional, excomunicat şi el, Juan de Prado, Spinoza îşi continuă studiile, scrie, iar numele de Baruch şi-l preschimbă în Benedict. Deşi i se propune să se convertească, refuză. Nevoit să lucreze ca şlefuitor de lentile, Spinoza se îmbolnăveşte de plămâni şi moare în 1677.

Baza filosofiei lui Spinoza este panteismul, care contravine doctrinei iudaice. Dar, sub aspect etic, el nu a renunţat niciodată la normele iudaice, general valabile pentru oricare om. Einstein spunea că Dumnezeul său este cel al lui Spinoza. Formula spinoziană „Deus sive natura“ (Dumnezeu ori natura) a devenit un lait-motiv pentru Novalis, Goethe, Schelling, Hegel. Fiind în corespondenţă cu diferiţi filosofi, teologi, oameni de ştiinţă (ex. Christian Huygens, cercetător în domeniul opticii), Spinoza a scris Principiile filosofiei carteziene, Etica, Scurt tratat despre Dumnezeu, om şi fericirea lui, Tratatul politic, Tratatul despre îndreptarea intelectului. A fost negociator de pace între olandezi şi coaliţia anglo-franceză, la Utrecht, a refuzat o catedră la Heidelberg, în ciuda insistenţelor lui Leibnitz.

La universitatea Ebraică din Ierusalim, cu prilejul tricentenarului comemorativ, în 1967, s-a cerut anularea excomunicării acestui mare olandez evreu. I. Brucăr a scris despre el că „a fost cel mai sfânt dintre oameni, după Christ“ (Ed. Hasefer, 1998, Spinoza, prefaţă Ion Ianoşi) Spinoza nu a negat „cauza tuturor cauzelor“, ci s-a opus imaginii primitive a unui Dumnezeu care „face totul“. Dr. I. Glicsman, în interbelic a scris cu înţelegere despre „ereticul“ Spinoza, cel care a apropiat religia de ştiinţă; „Firea întreagă este însufleţită, viaţa şi materia sunt atribuite ei“, afirmă Spinoza. Goethe şi Heine au găsit un nesecat izvor de inspiraţie în gândirea sa. Textul excomunicării este, citit astăzi o mostră de bigotism ridicol. („Nimeni să nu stea mai aproape de el, de patru coţi“, etc.). Între Uriel Acosta şi Spinoza există o comunitate de destin, dar Spinoza era filosof. I-a precedat pe iluminiştii francezi, pe savantul Lavoisier, „Viaţa, cugetarea nu sunt produse, ele sunt eterne, materia este finită în timp şi spaţiu“. Aristotel, Maimonide, Descartes au fost maeştri săi, aşa cum Biblia şi Talmudul i-au format primele imagini despre lume.

4.5 Baal Şem Tov – părintele hasidismului

Despre Baal Şem Tov s-a scris, probabil, tot atât de mult ca despre profeţii antici ai evreilor, deşi el nu a fost, propriu-zis, nici profet, nici cărturar. Cabaliştii, Gershom Scholem, Moshe Idel (în timpurile noastre), filosoful Martin Buber, mulţi alţii s-au oprit la această puternică personalitate a istoriei evreilor.

Israel ben Elieser, supranumit Baal Şem Tov (numele bun al Domnului)
s-a născut aproximativ în anul 1700, în satul Okup, la graniţa dintre Bucovina şi Podolia ucraineană, iar în al 60-lea an de viaţă s-a stins la Miedzyboz, în Polonia. Despre viaţa sa vorbesc legendele, el nu a lăsat manuscrise, nici nu a avut un biograf lângă el.

Din copilărie prefera să hoinărească în pădurile de fagi şi brazi ale zonei natale, decât să studieze la heder. Prin intermediul unui prieten al tatălui său a căpătat manuscrise cu caracter ezoteric, aşa se spune. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit, dar a fost izgonit din casa socrului, locuind până la 36 de ani cu soţia în diverse aşezări. Se spune că a ajuns şi în zona Bistriţa-Neamţ, în Moldova, practicând diverse meserii. Se considera un inspirat şi se retrăgea adesea în munţi, în păduri, venind doar de şabat acasă. Treptat câştiga adepţi, adevăraţi adoratori. A avut înţelepciunea să nu se autoproclame „Mesia“, deşi în jurul lui erau destui oameni simpli, creduli. Înţelepciunea sa i-a atras şi respectul unor învăţaţi: Dov Beer din Meserici, care i-a fost urmaş, Jacob Josef din Polonoje, Pincas din Korez, Menahem Mendel din Vitebsk, Nahum din Cernobâl. Miedzyboz, unde s-a stabilit a devenit centrul hasidismului. A dorit să ajungă în Palestina, dar pe drum a fost împiedicat de condiţiile climaterice nefavorabile.

Nu a scris, a propovăduit doar verbal iubirea de Dumnezeu, fiind un om cu o mare putere de convingere şi foarte imaginativ. Pildele sale au intrat în circuitul folcloric evreiesc. Bucuria era, după Baal Şem Tov, singura cale spre Cel Unic. În urma acestui „iluminat“ au rămas cărţi scrise de discipoli: omagiale, biografice (cu pilde), un „Testament“, din care s-a format tezaurul hasidic. Ţadicii („cei drepţi“) au devenit purtătorii hasidismului, fiind apoi recunoscuţi ca rabini.

Mişcarea Chabad-Liubavici a preluat în ultimele două secole o bună parte din moştenirea spirituală a hasidismului, fiind prezentă în S.U.A., Israel, România, în alte ţări europene. Baal Şem Tov a predicat modestia, iubirea de aproapele, de semeni, lupta spirituală contra răului, nedreptăţii, hasidismul fiind cu totul nepragmatic. Accentul se pune pe moralitate şi mai puţin pe răsplată, nici aici, nici în viaţa de apoi. Tora, Israel şi Dumnezeu sunt cele trei principii ale credinciosului. H. Bloch a fost un bun autor de antologie a povestirilor hasidice. El a publicat un volum, în Austria, între cele două războaie, traduse şi editate la noi după 1988 la „Cartea Românească“, cu o prefaţă de Ov. S. Crohălniceanu şi la Ed. Hasefer (2002), cu o prefaţă a autorului (Viena, 1929).

