Editura Ideea Europeană
noiembrie 2008
Scurtă
prefaţă a autorului
Preocuparea pentru istoria
evreilor nu îmi este străină, deşi un eminent istoric şi
bun prieten mi-a spus: „Să lăsăm istoria istoricilor“. M-am
gândit în sinea mea: „Doamne fereşte“. Nu pot intra în
competiţie cu un chirurg, cu o sumedenie de alţi specialişti,
dar cred în dreptul fiecăruia de a avea o părere despre istoria pe
care a citit-o, a auzit-o, a trăit-o. Iar dacă mai eşti şi
iubitor al scrisului, adică, în termeni ostili „grafoman“, calea
ţi-e deschisă. Cu o singură condiţie: să nu încerci
să minţi ori să scrii despre ceea ce nu ai habar. Gradul de
specializare, de cunoaştere este, evident, important, dar nu poate fi o
oprelişte. Prudenţa oricum nu strică. După Evreii, istorie, valori (Ed. Hasefer –
2000), Dicţionar sentimental
(Ed. Nouă – 2006), File de calendar
profan (Ed. Hasefer – 2007), mă încumet să reiau „firul
istoriei“, dar cu un imbold sporit de multele controverse legate de criza identitară
a lui Sebastian, care m-a afectat profund, deşi nu am apucat acele
nefericite vremuri. Nae Ionescu i-a spus (scris) lui Sebastian că „Iuda
trebuie să sufere“. Am sentimentul că el s-a adresat cu o
trufie de neimaginat tuturor evreilor care s-au născut şi se vor
naşte de-a lungul întregii istorii. Suntem cu toţii, metaforic
vorbind, copiii lui ADAM şi ai EVEI, ai pământului şi ai
vieţii (astfel se traduc numele primilor oameni, în Biblie). Nevoia de suferinţă a inventat-o diavolul. Dar
istoria este istorie şi, evreii o au pe a lor, cu bune şi rele.
Desigur, cititorul nu se poate aştepta să fiu obiectiv. Eu nu sunt
chirurg, nu judec la rece. Scuze.
Boris MARIAN
CUPRINSUL
DE 4000 DE ANI
PARTEA I
– EVREII ÎN LUME
Cap. 1. –
Originea evreilor. Patriarhii. Exodul
Cap. 2. –
Judecătorii. Regatul unic. Profeţii
Cap. 3. –
Diaspora de două mii de ani
3.1. Coexistenţa cu creştinismul şi
islamismul
3.2. Cristalizarea culturii iudaice
3.3. Timpurile moderne
3.4. Din istoria Bibliei
3.6. Perioada de aur a Spaniei
3.7. Hasidismul – rolul său istoric
3.8. Literatura de la Mendelssohn la Bialik
3.9. Iudaismul în secolele XVIII-XX
3.10. Evreul
rătăcitor între legendă şi realitate
3.11. „Aliatul uitat“
3.12. Germania şi
evreii ei
3.13. Momente
tragice premergătoare Holocaustului
3.14. Prologul
şi epilogul Holocaustului
3.15. Holocaust
3.16. Evreii s-au
opus Holocaustului
3.17. Diaspora evreiască
(în cifre)
3.18. Există
un antisemitism teologic?
3.19. Când va
dispare antisemitismul?
3.20. Aliaua a
construit Israelul
3.21. Israelul
văzut din afară
3.22. Israelul
– Ţara sfântă
Cap. 4 – Personalităţi
exemplare
4.1. Mose Rabeinu în trecut şi în prezent
4.2. Ben Zakai
4.3. Philo din Alexandria
4.4. Spinoza
4.5. Baal Sem Tov
4.6. Leopold Zunz
4.7. Disraeli
4.8. Th. Herzl
4.9. Ben Yehuda
4.10. Herman
Cohen
4.11. Henri
Bergson
4.12. Elias Canetti
4.13. Simon
Dubnov
4.14. Leo Baeck
4.15. Leon
Poliakov
4.16. Osip Mandelstam
4.17. Albert
Einstein
4.18. Trotzki
4.19. Andre Neher
4.20. Gershom
Scholem
4.21. Jakob
Wassermann
4.23. Marc Chagall
4.24. Paul Celan
4.27. Elie Wiesel
4.28. Actualitatea
ideilor lui Martin Buber
PARTEA A II-A – EVREII DIN ROMÂNIA
Cap. 1 – Demografie, evoluţii (secolele I-XIX)
Cap. 2 – Viaţa comunitară
Cap. 3 – Emanciparea, modernitatea (secolele XIX-XX)
Cap. 4 – Holocaustul şi noua dictatură postbelică
Cap. 5 – Pastori spirituali ai evreilor (secolele XVI-XIX)
Cap. 6 – Atitudinea faţă de evrei în Istoria literaturii române
Cap. 7 – Antisemitismul combătut de intelectuali români
Cap. 8 – Un episod sângeros al Holocaustului
Cap. 9 – Rezistenţa liderilor evrei din România anilor 1941-1945
Cap. 10 – Din istoria
sionismului în România
Cap. 11 – Antisemitism şi
falsificarea istoriei
Cap. 12 – Parlamentarii evrei
din România
Cap. 13 – Un secol de modernism
Cap. 14 – Moses Schwarzfeld
Cap. 15 – B. Fundoianu
Cap. 16 – Despre Sebastian se
va mai scrie
Cap. 17 – Tristan Tzara
Cap. 18 – Norman Manea – Gloria
ascendentă a unui exilat
Cap. 19 – Norman Manea – Dialog
cu Leon Volovici
Cap. 20 – Politica mitului ori
mitul politicii? (Andrei Oişteanu)
PARTEA I
EVREII ÎN LUME
Cap. 1 Originea evreilor
– Patriarhii – Exodul
Evreii sunt unul dintre popoarele
cele mai vechi pe pământ, care au rezistat unei istorii de 4000 de ani.
Terah, tatăl lui Abraham, trăia departe de Canaan, în oraşul Ur
(lângă Golful Piersic) şi se închina unor zei locali. Primii evrei se
ocupau de creşterea vitelor şi de agricultură. Numele de evreu
provine din „habiru“, denumire dată de localnici pentru „cei de pe celălalt
mal al „fluviului“
(Eufrat). Abram, care în urma revelaţiei divine, adică a
recunoaşterii lui Dumnezeu, îşi schimbă numele în Abraham („tatăl
popoarelor“ apare şi în Coran sub numele de Ibrahim) conduce tribul său,
care includea şi robi spre Canaan, trecând prin Babilon, Aram (actuala
Sirie; arameii erau semiţi, înrudiţi cu evreii). El face o incursiune
în Egipt, puterea dominantă în zonă, revenind în Canaan unde duce
numeroase războaie cu localnicii. Abraham a avut doi fii: Ismael
(părintele ismailiţilor, strămoşii arabilor) cu roaba Hagar
şi Isaac cu soţia sa Sarah. Isaac s-a căsătorit cu Rebeca,
fiica lui Nahor, unchiul său. Rebeca a avut cu Isaac doi fii: Iacob
şi Esau. Există povestea biblică, în care, Esau cedează lui
Iacob, pentru „un blid de linte“, dreptul primului născut.
Iacob a avut două
revelaţii divine: viziunea scării pe care îngerii „coborau
şi urcau“ şi „lupta cu Îngerul“, care îl întruchipa pe Domnul. De atunci, Iacob
s-a numit Israel (adică „cel ce s-a luptat cu Domnul“, „El“ fiind
unul din numele Domnului, ca şi Elohim, Adonai, Şabaot, Yhwh
(adică Iahwe). Abraham, Isaac şi Iacob sunt cei trei patriarhi
biblici care au trăit aproximativ între sec. XX-XVIII î.e.a., când în
Egipt existau dinastii de faraoni, în Babilon a domnit marele rege antic
Hamurabi care a dat primul cod de legi. Abraham a avut revelaţia
întâlnirii cu Domnul în faţa oraşului Sodoma, oraş ce a fost
apoi distrus, ca şi Gomora, pentru păcatul încălcării legii
ospeţiei şi pentru păcatul „sodomiei“, al
necredinţei etc.
Apoi a fost Legământul, prin
care Domnul cerea credinţă absolută oferind totodată
protecţie în faţa duşmanilor şi o patrie, Canaanul. Ca
dovadă a credinţei a fost impusă circumcizia rituală
(brit-mila) pentru toţi bărbaţii. Abraham şi-a dovedit
fidelitatea faţă de Domnul, când a fost gata să-şi
jertfească fiul, pe Isaac, iar Domnul l-a înlocuit, pe jertfelnic cu un
berbec. Evreii au adus astfel două elemente noi în civilizaţia lumii:
credinţa într-un singur Dumnezeu şi renunţarea la jertfa
umană. Dar ei nu erau încă un popor. Patriarhul Iacob a avut 12 fii
cu soţiile Lea, Rahela şi o slujnică, toţi fiii fiind egali
în drepturi. Iosif a fost vândut de fraţii săi unor tâlhari ce
mergeau în Egipt. După multe peripeţii, fraţii săi ajung
şi ei în Egipt. Istoricii afirmă că în acea perioadă (sec.