Baal Şem Tov „ocupă“ 30 de pagini, ceilalţi, de la Levi Iţhak din Berdicev până la Iacob Samson din Kosov (în ordine cronologică) sunt circa 30 de rabini, fiecare cu „istoriile“ sale. Marc Chagall spunea că nu există un singur tablou, un poem de valoare fără mistică. Moshe Idel în Cabală şi Eros se bazează şi pe misticismul hasidic. Şlomo Leibovi-Laiş a publicat, în 1995, în Israel, „Între legendă şi realitate – lumea hasidică”, carte ce merită editată în România. În 1922, Martin Buber a publicat, la Frankfurt a. M. Die legende des Baal-Schem. Minunată este şi cartea lui Elie Wiesel, Celebrare hasidică.

4.6 Fondatorul ştiinţei despre iudeitate – Leopold Zunz (1794-1886)

Leopold Zunz s-a născut în 1794 la Detmold, în Germania şi a murit la 17 martie 1886, la Berlin, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii sale dedicate studiului iudeismului.

Orfan de mic copil, este primit într-o şcoală înfiinţată de doi filantropi bogaţi (Samsonschule din Wolfenbüttel), şcoală de unde au ieşit numeroşi învăţaţi. Zunz se remarcă prin inteligenţă, memorie, hărnicie, fiind considerat un elev genial. În 1811 absolvă liceul din Wolfenbüttel, iar în 1821 este doctor în filosofie la Universitatea din Halle. Disertaţia sa se referă la literatura rabinică care va fi şi nucleul întregii sale opere de sistematizare şi explicitare a bogatei moşteniri iudaice. În 1819, Zunz a fost unul dintre fondatorii „Societăţii pentru cultură şi ştiinţă a evreilor“, care din 1823 a avut şi o publicaţie.

Prima lucrare ştiinţifică în domeniul abordat de Zunz este o biografie a lui Raşi, la rândul său un mare spirit al iudaismului, care a introdus o sistematizare a scrierilor din vechime. Zunz era un om exigent cu sine şi cu ceilalţi, a trăit modest, din munca de pedagog (director de şcoală, de seminar), studiul fiind principala preocupare. A pus bazele demografiei statistice pentru evrei, a structurat metodologia de predare a iudaismului în şcolile evreieşti, a aprofundat înţelesul principiilor iudaismului. A scris despre istoria literaturii ebraice, a făcut studii comparatiste în teologie etc. După ce a studiat în biblioteci din Italia, Franţa şi Anglia, a scris o lucrare despre poezia sinagogală care a rămas antologică (peste 6000 de texte).

La aniversările de 70, 80 şi 90 de ani numeroase instituţii de învăţământ iudaic dar şi foruri academice neiudaice l-au felicitat şi au organizat simpozioane. Zunz a fost şi un publicist pe tărâm politic, a afirmat, conform tradiţiei iudaice, necesitatea respectării „dreptului şi nu ale drepturilor, a libertăţii şi nu ale libertăţilor“, astfel că în revoluţiile care au avut loc în Europa anului 1848, acest slogan a fost preluat de unii revoluţionari. Heinrich Heine care nu era un apologet al instituţiei rabinice, a admirat ce a scris Leopold Zunz. Moartea soţiei, în 1874, l-a afectat mult pe savant. A mai scris articole în apărarea purităţii limbii germane pe care o stăpânea la perfecţie. Spre sfârşitul vieţii a renunţat la reformism, revenind la tradiţionalism.

4.7 Gloria lui Disraeli (1804-1881)

Lăudabil ori mai puţin lăudabil, este un fapt incontestabil – Benjamin Disraeli este unul dintre constructorii imperiului britanic, reprezentant de frunte al „veacului de aur“ al reginei Victoria. După o prigoană de secole, un strălucit om de stat de origine evreiască a ajuns prin contribuţia sa personală la cele mai înalte trepte ale ierarhiei social-politice. Bunicul, pe numele său tot Benjamin, a venit în Anglia în anul 1748, din Veneţia, unde familia se refugiase din Spania, după edictul din 1492; devenind bogat prin comerţ şi tranzacţii financiare, acest bunic i-a asigurat fiului, Isaac, condiţii excelente de studii, astfel că el s-a făcut cunoscut ca istoric de prestigiu al Angliei, autor a şapte volume în domeniu. Fiul, Benjamin, a fost botezat în religia anglicană din cauza prejudecăţilor timpului. A studiat dreptul, a scris primul roman, Vivian Gray, a fost admirat, dar şi respins ca scriitor (în roman apăreau personaje suspuse într-o lumină nefavorabilă), astfel că autorul a fost nevoit să plece într-o călătorie lungă prin sudul Europei şi în Orient. În anii ’30 începe să se afirme ca politician, fără prea mari succese, scriind în paralel şi două romane, în 1832 şi 1836, devine un susţinător al conservatorilor (tory), renunţă la liberalism şi elogiază monarhia britanică. În 1837 devine parlamentar, dar discursul său în favoarea Irlandei trezeşte reacţii negative. Scrie în continuare romane, dar îl preocupă mai mult cariera politică, devenind liderul grupului „Tânăra Anglie“, din cadrul partidului conservatorilor. Discursul lui Disraeli este îndreptat împotriva represiunilor din Irlanda şi a stăvilirii cu forţa a mişcărilor muncitoreşti. Prin divizarea partidului conservator şi dispariţia unor lideri mai vârstnici, Disraeli devine o figură centrală, în ciuda originii sale „burgheze“ şi alogene. În 1852 este numit ministru al finanţelor, una dintre primele măsuri propuse fiind încurajarea agricultorilor prin diminuarea impozitelor. Aflat la concurenţă cu un politician liberal de anvergură, William Gladstone, Disraeli reuşeşte să câştige pas cu pas propria sa popularitate, iar ideea subordonării Indiei direct coroanei britanice, fără intermediul unei companii, îi aduce sprijinul Casei Regale. De asemenea, el propune deschis accesul evreilor cu stare şi experienţă în Parlamentul englez, sfidând o tradiţie discriminatorie şi antisemită. Un alt adversar politic, lord Palmerstone cedează treptat iniţiativa în faţa impetuosului conservator, care, în fond, era un adevărat reformist. Este adevărat că el este susţinut de cercurile financiare engleze, inclusiv de familia Rothschild. În 1868, Disraeli devine liderul partidului conservator şi prim-ministru, intervine în Abisinia, dar fără succes, încearcă să pacifice pe irlandezi, iar în politica internă introduce măsuri favorabile sindicatelor, deşi era lider conservator – egalizarea drepturilor indiferent de ramura de activitate, gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar, interzicerea forţei pentru oprirea grevelor şi acţiunilor de stradă, sindicale. Pe lângă aristocraţi şi-a apropiat cercurile industriaşilor şi bancherilor pragmatici. A încurajat măsurile de protecţie a muncii adulţilor şi copiilor (încă acceptaţi în industrie). Este unul dintre „părinţii“ partidelor „popular-conservatoare“ de astăzi dar şi promonarhice, contribuind la creşterea prestigiului reginei Victoria, care preluase şi titlul de „împărăteasă a Indiei“, era invitată la diverse acţiuni culturale şi de binefacere. La vârsta de 72 de ani a devenit pair şi membru al Camerei Lorzilor, fiind şi un foarte apreciat orator. Influenţa britanică în Balcani şi în Orient a crescut simţitor, a contribuit împreună cu Rothschild la construcţia Canalului de Suez, a preluat insula Cipru de la otomani, ca răsplată pentru politica sa antirusă, destrămând visul vechi al ţarilor de a ajunge în Bosfor şi în Marea Mediterană. În Africa de Sud a încercat o lărgire masivă a prezenţei britanice. În ultimul an de viaţă a scris romanul Endimion, iar la 19 aprilie 1881 a părăsit această lume, ziua morţii sale fiind numită „ziua ghiocelului“, deoarece era un mare iubitor al acestei firave flori. Deşi s-a dedicat în cea mai mare parte politicii britanice, nu a uitat, de câte ori a avut prilejul, să-şi ajute conaţionalii, pe evreii săraci, ca şi pe sărăcimea unui imperiu ce se năştea din sudoare şi sânge.