XVIII î.e.a.) Egiptul a fost cucerit de hicsoşi. Aceştia au agreat
venirea evreilor în Egipt, fiindu-le mai fideli decât
băştinaşii. În Egipt, evreii au devenit o populaţie
numeroasă, au ajuns dregători, dar revenirea faraonilor locali i-a
adus în starea de robie.Cel care i-a scos din Egipt, „Casa robiei“ a fost
Dumnezeu, prin alesul său, Moise. Moise, conform Bibliei, era un copil
evreu, salvat de la masacrul ordonat de faraon, de fiica acestuia. El a ajuns,
dându-se drept egiptean (numele este egiptean, Moses) mare dregător la
curtea faraonului, dar, văzând starea în care se aflau evreii, s-a
revoltat, a ucis un slujitor care-l bătea pe un rob evreu şi a pornit
o campanie de ieşire a evreilor din Egipt. El a avut revelaţia
divină a misiunii sale, de a aduce poporul evreu înapoi, în Canaan. Este
Exodul, care a durat 40 de ani, până când generaţia de robi s-a
schimbat cu aceea de oameni liberi. Pe Muntele Sinai, Moise a primit Tablele
Legii, Tora, dar evreii rămaşi fără conducător, au
început să se închine „viţelului de aur“ un
idol păgân. Moise a spart Tablele, dar Dumnezeu, după ce l-a îndemnat
să-i pedepsească pe necredincioşi, i-a dat a doua oară
Tora. În Biblie, Tora înseamnă şi Cele Cinci Cărţi ale lui
Moise, dar, iniţial, Tora este echivalentă cu decalogul cunoscut în
egală măsură de evrei şi de creştini. Prin Lege (cele
zece porunci), Dumnezeu cerea recunoaşterea sa ca Unic, Cel ce l-a scos pe
Israel din Egipt, Casa Robiei, interzicea omorul, adulterul, jurământul
fals, furtul unui bun al altuia, cerea respectarea Şabatului, a
părinţilor. Era forma cea mai concisă şi limpede a
drepturilor şi îndatoririlor omului, din acea vreme (sec. aprox. XV-XIII
î.e.a.). Pentru că a lovit o stâncă, în pustiu, spre a obţine
apa pentru poporul său, Moise nu a mai ajuns în Canaan, el a murit,
fără a avea după el un mormânt.
Cap. 2 Judecătorii. Regatul unic. Profeţii
Moise este părintele
poporului evreu. El i-a dat demnitate şi a fost intermediarul care a adus
Legea. Josua, un general iscusit a început cucerirea Canaanului, începând cu
cetatea Ierihon. În final, a împărţit ţara între cele 12
triburi. Au urmat nesfârşite lupte, în special cu filistenii, un „popor
al mării“, de origine ionică. În cele mai grele perioade era ales un
judecător care conducea poporul, era şef militar, administra
treburile interne, judeca pricini. Se evidenţia printre aceştia
Debora, femeia-războinic care împreună cu generalul Barak au salvat
poporul, în faţa năvălitorilor, Samson, căzut pradă
duşmanilor din cauza pasiunii pentru Dalila şi Samuel. Samuel era
şi proroc, preot. Pentru a stabiliza ţara, el l-a uns rege pe Saul.
Spre sfârşitul vieţii, Saul a fost nevoit să cedeze puterea lui
David, un fost păstor,
cântăreţ din harpă, luptător încercat (v. lupta cu
Goliath), organizator talentat.
David a domnit între anii
1004-967 î.e.a., a mutat capitala de la Hebron la Ierusalim, oraş care
avea o vechime de circa 1000 de ani (Salem, Urusalim), fiind în timpul lui
David ocupat de iebusiţi.
Muntele Sion din centrul noii
capitale, ca şi Ierusalimul au devenit simboluri ale poporului evreu, iar
David fondator al unui stat mare care cuprindea teritoriul de azi al
Israelului, ca şi teritorii învecinate în Siria, dincolo de Iordan, în
Sinai etc. Dintre numeroşii fii ai lui David, Solomon, fiul ultimei
soţii a lui David, Batşeba (fosta soţie a lui Urie hititul,
trimis la moarte de David) a fost moştenitorul tronului, domnind între
anii 967-928 î.e.a. Solomon (Şlomo) este „regele păcii“,
constructor al Primului Templu, autor presupus al „Cântării
Cântărilor“, „Proverbelor“, „Ecleziastului“ (Kohelet), aşa cum David ar fi scris „Psalmii“
(deşi ele se referă la vremuri de după David, până în sec.
V î.e.a.). După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două
regate mai mici: Israel cu capitala la Samaria şi Iudeea cu capitala la
Ierusalim.
Pe lângă păcatul
necredinţei pe care l-au făptuit regii ca Ahab ş.a.,
slăbirea autorităţii a dus la dispariţia regatului Israel,
cu cele 10 triburi care îl constituiau, în 721 î.e.a. şi a regatului
Iudeei în 587-586 î.e.a., când a fost distrus Primul Templu şi a avut loc
Prima Diasporă în tot Orientul Mijlociu. Aceste nenorociri au dus la
apariţia unor „mântuitori“, profeţi care aveau
autoritatea morală să critice stările de fapt şi să
prevadă viitorul.
Se remarcă (v. Cartea
Profeţilor, „Neviim“): Isaia (Ieşaiahu) din vremea căderii regatului Israel, Ieremia
(Irmiahu) din perioada distrugerii Primului Templu, Ezechiel, Daniel (din
vremea ocupaţiei persane ce a urmat celei babiloniene; a profeţit
venirea Mesiei) ş.a.
În anul 538 î.e.a. regele persan
Cyrus a permis evreilor să revină la Ierusalim. Începe
reconstrucţia Templului, iar în sec. V î.e.a., preotul Ezra
comentează Tora, scriind primul „midraş“ (literatură
premergătoare Talmudului).
În anul 330 î.e.a. Alexandru cel
Mare ocupă tot Orientul Mijlociu. Cultura greacă pătrunde
şi influenţează culturile locale. În sec. III î.e.a. este
elaborat Ecleziastul, iar 70 de învăţaţi evrei traduc
Pentateuhul (Tora) în greacă, monument cultural ce va purta numele de
Septuaginta, inspiratoare a creştinismului, peste alte trei secole.
În anul 165 î.e.a. Matatiahu
Haşmoneul, preot la Modein declanşează răscoala împotriva
lui Antioh IV, care încerca să impună politeismul şi a
pângărit Templul din Ierusalim. Este răscoala Macabeilor (Macabi
înseamnă „ciocan“) care a adus o nouă dinastie de regi. Între evrei apar grupări:
saduceii (aristocraţi, înclinaţi spre asimilism), farisei
(învăţaţi din clasa de mijloc, păstrători ai
tradiţiei), zeloţi (luptători ce vor continua lupta cu romanii,
când dominaţia greacă a fost anihilată) şi secta
esenienilor (asceţi de la Qumran, la Marea Moartă). Dinastia
haşmonaică decade, prin intrigi, lupte interne, dinastia edomită
(neevrei) a Irozilor îi ia locul. Romanii domină în Orientul Apropiat.
Irod cel Mare reface Templul, îi
dă strălucire, acţionând ca un rege credincios religiei mozaice.
În primii 33 de ani ai erei noi, trăieşte, se pare, Iosua numit
şi Isus Christos, considerat de creştini, trimis al Domnului, Mesia.
Creştinismul devine o religie datorită evreului Saul, numit de
creştini Paul (Pavel).
În primii ani ai erei noi
trăiesc doi învăţaţi evrei: Hilel şi Şamai. Lui
Hilel îi aparţine dictonul: „Ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face. Aceasta este esenţa învăţăturii, restul
sunt vorbe.“ Creştinismul, ca morală, a preluat învăţătura lui
Hilel, ca şi ascetismul moral al esenienilor. În anul 70 e.n. Titus, fiul
Împăratului Vespasian distruge Templul şi oraşul Ierusalim, în
urma răscoalei zeloţilor. După alţi 65 de ani, în 135 e. a.
are loc răscoala lui Bar Kochba („Fiul stelelor“)
susţinută de rabi Akiba, căruia îi datorăm dictonul: „Iubeşte-ţi
aproapele, ca pe tine însuţi.“
Rabinul a fost ucis de romani,
prin jupuirea pielii. Marea Diasporă a evreilor, începută în anul 70
e.n. a însemnat, cum spune cuvântul grecesc, „risipirea“ a 4-5
milioane de evrei pe întinsul Imperiului Roman (10% din populaţia
Imperiului), de la Marea Caspică la Mediterana şi Oceanul Atlantic,
inclusiv în nordul Africii.
Cap. 3 Diaspora de două mii de ani
3.1 Coexistenţa cu
creştinismul şi islamismul (sec. I-X)
Creştinismul s-a născut
după răstignirea lui Isus şi, anume, prin iniţiativa celui
mai activ apostol pe nume Paul (era evreul Saul), fost elev al lui rabi
Gamaliel, mare învăţat la Ierusalim. Se cunosc călătoriile
şi scrisorile apostolului Paul (Pavel), la fel cum se ştie că
apostolul Petru (evreul Simon) a ajuns la Roma, fiind considerat primul pontif
al viitorului Vatican. Evreii trăiau la Roma de peste un secol, într-o
comunitate care, la venirea creştinilor – evrei şi neevrei –, s-a
delimitat de aceştia. Religia mozaică nu permite credinţa în
Dumnezeu cu chip de om ori de altă fiinţă, nici nu admitea
venirea lui Mesia, fără judecata promisă, fără un
Ierusalim liber. De asemenea întruchiparea prin pictură, sculptură a
lui Dumnezeu este o încălcare a poruncii din Decalog: „Să
nu-ţi faci chip cioplit.“ Simplu: evreii l-au ignorat pe
Isus, chiar dacă el a existat în carne şi oase. Nici Treimea nu
corespundea mozaismului, pentru că Dumnezeu e Unul (în ebraică: „Ehad“).
Teologic nu există o punte
între credinţa evreilor şi credinţa creştină. Pe de
altă parte, biserica creştină suferea de mari
frământări interne, natura dublă a Divinităţii,
Trinitatea (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) fiind mereu puse în discuţie.
Cele patru Evanghelii (a lui
Matei, Marcu, Luca, Ioan) acuzau pe evrei de trădare a Mântuitorului,
deşi evangheliştii nu au fost martori direcţi ale celor
relatate. De aici s-a născut acuzaţia gravă de „deicid“, ca şi de
trădare, întruchipată de apostolul evreu Iuda („cei treizeci de
arginţi“).
Antievreismul devenit în secolul
XIX antisemitism, avea o „bază teologică“.
Iudaismul a evoluat în acest timp. În anul 215 e.n. rabi Iehuda Hanasi
întocmeşte „Mişna“ („repetiţie“), prima parte din comentariul Torei (Pentateuhul)
numit în sec. VI, Talmud (învăţătură). A doua parte,
Ghemara („studiu“) a fost elaborată în paralel de şcoala
învăţătorilor din Babilon şi din Ierusalim.