4.8 Recitind Statul iudeu, de Th. Herzl (1895)

Puţini sunt cei care au reluat lectura lucrării fundamentale a sionismului, Statul iudeu, de Th. Herzl, iar unii nici nu au citit-o. Vom puncta aici numai unele afirmaţii ale vizionarului – părinte spiritual al Statului Israel de astăzi. „Ideea întemeierii unui stat evreu nu-i nouă. Numai că multă vreme a fost dată uitării – spre a fi reluată azi, la răcnetele antisemite de care răsună omenirea“, scrie Herzl în Cuvânt înainte. „Mai întâi, trebuie să-mi apăr proiectul împotriva învinuirii de utopie“, continuă autorul, adăugând: „evreii care vor voi, vor avea statul lor. Şi-l vor merita“.

În Introducere, Herzl combate pasivitatea şi falsa încredere a celor ignoranţi în aşa-zisa toleranţă, pentru că toleranţa nu este expresia unui raport de egalitate, ci a relaţiei „gazdă-oaspete“. El argumentează cu o excepţie: Lessing, dar oameni ca autorul lui Nathan Înţeleptul nu sunt mulţi, iar „chestiunea evreiască“ nu se rezolvă cu un număr de oameni de bună credinţă şi lipsiţi total de prejudecăţi. Herzl priveşte antisemitismul fără nici un complex, el îl defineşte exact, în etape – de la gluma grosolană, la invidia vulgară, prin prejudecata moştenită, un aşa-zis efect al „legitimei apărări“. „Noi suntem un popor – unul“, declară acest profet al timpurilor moderne. El dezvăluie mecanismul realei intoleranţe faţă de evrei, indiferent dacă ei se manifestă ca patrioţi, singurul criteriu fiind faptul că evreii păstrează credinţa părinţilor. „Totuşi, prin presiune şi persecuţie nu vom putea fi exterminaţi“, scria Herzl şi istoria i-a dat dreptate. Holocaustul nu a dus la dispariţia evreilor, deşi prin „soluţia finală“ asta se urmărea. Ce spune Herzl? Dacă Bismarck a încercat asimilarea evreilor, prin metode politice, antisemitismul german avea rădăcini populare, aşa cum obiceiurile rele sunt moştenite de copii de la părinţi. Reeducarea cere mult timp, iar formele violente ale antisemitismului nu se lasă aşteptate. Ceea ce s-a şi întâmplat – venirea lui Hitler la putere pe baza unui program cu puternice accente xenofobe şi antisemite. Herzl pune prea mult preţ pe „personalitatea poporului evreu“. Pornind de la situaţia din secolul XIX, el afirmă în primul capitol, Chestiunea evreiască: „Oricât de puţin numeroşi ar fi evreii, ei sunt persecutaţi oriunde s-ar afla“. Se face referire la orice formă de persecuţie socială, economică, politică. Cu multă perspicacitate Herzl arată starea evreului în societate – în păturile de jos el tinde spre revoluţie, în sferele înalte el devine un potentat, un „finansist“ ce poate impune condiţii.

„Împilatorii fac din noi, fără voinţa noastră, un popor“. Evreii nu au avut dreptul de a deţine pământ, afirmă Herzl. Abia în Palestina acest drept a putut fi recâştigat. Autorul propune înfiinţarea unei „Jewish Company“ care să încurajeze în primii ani imigrarea celor săraci. Aceştia aveau să desţelenească pământul, să construiască drumuri. Herzl îşi mai punea problema alegerii între Palestina şi Argentina, cea de-a doua variantă fiind mai uşor de înfăptuit. Dar el revine la Palestina, considerând că finanţele Turciei ar avea de câştigat prin prosperitatea adusă de evrei în Palestina. În continuare el se referă la administraţie, la ziua de lucru de şapte ore, la calificarea forţei de muncă, cel mai important aspect fiind construcţia de locuinţe. Pe lângă donaţii, investiţii, Herzl a propagat ideea emigraţiei pe comunităţi, în frunte cu rabinii din comunităţile diasporei, (dar se ştie că Alia a fost organizată de laici) şi anume de sioniştii de sfat lărgit, un „Parlament“ popular imposibil de organizat.

Dar de Constituţie, Herzl considera că era nevoie, tradiţia iudaică nu era suficientă pentru o bază juridică a vieţii Statului iudeu. În privinţa limbii el nu face nici o alegere, preferă un consens. Se ştie că Herzl a avut în tinereţe o educaţie asimilistă, este posibil ca limba ebraică să nici nu fi fost familiară pentru el, dar nu a propus nici idişul. Oricum, Herzl nu a acceptat ideea unui stat teocratic. În privinţa armatei s-a gândit la profesionişti, probabil plătiţi. Nici nu şi-a închipuit ce luptă se va naşte în clipa declarării independenţei statului. Drapelul propus era unul alb, în mijloc având o stea aurie cu şapte colţuri (şapte fiind zilele săptămânii). Prima calitate a imigranţilor pe care el punea preţ era cinstea. Desigur, nu există popor format numai din oameni cinstiţi. Dar el era un optimist. Referindu-se la viitoarele realizări spunea: „Nu există ceva imposibil din punct de vedere tehnic“. „Macabeii vor reînvia“, scria profetic Herzl.

4.9 Ben Yehuda (Renaşterea prin cuvânt)

Cultura europeană a renăscut în evul mediu prin artă şi literatură, cu implicaţii politice care s-au făcut simţite mai târziu, în perioada revoluţiilor burgheze. Statul Israel a devenit ceea ce este astăzi prin strădania sioniştilor, printre care cărturarul Eliezer Ben-Yehuda şi-a înscris un nume nepieritor.

Una dintre principalele artere ale Tel-Avivului poartă acest nume, iar generaţiile de „sabri“ (evrei născuţi în Ereţ Israel) îl cunosc din şcoală şi îl cântă în melodii care au intrat în folclor. Ben-Yehuda (pe numele de origine, Perelman) a înţeles un lucru fundamental: nu poate fi vorba de o identitate naţională fără o limbă şi o cultură proprie, ceea ce ne duce cu gândul, în istoria culturală a României, la cronicari, la Şcoala Ardeleană, la paşoptişti. Ceea ce nu se ştia foarte bine în Europa era faptul că limba ebraică nu a fost numai limba textelor canonice, cum era latina pentru catolici şi slavona pentru ortodocşii creştini, ci era o limbă vie, vorbită de evreii din comunităţile asiatice şi din Africa, de 2000 de ani. Spre deosebire de aşkenazi, a căror pronunţie în ebraică a fost influenţată de idişul vorbit curent în cel de-al doilea mileniu, în Europa, evreii sefarzi, răspândiţi în fostele teritorii ale imperiului otoman (inclusiv Palestina) au păstrat, se pare, pronunţia vechii limbi ebraice, determinându-l pe Ben-Yehuda (născut în lumea aşkenazimilor, în 1858, la Lujki, în Polonia) să adopte pronunţia preluată de la sefarzi. Această orientare el şi-a însuşit-o în timpul şederii la Paris, unde a început studii de medicină.

Printre susţinătorii şi prietenii săi s-au numărat sionişti de seamă, Smolenski, Naphtali Imber (autorul textului viitorului imn al Statului Israel, Hatikva – Speranţa) ş.a. Sionismul nu preconiza revenirea tuturor evreilor în Ereţ Israel, ci crearea unui centru naţional, care să contrabalanseze efectele asimilaţionismului, manifestat de evreii din vestul şi centrul Europei. Ulterior, mişcarea sionistă a fost îmbrăţişată de evreii din răsăritul Europei, datorită prigoanei antisemite practicate de unele regimuri, ca şi de unii clerici. Să nu uităm istoria pogromurilor din Rusia, Ucraina, Galiţia, ca şi inconsecvenţa clasei politice româneşti faţă de acordarea unor drepturi cetăţeneşti evreilor, în perioada 1866-1923.

În anul 1881, Ben-Yehuda se stabileşte în Palestina, împreună cu soţia, impunând în familie ca limbă vorbită ivritul (ebraica modernă). Din acest moment prinde contur proiectul său de a contribui, prin edificarea acestei limbi, la realizarea idealului sionist. Respins de evreii ultrareligioşi, care îl consideră „un eretic“ (ei doreau ca ebraica să rămână doar limba rituală) şi îl denunţă chiar autorităţilor otomane, ceea ce îi atrage chiar şi o scurtă detenţie, Ben-Yehuda nu renunţă la proiectul său, editează publicaţii în limba ebraică (mai cunoscută e revista Ha-or – Lumina), predă ebraica în şcoli şi combate tendinţa unor evrei proveniţi din Germania şi Austro-Ungaria de a introduce limba germană ca limbă de predare în şcoli, ceea ce i-ar fi îndepărtat pe copii de izvoarele tradiţiei iudaice.

În anul 1919, prin intervenţiile sale şi ale altor fruntaşi sionişti, autorităţile britanice admit limba ebraică drept a treia limbă oficială pe teritoriul palestinian, alături de arabă şi engleză. După îndelungate studii şi călătorii în ţări europene şi în S.U.A., unde consultă biografii întinse, aflate în celebre biblioteci, Ben-Yehuda purcede în 1910 să elaboreze primul Complete Dictionary of Ancient and Modern Hebrew, lucrare ce va fi încheiată abia în 1959, după publicarea a 17 volume, la 37 de ani de la stingerea din viaţă a părintelui ebraicei moderne.

El a predat ştafeta acestei nobile întreprinderi soţiei şi fiului său, Ehud. Pe lângă un potenţial economic în curs de desfăşurare, o capacitate de apărare demnă de invidiat, societatea israeliană avea un instrument de nelipsit, limba proprie, adaptată limbajului modern. Acesta este monumentul ridicat de Ben Yehuda, cu preţul unei munci titanice.