Astfel, în sec. VI e.n. exista
Talmudul babilonian şi Talmudul ierusalimitean. În Talmud există
două componente paralele: Agada (povestiri, pilde) şi Halaha (reguli
pentru rit, sărbători, agricultură, relaţii de familie,
sociale, alimentaţie etc.).
Unul dintre părinţii
bisericii creştine, Origene a tradus Biblia ebraică în greacă,
numind-o „Hexapla“ („şase coloane“), spre deosebire de Septuaginta amintită
într-un subcapitol anterior. Împăratul Constantinus, fiul lui Constantin
şi al Elenei, recunoaşte biserica creştină, iar pe evrei îi
numeşte „o sectă periculoasă“ pentru imperiul romano-bizantin.
În jurul anului 400 apare Sefer
ha-yetsirah („Cartea Creaţiei“) o scriere ebraică, gnostică, care
introduce noţiunea de „sefirot“ – „cifre“, de
fapt sfere concentrice faţă de Divinitate. Această scriere va
sta la baza Cabalei, ca şi profeţiile lui Ezechiel.
În anul 415, evreii sunt
expulzaţi din Alexandria creştină (Egipt) după o
existenţă de un mileniu în acest oraş. Împăraţii
Teodosie I şi II îi persecută pe evrei, cerându-le să se
creştineze, deşi Evanghelia nu prevede creştinarea în
forţă.
În anul 624 e.a., profetul
Mohamed îi izgoneşte pe evrei din Peninsula Arabia, impunând cu sabia panislamismul.
Se naşte o nouă religie având la bază Coranul, care preia
părţi din Biblia ebraică, din Evanghelii şi, desigur,
elemente specifice tradiţiei arabe. Califii şi emirii, ca şi,
mai târziu, sultanii otomani au dus, în general, o politică favorabilă
evreilor, atrăgându-i în funcţii de stat, în comerţ,
finanţe. În anul 638 e. a., când musulmanii cuceresc Ierusalimul, evreii
revin în oraşul ridicat cândva de regele David (în Coran el este numit „Daud“). În
anul 740, kaganul (regele) Khazar Bulan adoptă, împreună cu
supuşii săi, numeroşi locuitori ai Khazariei (imperiu între
Marea Caspică şi Nistru), religia mozaică. După trei secole
de lupte cu Bizanţul şi cu cnejii ruşi, imperiul dispare, iar
khazarii se risipesc în Europa. Se pare că „Uriaşii“, „Jidovii“, „Omul
roşu“ din mitologia românească sunt tocmai aceşti khazari.
În anul 765 se formează
secta caraimilor, a evreilor care nu acceptă Talmudul, ci numai Tora. Ei
s-au retras în Egipt, apoi în Rusia, în Palestina, astăzi fiind puţin
numeroşi. În sec. IX-X, evreii trăiau în toate zonele Europei, iar
cei din Germania, Francia (Franţa nu exista încă, fiind un
conglomerat celto-german de limbă latină) au început să
vorbească treptat un dialect german, cu elemente ebraice şi
influenţe slave, latine, limba numindu-se idiş. Va fi limba
askenazimilor (evreii din Europa centrală şi de Est).
3.2 Cristalizarea culturii
iudaice
Deşi nu erau numeroşi
în Orient, în Europa, în Africa de Nord, evreii şi-au pus în valoare
cultura şi aportul la cultura şi civilizaţia altor popoare. În
1070, Raşi (Rabinul Şlomo ben Isac, Raşi) înfiinţează
o „academie iudaică“ la Troyes, în Champagne, unde se
făceau şi traduceri în limba franceză timpurie. În anul 1099
cruciaţii mobilizaţi de Papa de la Roma cuceresc Ierusalimul; Godefroy
de Bouillon devine rege; evreii sunt masacraţi. În sec. XII, evreii ajung
în Anglia, sub regele Henry I, care îi protejează. Evreii erau buni
meşteşugari, neguţători ş.a. Împăratul Heinrich
IV al Germaniei încurajează imigraţia evreilor. În sec. XII, în Rusia
kievleană se formează comunităţi evreieşti. În Spania
maură, se nasc mari personalităţi precum Maimonide (Rambam),
Iehuda Halevi (poet, autor al tratatului-dialog „Kuzari“,
despre Khazarii mozaici). În Anglia, după moartea lui Henry I, încep
persecuţii, violenţe împotriva evreilor. La fel în Franţa.