4.10 Hermann Cohen – un strălucit iudaist

Prea puţin se vorbeşte astăzi despre şcoala filosofică de la Marburg, despre fondatorul ei, Hermann Cohen, despre Ernst Cassirer ş.a. Neokantianismul nu mai este nici el „la modă“. Hermann Cohen este autorul, printre altele, a unei lucrări de referinţă: Religia raţiunii extrasă din izvoarele iudaismului (1918). Printre studenţii acestuia s-a numărat, o perioadă, poetul rus Boris Pasternak. Când a murit, în anul încheierii primului război mondial, Cohen nici nu bănuia divergenţa dintre viziunile sale mesianice (armonia iudeo-germanică pe un fundament antic, grecesc) şi realitatea politică. Soţia sa, Martha Cohen avea să se stingă în 1942, în lagărul nazist de la Theresienstadt (Cehia). Prestigiul lui Hermann Cohen, în timpul vieţii, a fost enorm. Era considerat de filosofi, colegi, studenţi, ş.a. un profet: „Patosul moral al profeţilor trăia în el cu intensitate“, scria Julius Guttman, iar printre admiratorii săi au fost Leo Strauss, Franz Rosenzweig ş.a. Alături de Max Weber a susţinut „neutralitatea ştiinţei“ în faţa oricăror altor considerente (politice, în primul rând, apoi teologice, etc.). Este vorba de libertatea omului de ştiinţă de a-şi stabili metodele şi obiectul de studiu. În 1919, se înfiinţează la Berlin Academia de Ştiinţă a Iudaismului, fapt inedit în evoluţia acestuia. Este încercarea filosofilor de a reinterpreta trecutul şi a scoate din scleroză vechile dogme, vechile interpretări. Rolul Academiei a fost continuat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, începând cu 1925. Cohen căuta izvoarele iudaismului în Ţara strămoşilor, respingând panteismul adus de modernitate, început cu Spinoza. Urmaşii săi au fost Rosenzweig şi Gershom Scholem. Născut în 1845, la Cowig, lângă Anhalt, în familia unui hazan (slujitor religios), el a primit numele ebraic de Ezechiel, a urmat Seminarul rabinic de la Breslau (printre profesori: istoricul H. Graetz, erudiţii Zacharias Fränkel, Jakov Bernays, ş.a.). Obţine doctoratul în filosofie la Halle, iar din 1876 predă filosofia la Marburg, fiind primul evreu acceptat în această calitate. Preocupările sale, concretizate în studii publicate: Kant, logica, estetica. În 1912 este chemat la Berlin, fiind recunoscut drept cel mai prestigios filosof german în viaţă. În 1880 îl combătuse pe Heinrich von Treitschke care declarase că „evreii sunt nenorocirea noastră“, iar peste câţiva ani fusese invitat de Tribunalul din Marburg spre a explica pasaje din Talmud aflate în discuţie pentru un proces de calomnie, obişnuit la vremea aceea. Hermann Cohen avea în faţă doi maeştri: Maimonide şi Kant. Iar societatea germană îi propunea două soluţii: fie renunţarea la patriotismul german (după atâtea atacuri antisemite pornind de la Luther, apoi Fichte, apoi Treitschke) fie asimilarea propusă de istoricul liberal Th. Mommsen. Cohen se apropie de un asimilism „moderat“, ceea ce i-a atras criticile lui Dubnov, Buber şi, ulterior, Scholem. În alt timp, în altă ţară, Emmanuel Lévinas se va regăsi în faţa aceleiaşi dileme. Dar nici unul nu a renunţat la iudaism. Ei au fost şi mari filosofi şi autentici evrei, în ciuda oricăror prejudecăţi ale contemporanilor.

4.11 Henri Bergson – un filosof al libertăţii

„Apariţia lui Bergson a însemnat stânca în care puteau să-şi azvârle ancora speranţele metafizicii“, spunea în 1939, cu admiraţie şi recunoştinştinţă, Tudor Vianu. „El avea să marcheze istoria raporturilor dintre ştiinţă şi filosofie“, recunoştea, la peste cinci decenii de la moartea marelui filosof, Ilya Prigogine. De ce este şi va rămâne actual Bergson? Una din cărţile sale de căpătâi, Evoluţia creatoare, publicată prima oară în Franţa, în anul 1907, a fost lansată, în versiune românească, de Institutul European, în 1998 (au apărut, desigur, şi alte variante, anterior). „Conştiinţa este liberă prin esenţa ei; ea este însăşi libertatea“, scria pentru toate generaţiile Henri Bergson. Poziţionată, în diapazonul conceptual, între materialism şi idealism, filosofia bergsoniană a fost criticată de ambele „tabere“, dar în special de evoluţionişti şi de marxişti. „Rolul vieţii este de a introduce nedeterminarea în materie... Nedeterminate, imprevizibile sunt formele pe care viaţa le-a creat în pas cu evoluţia sa... Tot mai nedeterminate, tot mai libere“, acesta este crezul căruia Bergson i-a rămas fidel. La rândul său, filosoful a fost un critic declarat al lui Herbert Spencer şi al discipolilor săi. Biologia, sociologia, estetica au fost domeniile în care vectorul bergsonian şi-a trasat propriile sale itinerarii, întemeindu-se pe renunţarea la orice reducţionism, mecanicism pornit din logica formală şi din metodele matematice, modele abstracte divergente cu o realitate în permanentă modificare. Creator al noţiunii de „realitate virtuală“, Bergson a fost un precursor şi un însoţitor de vază al marilor „revoluţii“ în arte, literatură, cinema. Gilles Deleuze, unul din pasionaţii „bergsonieni“ actuali, îl pune alături, pe maestrul său, de Spinoza şi de Nietzsche, comun fiindu-le refuzul gândirii convenţionale, tradiţionaliste.

Născut în 1859, la Paris, în familia unui pianist evreu imigrat din Polonia, Henri Bergson a obţinut licenţa în filosofie cu un „Eseu asupra datelor nemijlocite ale conştiinţei“, lucrare de răsunet în lumea ştiinţifică. A devenit profesor la Collège de France, apoi membru al Academiei, în 1914, iar în 1928 i s-a decernat premiul Nobel. În timpul primului război, Aristide Briand i-a încredinţat misiunea de a-l convinge pe preşedintele Woodrow Wilson să implice S.U.A. în războiul european, ceea ce s-a realizat în 1917. După război, el a înfiinţat Centrul Internaţional de cooperare intelectuală, pe lângă Societatea Naţiunilor, colaborând cu Einstein, Marie Curie, ş.a., acest centru fiind revitalizat în 1946, prin înfiinţarea UNESCO, dar filosoful nu mai era în viaţă. Bergson a murit ca un martir, deşi nu a participat la luptă împotriva nazismului pe care îl detesta; vârsta nu-i mai permitea asemenea acţiune. În anul 1941 a refuzat să primească ruşinoasa distincţie „Arian de onoare“, pe care guvernul de la Vichy o oficializase în locul Legiunii de Onoare. Acest refuz deschis şi curajos, a avut urmări catastrofale pentru octogenarul savant, i-au fost oprite livrările de combustibil pentru încălzirea casei, iar după ce s-a dus să stea la coadă pentru a se înregistra ca „juif“, s-a îmbolnăvit şi a murit în urma pneumoniei contractate. Cel care a demonstrat că „memoria este independentă de trup“ (în celebra lucrare Materie şi memorie – 1896), ca şi întemeierea moralităţii fie pe inteligenţă, fie pe intuiţie, a rămas ca un astru strălucitor pe firmamentul filosofiei moderne. Poate că avea dreptate când spunea: „Existenţa misticii dovedeşte că Dumnezeu are nevoie de noi“. Mulţi ar fi înclinaţi să-l creadă.

4.12 Elias Canetti şi coordonatele evreităţii

În „Provincia omului“, jurnalul scris de Canetti între anii 1942-1972, acesta ne dăruia următorul aforism – „A cunoaşte fiecare ţară de parcă nu ar exista o alta – a cunoaşte însă multe ţări.“ Aparent simplă, la îndemâna oricui, această judecată are un substrat existenţial – este vorba despre condiţia evreului în Diaspora. Deşi a fost contemporan cu înfiinţarea Statului Israel şi cu cele petrecute în primele decenii de existenţă, Canetti şi-a păstrat conduita de „evreu rătăcitor“, de om care ştie multe, iubind această mare „provincie“ care este omenirea lăsată de Dumnezeu să-şi ducă existenţa zbuciumată în căutarea dreptăţii pe care numai Cel Veşnic o poate cunoaşte. Prin condiţia sa, prin educaţie, el era un om al cărţii, ceea ce nu l-a împiedicat să numească „orbire“ (acesta este şi titlul cunoscutului roman) existenţa intelectualului răpit de patima literei scrise. Tot lui Canetti îi aparţine unul dintre cele mai complexe şi profunde analize a relaţiei „maselor cu putere“ (acesta este şi titlul cărţii apărute în 1960 la Hamburg şi traduse la noi de Amelia Pavel, mai exact Masele şi puterea).

„E ciudat şi neliniştitor în acelaşi timp că după trecerea a două mii de ani, problema etică de bază a rămas aceeaşi; a devenit doar mai stringentă, deşi cel ce spune „Iubiţi-vă“, ştie cât de puţin timp există pentru aşa ceva“, ne avertizează înţeleptul Canetti. Şi tot el ne avertizează – „Nu crede celui ce spune numai adevăruri.“ Este teama dintotdeauna a evreului de dogmă şi absolutizare – condiţia evreului este de a se îndoi permanent, chiar de dreptatea divină. Să nu uităm că însuşi patriarhul Iacob s-a luptat cu Îngerul pentru a-i simţi tăria, pentru a putea crede în El. O altă coordonată este legătura netrădată şi netăgăduită cu tradiţia, fără de care evreul poate deveni orice, dar el şi-ar pierde matca şi modul de a exista, nu ar urma îndemnul exprimat atât de plastic de mult controversatul şi prea puţin cunoscutul Elias Canetti – „O idee nouă trebuie din când în când să caute tovărăşia ideilor vechi de-un soi cu ea, altfel va muri de sete.“

S-a născut în anul 1905, la Rusciuc, în Bulgaria, într-o familie de sefarzi venită în urmă cu secole din Spania, prin Imperiul Otoman, pe malurile Dunării, unde a cunoscut şi limba română prin intermediul doicii care îi cânta şi-i povestea basme şi balade romaneşti. În 1911 se află cu familia în Anglia, în 1913 moare tatăl său, despre care a scris cu multă duioşie în trilogia sa autobiografică. Până în 1929 locuieşte succesiv la Zürich, Frankfurt pe Main (unde absolvă liceul), Viena (unde îşi ia licenţa în chimie şi doctoratul în filosofie). Deşi a fost un poliglot, cunoscând din copilărie ladino (limba evreilor sefarzi), bulgara, engleza, germana şi franceza, Elias Canetti a devenit scriitor de limbă germană, limbă în care s-a impus ca un mare maestru al condeiului, ceea ce i-a adus în 1981 Premiul Nobel. Celebritatea sa a fost iniţiată de apariţia romanului Orbirea, în 1931 (tipărit integral în 1935 şi tradus la noi în 1975, dar mulţi cititori l-au iubit şi îl iubesc şi astăzi pentru trilogia extrem de colorată în imagini şi reflecţii – Limba salvată, Jocul privirilor, Facla în ureche, care cuprinde primele trei decenii de viaţă ale autorului. A scris mult teatru, dar piesele sale au fost şi sunt foarte puţin jucate, probabil, din cauza încărcăturii filosofice mai puţin „digerabile“ pentru publicul venit la teatru să vadă un spectacol. Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi îi revine cinstea de a-i fi pus în scenă piesa „Scadenţa“ în „anul de graţie“ 1989, în traducerea regretatului Mihail Emanuel (E. Mihalovici, fost secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti). Alte titluri din dramaturgia sa sunt „Nunta“, „Comedia vanităţii“ (Canetti a fost un adversar neîmpăcat al acestui viciu.), „Oameni cu soroc“. Printre numeroasele premii (în Franţa, Germania, Austria) remarcăm Premiul Franz Kafka şi anume pentru faptul că Elias Canetti face parte din aceeaşi familie de „absurzi“ din cultura de limbă germană – Kafka, Musil, Broch ş.a. Ceea ce îi uneşte este un dureros scepticism, un simţ tragic al derizoriului pe care omul de cultură îl trăieşte cu o intensitate aproape insuportabilă.

Elias Canetti a trăit aproape toate evenimentele importante ale secolului XX, într-o viaţă de 89 de ani (1905-1994), tot ce a scris poartă amprenta unor „întâmplări“ cruciale, de la modificarea hărţii Europei după primul război mondial, la instabilitatea vieţii politice interbelice (de pildă incendierea Palatului de Justiţie din Viena, din anul 1927, incendiere care a premers un alt act cu grave consecinţe, cel al incendierii clădirii Reichstag-ului în 1933, în Berlin, ecoul acestora regăsindu-se în romanul Orbirea al lui Canetti, unde se descrie arderea bibliotecii sinologului Peter Kien), apoi la instaurarea fascismului în Germania, Holocaustul (care nu se regăseşte în surse directe de inspiraţie, dar care motivează exerciţiul eseistic din Masă şi putere) şi, desigur, perioada de redecantare de după cel de al doilea război mondial. Ultimul refugiu al scriitorului a fost oraşul Zürich, care îi trezea nostalgii din prima sa tinereţe, Canetti fiind un om nesociabil care a evitat impactul cu presa, publicitatea de orice fel, relaţiile cu scriitori de aceeaşi vârstă ori mai tineri. Se spune că avea o părere foarte bună despre opera sa, ceea ce se poate justifica, fără îndoială, dar explicaţia „izolaţionismului“ său a fost mai degrabă condiţionată de o sensibilitate ieşită din comun, de care orice cititor îşi poate da seama parcurgând trilogia amintită mai înainte.