Principala acuzaţie împotriva evreilor este cea de „omor ritual“,
adică evreii ar folosi sânge de creştin (mai des, de copil) pentru
a-şi pregăti matzat. La procesul nefericitului Beilis, din Kiev, în
1913, această acuzaţie absurdă a traversat secole şi
ţări fără putinţa de a-i opri pe acuzatori, deşi
Vaticanul a intervenit în mai multe rânduri, în favoarea evreilor. O altă
acuză a fost de „deicid“ (am scris în subcapitolul
anterior), de trădare, iar maranii (evreii convertiţi care practicau
pe ascuns religia mozaică, numiţi „porci“, în
spaniolă „marani“) erau permanent hărţuiţi, adeseori arşi de vii, pe
rug. În sec. XII Benjamin de Tudela face o călătorie de zece ani în
sudul Europei, în Orient. În 1182, regele Franţei Filip Augustus îi
alungă pe evrei. În 1190, Saladin recucereşte Ierusalimul şi
permite revenirea evreilor. În 1200 este scris Zoharul („Cartea splendorii“),
primul tratat cabalistic, pornind de la Sefer ha-Yetsirah.
În sec. XIII-XIV, dominicanii,
franciscanii îi urmăresc şi îi persecută pe evrei, pornind de la
prevederile antievreieşti stabilite la al patrulea Conciliu Lateran
convocat de Papa Inocenţiu III. Praga devine un centru al culturii
evreieşti. Papa Grigore IX ordonă arderea Talmudului. În sec. XIII,
Germania cunoaşte mari persecuţii antievreieşti, pogromuri. În
Italia, Thomas d’Aquino (Sf. Toma) îndeamnă pe seniori să
confişte averile evreilor. În 1290, regele Edward I dă un edict de
expulzare totală a evreilor din Anglia. Din 44 de milioane de locuitori în
Europa, evreii reprezintă circa 1%. Cazimir, regele Poloniei
încurajează venirea evreilor în ţară. Concomitent, evreii sunt
izgoniţi din Ungaria (1344). În timpul epidemiei de ciumă, care a
ucis milioane de oameni, evreii sunt acuzaţi că ei au adus
această molimă. În sec. XIV-XVI apar ghetouri (cartiere izolate,
cuvântul fiind de origine italiană) în Germania (Nürnberg), Italia
(Veneţia), Portugalia ş.a. Până în sec. XIX vor fi ghetouri în
Europa, în special în Galiţia, Polonia, iar în sec. XX va exista ghetoul
din Varşovia ocupată de nazişti. În 1355 are loc un masacru al
evreilor din Toledo. Tot în Toledo, Samuel Abulafia (o familie de mari
cărturari şi oameni politici) finanţează construcţia
sinagogii El Transito, monument de arhitectură maură, azi muzeu. În
diverse oraşe au loc masacre, expulzări, cu un scop precis: jefuirea
evreilor bogaţi. Mahomed II ocupă Constantinopolul (1453) şi
acordă avantaje evreilor, spre deosebire de bizantini ori cruciaţi.
Matei Corvin, regele Ungariei încurajează venirea evreilor în regat. Papii
de la Roma solicită înfiinţarea ghetourilor pentru „protecţia
reciprocă“ a evreilor şi creştinilor. În timpul Renaşterii italiene
(sec. XIV-XV) ia avânt şi învăţământul iudaic (ieşive,
numite şi academii, pentru rabini). Între sec. XIII-XVIII, Inchiziţia
terorizează pe „ereticii“ creştini, pe evrei,
inclusiv „conversos“ („marani“). În 1488 se naşte Iosef Kara, autor al cărţii Şulhan Aruh, cea mai
importantă după Călăuza
rătăciţilor de Maimonide.
Anul 1492 este anul
expulzării evreilor din Spania şi al descoperirii Americii de maranul
Cristofor Columb. Evreii sefarzi („sefard“ înseamnă „spaniol“) se
dispersează în Italia, Imperiul Otoman, Franţa, Ţările de
Jos. Ei vorbesc ladino, un dialect
ebreo-castilian. În 1496 sunt expulzaţi şi evreii din Portugalia.
Abia în sec. XX vor reveni, parţial, în Peninsula Iberică, unde au
locuit încă în sec. III î.e.a. Pico della Mirandola comentează
Cabala, propunând-o creştinilor. Cabala („tradiţie“) este
un corp de cărţi mistice, în care literele, cifrele, anumite forme
geometrice capătă semnificaţii oculte, iar scopul propus este
cunoaşterea, prin interpretarea acestora şi a unor texte ermetice, a
existenţei Divinităţii, a Infinitului. Şi astăzi,
Cabala stă la baza multor „şcoli ezoterice“. În
sec. XVI, XVII, XVIII apar „falşii Mesia“:
Aşer Lemlein în Germania, Şlomo Molcho Sabetay Zvi în estul Europei
şi în Imperiul Otoman, Jakob Frank în Polonia şi Germania.
Mişcarea hasidică iniţiată de Baal Şem Tov în Polonia,
în sec. XVIII, preia tradiţia mesianismului şi a Cabalei, într-o
formă accesibilă, populară, punând accentul pe extaz şi pe
bucuria revelaţiei. Unul dintre moştenitorii hasidismului este Habad
– Liubavici, curent născut în Rusia ţaristă (în zona Poloniei
ocupate) şi activ, azi, în S.U.A. şi în lume. În sec. XVI apar
tipografii ale evreilor, sunt tipărite Biblia ebraică, alte
cărţi, în Germania, Polonia. Isac Luria Askenazy prelucrează
şi publică texte cabalistice. La Ierusalim, sultanul Soliman
Magnificul dă ordin de refacere a zidurilor înconjurătoare.