Cel care i-a dat primul un gir de necontestat lui Elias Canetti a fost Thomas Mann, pentru romanul Orbirea. Ceea ce l-a impresionat pe deja consacratul romancier german a fost nu numai construcţia solidă a cărţii, dar şi mesajul umanist, înţelegerea profundă a tragediei omului de cultură într-o lume „dezlănţuită“ de patimi gregare, lăcomie, intoleranţă şi prejudecăţi. Nu exagerăm dacă spunem că pentru Canetti intoleranţa şi prejudecăţile puteau fi mai bine cunoscute printr-o moştenire de sute de ani de persecuţii sub cele mai diverse forme pe care evreii din Diaspora, în mare parte oameni ai cărţii, permanent „puşi la zid“, discriminaţi pentru o credinţă care nu avea nimic agresiv în esenţa ei, au transmis-o urmaşilor până în zilele noastre. Omul pe care s-a bizuit Canetti la începutul vieţii sale de scriitor a fost soţia sa, Veza Tauber-Calderon, pe care a cunoscut-o la Viena în 1924 şi care l-a părăsit, murind, în 1963. Căsătorit a doua oară, în 1971, la vârsta de 66 de ani, cu Mera Buscher, el a avut o fiică, Johanna Canetti, despre care nu avem date suficiente în prezent.

În lunga sa carieră, Canetti a cunoscut şi a avut relaţii cordiale cu Bertolt Brecht (căruia nu i-a împărtăşit vederile de stânga, procomuniste), Isaak Babel (scriitorul executat de regimul sovietic), pictorul George Grosz, romancierul Upton Sinclair, din proza căruia face traduceri, compozitorul Alban Berg, care îl admira din toată inima, romancierul Robert Musil, ş.a.

Opera lui Canetti a fost tradusă în limbile de mare circulaţie, engleză, franceză, rusă, spaniolă şi, desigur, în română. Singurul său roman, Orbirea a fost intitulat la început, de către autor Kant în flăcări (eroul Kien fiind numit iniţial Kant), în varianta engleză titlul era Auto-da-fé (explicabil pentru finalul cărţii, incendierea bibliotecii), variantă publicată la Londra în 1946, apoi, în 1947, în S.U.A., titlul a devenit Turnul Babel, ca şi în varianta franceză, apărută în 1949. Şi acest titlu reflectă o latură importantă a concepţiei romanului, anume, imposibilitatea comunicării într-o lume ce vorbeşte multe limbi, fără ca indivizii să dialogheze. Tradus în 1973, în limba română, romanul Orbirea a fost slab receptat de marele public, cheile fiind ascunse în textul aparent monoton. Sunt necesare recitiri, la care lectorul obişnuit nu este dispus. Este vorba despre drama însingurării cărturarului, în paralel cu o continuă degradare a relaţiilor interumane. Canetti nu a fost un optimist, era foarte bine informat asupra celor ce se petrecuseră în primele trei decenii ale secolului XX, în vremea elaborării cărţii. Stilul aminteşte pe alocuri de Kafka, frazele sunt scurte, conţin date lapidare, gesturile sunt surprinse în intervalul dintre două judecăţi de valoare. Am putea vorbi de o „aciditate“ chiar excesivă a autorului, fără a-l putea caracteriza drept un mizantrop. Din „mantaua“ lui Kafka şi Canetti, credem, a ieşit şi Orwell, cu al său celebru roman alegoric 1984, căci predecesorii amintiţi sunt, cu voie ori fără, alegorici. Nici un personaj nu pare real, vedem, parcă, nişte fantome care vorbesc, mănâncă, umblă, dar se metamorfozează continuu. Aici se naşte tensiunea epică, în ciuda impresiei de static, personajele cresc şi descresc, ca într-o „ţară a minunilor lui Alice“. Nimeni nu poate spune cu precizie cum arată personajele, vârsta pare incertă, hainele nu completează imaginea, cum se întâmplă de pildă la Balzac, la Dickens, proza lui Canetti, ca şi cea a lui Kafka, Musil, aparţine unui alt veac, poate nici celui de al XX-lea. Orbirea a fost considerat un protest al intelectualului Canetti faţă de „aşezarea lumii“, ceea ce ne duce cu gândul la titlul unei cărţi a voievodului-cărturar Dimitrie Cantemir, Gîlceava înţeleptului cu lumea. Eroul lui Canetti, un alter ego, pe nume Kien este în acelaşi timp un Sisif al efortului de a clădi o operă de care, aparent, nimeni nu are nevoie (sinologia se ocupă de tradiţia chineză, o tradiţie de mare valoare culturală, dar despre care puţini au habar). Moartea sa, o sinucidere spectaculoasă simultană cu „arderea cărţilor“ (să rememorăm „auto-da-fé“-urile inchizitoriale, ca şi practicile relansate de regimul nazist), îl face pe Kien un erou-martir. La circa zece ani de la elaborarea romanului Orbirea, scriitorul Stefan Zweig, refugiat în Brazilia, avea să-şi curme viaţa împreună cu soţia sa, într-un moment de disperare supremă, când toate valorile spirituale ale omenirii păreau compromise. Este demn de reţinut umorul ascuns, conţinut în ţesătura romanului Orbirea, începând cu titlurile capitolelor – “Capul fără lume“, „Lumea fără cap“, „Lumea cu cap“. Impresia de carusel al ideilor, de haos barbar, tragi-comic şi, uneori macabru, domină pe cel care pătrunde în interiorul acestei bizare construcţii romaneşti. Cartea începe cu un dialog dintre Kien şi un copil, dintre savantul ostenit deja de multiple experienţe şi inocentul căutător de „prime înţelesuri“. O figură dominantă în „acţiunea“ romanului este Teresa care urcă de la condiţia de servitoare la cea de soţie tiranică, evoluţie ce aminteşte de una din piesele dramaturgului britanic Losey. Poate că şi lectura jurnalului lui Tolstoi, despre relaţiile sale tensionate cu soţia, l-ar fi influenţat pe Canetti. Nu ştim, dar este posibil ca el să le fi cunoscut. Finalul cărţii, de un tragism comparabil cu cel al clasicilor antici greci, pare premonitoriu pentru cele ce se vor întâmpla în Germania, în 1933, anume incendierea clădirii Reichstag-ului, la care Canetti nu putea să se refere, din moment ce a scris cartea înaintea acestui eveniment major din istoria ascensiunii dictaturii lui Hitler (elaborarea romanului a început în 1927). Reichstag-ul era ultima piedică pusă de o tradiţie cât de cât democratică în calea unui autocrat cum se dorea „mesianicul“ Führer. Deşi comuniştii au fost învinuiţi de această provocare, falsul s-a dovedit cu uşurinţă, dar regimului nazist nu i-a păsat de adevărul istoric, cum nici astăzi neo-naziştilor nu prea le pasă.