Luteranii, calviniştii, în Europa, nu se arată mai toleranţi cu
evreii, decât catolicii. În Austria, finanţele sunt conduse, prin ordinul
lui Rudolf II, de un evreu. În sec. XVII trăieşte marele filosof
Baruch Spinoza, excomunicat de evreii din Amsterdam. În estul Europei, Bogdan
Hmielniţki produce pogromuri devastatoare, antievreieşti (Ucraina,
Galiţia, Polonia). În sec. XVIII evreii Diasporei erau în număr de
peste 2 milioane. Începe Haskala (iluminismul) iniţiată de Moses Mendelssohn,
mişcare ce va permite emanciparea evreilor. Ghetoul este privit ca
principala oprelişte în calea integrării normale a evreilor în
viaţa socială, economică politică a ţărilor unde
locuiesc. Iluminismul european, Revoluţia franceză de la 1789 deschid
porţile emancipării, în ciuda unor reacţii contrare, din partea
burgheziei în curs de afirmare. În Germania, Lessing, în Austria,
împăratul Josef II îşi exprimă atitudinea pozitivă
faţă de emanciparea evreilor. Legenda „evreului
rătăcitor“ Ahasveros păleşte, se dovedeşte o
ficţiune nocivă(din Evul Mediu), în schimb apare acuza de „complot
mondial evreiesc“, care în 1904 se „certifică sub forma falselor „Protocoale
ale Înţelepţilor Sionului“. Emanciparea devine o realitate
în Olanda, Germania, Franţa, Austria, S.U.A., dar în estul Europei, în
Rusia ea întârzie. În Anglia, în sec. XIX, Disraeli, evreu convertit devine
unul dintre constructorii Imperiului Britanic. În Franţa, încă sub
Napoleon, evreii au fost chemaţi să participe la treburile
obşteşti. Populaţia evreiască în lume se ridică la
peste 3 milioane. Leopold Zunz fondează „ştiinţa
iudaismului“. Heinrich Heine, evreu convertit se face cunoscut ca poet de primă
importanţă în literatura germană, Karl Marx, tot evreu
convertit, lansează ideea revoluţiei proletare. În 1840 are loc „afacerea
Damasc“, adică un pogrom provocat de acuza de „omor ritual“. În
1843 se înfiinţează în S.U.A. Ordinul Independent B’nai B’rith,
pentru ajutorarea evreilor săraci. Ulterior apar secţii în circa 100
de ţări.
3.3 Timpurile moderne (sec.
XIX-XXI)
Ideea revenirii în Ereţ
Israel (Ereţ – ţară) prinde rădăcini şi începe
mişcarea de Alia („urcare“, simbolic, Muntele Sion). Moses
Montefiore, familia Rotschild se preocupă de sprijinirea emigranţilor
şi cumpărarea, pentru ei, de pământuri de la potentaţii
otomani şi arabi. Heinrich Graetz scrie prima istorie completă,
laică a poporului evreu. La Breslau (Wroclaw) se înfiinţează cel
mai important seminar rabinic din estul Europei. În 1860 se înfiinţează,
în Franţa, Alianţa Israelită Universală, prima
organizaţie europeană, a evreilor care va funcţiona aproape o
sută de ani, în scopul susţinerii emancipării
conaţionalilor în diverse ţări, inclusiv în România, prin educaţie,
acţiuni politice. În 1867 evreii din imperiul habsburgic primesc drepturi
cetăţeneşti, ca şi celelalte minorităţi
naţionale (inclusiv, în Transilvania şi Banat). Urmează
emanciparea din Italia. În 1877 îşi începe activitatea Avram Goldfaden,
autorul teatrului de limbă idiş. Wilhelm Marr lansează, în 1879,
termenul de „antisemit“, afişându-se ca atare. Din 1881 începe emigraţia masivă a
evreilor din Europa în S.U.A. şi Palestina – Ereţ Israel.
Mişcarea sionistă
începe să se facă simţită în Europa, inclusiv România, în
S.U.A., apar organizaţiile BILU, Haveve Zion, Hibat Zion. Sionismul va
deveni o ideologie şi o mişcare organizată la Congresul de la
Basel, din 1897. Theodor (Benjamin) Herzl, jurnalist vienez, prezent la
procesul căpitanului Dreyfus (acuzat de spionaj, condamnat şi ulterior
reabilitat) din Franţa, devine conducătorul de facto al
sioniştilor, până la moartea sa, în 1904. Sionismul capătă
diverse orientări: culturală, politică, socialistă,
religioasă, dar toate recunosc Ereţ Israel ca patrie a evreilor.
Antisemiţii apar în multe ţări europene, în Rusia, din 1904
şi până astăzi circulă falsele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului, acuzaţiile de „complot
mondial“, fie iudeo-masonic, fie iudeo-bolşevic, fie
iudeo-masono-bolşevic, toate absurde şi nocive.