Pentru un scriitor „dificil“, cum pare Canetti, este oarecum ciudat a i se pune eticheta de „sentimental“ şi totuşi culegerea de însemnări, fascinantul său jurnal, „Provincia omului“ este rodul unui mod pur sentimental de a-şi contempla contemporaneitatea, într-o manieră ce aminteşte în multe pasaje de un Jean-Jacques Rousseau modern.

4.13 Un istoric, jertfă a istoriei – Simon Dubnov

Dubnov nu a fost doar un istoric, un comentator al datelor istoriei, el a ştiut să creeze o concepţie proprie a istoriei, să propună concluzii pentru viitorul poporului căruia i-a studiat istoria. Dacă pentru unii această îndeletnicire pare bazată doar pe ipoteze, iar pentru alţii este o ştiinţă capabilă să răspundă la toate întrebările, în cazul lui Dubnov istoria este suportul moral al vieţii unui popor. A scris până în clipa când a fost ucis, la Riga de un nazist, fost student al său. Păstrând un echilibru interior, el a refuzat atât absolutizarea hasidismului, care, spunea el, „luminează inima, dar poate întuneca uneori mintea“, ca şi exclusivismul primilor militanţi sionişti de tipul lui Usishkin, considerând că poate fi evreu şi „cel care se află în Diaspora şi respectă istoria poporului evreu“. A fost un adept al „autonomiei culturale“, apropiindu-se de ideile lui Ahad Haam, ca şi al „păcii sociale“ în cadrul naţiei, respingând ideile stângii de inspiraţie marxistă. Adresându-se lumii şi istoriei, el afirma: „Voi, cuceritorii aţi luat în stăpânire spaţiul, noi am cucerit timpul“. Diaspora este privită nu numai ca o nenorocire a evreilor, dar şi ca o şansă pentru acumularea unei experienţe istorice (însuşi Talmudul este un rezultat al Diasporei, pe care profeţii o preconizau). Desigur, părerile lui Dubnov sunt astăzi, în parte, depăşite, el, victimă a Holocaustului, nu a prevăzut această catastrofă. Asimilarea evreilor este un fenomen ce se poate manifesta doar exterior, apreciază Dubnov, fie devine o asimilare acceptată în forul interior, astfel că „nu poţi trece prin apă, fără să nu te uzi, important este să nu te îneci, să nu dispari“. Ereţ Israel a fost în concepţia lui Dubnov un centru al iudaismului, al spiritului evreiesc, fără ca prin aceasta, Diaspora să nu fie la fel de prezentă. Paralelismul despre care vorbea Dubnov, este astăzi o realitate. În privinţa antisemitismului, Dubnov considera că el se bazează nu pe defectele evreilor, care pot fi reale, ci reprezintă o reacţie negativă faţă de calităţile lor intelectuale (fără ca Dubnov să fie un partizan al absolutizării acestor calităţi). Unii antisemiţi apreciază numai vechimea şi “darurile“ moştenite de la evrei, considerându-i o naţie „fără viitor“ (aşa zişii „iudeofili“), în timp ce alţii, începând cu istoricul roman Tacitus, cred că „evreii ar fi duşmanii întregii lumi“. Chiar şi Protocoalele Înţelepţilor Sionului, “fals argument al antisemitismului“ sunt un rezultat al „temerii faţă de capacităţile evreilor“, înainte de toate, intelectuale.

Simon Dubnov s-a născut la Mstislav, lângă Moghilev, în Bielarus, a primit o educaţie iudaică sistematică datorită bunicului său, fără a frecventa şcoala tradiţională (heder, ieşiva). Între anii 1880-1906 a locuit la Sankt Petersburg (fără drept de şedere), apoi s-a mutat la Odesa (unde l-a cunoscut pe Ahad Haam), la Vilna, după care a revenit în capitala imperiului ţarist, unde a predat istoria, a publicat studii. După revoluţia bolşevică nu s-a integrat în „noua ordine“ şi a părăsit ţara în 1922, încercând să se stabilească la Kovno (a fost respins de colegi lituanieni, antisemiţi), şi a ajuns la Berlin, unde a locuit până în 1933. Venirea lui Hitler la putere l-a obligat să se refugieze la Riga, unde a locuit până în ziua morţii.

Dubnov şi-a început cariera de istoric al evreilor cu studii despre „falşii Mesia“, Sabatai Zvi şi Jakob Frank, după care a urmat o istorie a hasidismului, publicată în anii 1888-1893. A tradus în limba rusă istoria evreilor scrisă de Heinrich Graetz, o lucrare în trei volume, prima încercare modernă de istorie în acest domeniu, apoi a studiat şi a tradus numeroase studii ale predecesorilor şi contemporanilor săi despre istoria evreilor din Rusia, Polonia, Germania, ş.a. Abia după acest stadiu pregătitor a trecut la redactarea monumentalei sale lucrări, în zece volume – Istoria universală a poporului evreu în limba germană şi în ebraică, în anii 1923-1938. În limba română a apărut imediat după cel de al doilea război o ediţie prescurtată, în traducerea lui Solomon Beinglas, cu o prefaţă semnată de dr. Alexandru Safran, pe acel timp Şef Rabin în România. Dubnov a fost şi cel care s-a îngrijit de ediţiile în limba engleză şi rusă a Enciclopediei Iudaice. El a editat, de asemenea, o serie de publicaţii evreieşti în limba rusă şi germană.

Concepţia sa despre istoria evreilor se bazează pe succesiunea unor centre spirituale – Palestina, Babilon, apoi, în Evul Mediu, Spania, zona Rinului, iar în timpurile moderne, Polonia şi Lituania, unde populaţia evreiască devenise numeroasă. Dubnov consideră că în timp evreii au devenit un popor „european“, parte din statele multinaţionale, precum imperiul austro-ungar