În Rusia trăiau în 1900,
peste 5 milioane evrei, iar în lume peste 12 milioane. În mai 1903 are loc
Pogromul de la Chişinău cu ecouri în întreaga lume. Este o
cotitură în atitudinea faţă de violenţele antisemite. În
1905, Albert Einstein elaborează „teoria relativităţii“.
Savanţii, ca şi scriitorii evrei se vor face cunoscuţi de-a
lungul secolului XX, obţinând şi numeroase premii Nobel,
distincţii academice etc. Amintim aici doar pe Sigmund Freud,
părintele psihanalizei. În 1910, Ben Yehuda începe elaborarea limbii
ebraice moderne pentru uzul constructorilor viitorului Stat evreu. Până
atunci ebraica a fost limba textelor sacre şi a unei literaturi
fără largă circulaţie. În timpul primului război
mondial, evreii participă la lupte, în cadrul armatelor ţărilor
beligerante, numeroşi fiind eroii distinşi cu ordine militare. În
1925 trăiau în lume peste 15 milioane evrei, din care 4 milioane în S.U.A.
În domeniul iudaismului se remarcă filosofii Hermann Cohen, Martin Buber,
Franz Rosenzweig. În 1921 începe activitatea organizaţiei de ajutorare, Joint
Distribution Committee (J.D.C. sau Joint). La Ierusalim este inaugurată
Universitatea Ebraică. Cinematografia americană atrage tot mai
mulţi artişti şi producători evrei.
Peste zece secole stau
mărturie la alcătuirea Tanah-ului (Biblia ebraică, iar pentru
creştini – Vechiul Testament).
Ordinea cărţilor nu
corespunde cronologiei alcătuirii lor, dar există o anumită
unitate determinată de monoteismul consecvent al celor care le-au scris. „Abaterile“ unor
regi, conducători, grupuri umane de la monoteism sunt expuse
fără „menajamente“, iar Cartea Profeţilor este partea cea mai convingătoare din
Tanah (Tora, Neviim, Khetuvim). Forma definitivă a Tanah-ului este
datată în sec. II î.e.a. În sec. XIII-XII î.e.a. au circulat primele „povestiri“ orale,
apoi, în anul 1000 î.e.a. (aprox.) s-a trecut la textele scrise.
Cercetătorii Bibliei
consideră că, după toate probabilităţile, Cântecul
Deborei este cel mai vechi text, preluat după un cântec oral din sec. XIII
î.e.a. În sec. IX-VIII numele Domnului IHWH capătă echivalentul de
Eloh-Elohim, de la un nume local. O perioadă au existat două
cărţi: Iahvistul şi Elohistul, pe care un „scrib“
(termen impropriu) le-a unit într-o singură carte, după distrugerea
în anul 722 î.e.a. a Statului Israel şi dispariţia celor zece
triburi. În sec. VIII î.e.a. a fost scris Leviticul, care conţine norme de
drept şi morale. Deuteronomul a fost întocmit în anul 621 î.e.a., conform
datelor oferite de cercetători. Cărţile lui Amos, Ozeea, Mika,
Iesaiahu (Isaia), Nahum, Abacum au fost alcătuite în sec. VIII-V î.e.a.
Dacă profetul Ieremia (Irmiahu) vorbeşte despre distrugerea Templului
(587 î.e.a.), profeţii Zaharia, Ezdra, Nehemia se referă la
reconstruirea Templului şi refacerea rânduielilor în Ierusalim.
În sec. IV î.e.a., au fost scrise
Cartea Judecătorilor, a Regilor, Cronicile. În sec. III î.e.a. au fost
scrise Ecleziastul (Kohelet) Cartea lui Daniel, Psalmii atribuiţi regelui
David (evident, metaforic), cele mai frumoase texte din literatura
biblică, alături de Cântarea Cântărilor. Psalmii cuprind o
întreagă istorie a evreilor de la existenţa statală la exil. În
anul 100 î.e.a., evreii şi-au îndeplinit misiunea de a da lumii Biblia.
Esenienii şi apoi, creştinii, evrei la începuturi au adus Noul Testament,
nerecunoscut de iudaism, acesta evoluând permanent prin Talmud, Cabala,
hasidism. În Biblie primul om se numeşte Adam. În mitologia
mesopotamică el era Adapa, căruia i se interzisese să guste
fructele celor doi pomi din Rai: „al îmbrăcămintei“
şi „al vieţii“. Un alt personaj, Noe are un corespondent
mesopotamic în preotul Ut-Napiştim care înfruntă apele de după
potop cu o corabie. Vechimea legendei este cu circa 1500 ani mai mare ca
povestea lui Noe, deci prin mileniul III î.e.a., când, în realitate, Tigrul şi
Eufratul au ieşit din maluri şi au inundat malurile pe mari
suprafeţe.
Povestea lui Moise, care, copil
fiind a fost salvat într-un coş din nuiele ce plutea pe ape are
similitudini cu legenda regelui asirian Sargon I (2400 î.e.a.): Numele Moise se
regăseşte în onomastica egipteană şi feniciană.
Decalogul primit de Moise de la Dumnezeu are similitudini cu legile date de
regele babilonian Hamurabi în sec. XVIII î.e.a. În Proverbele lui Solomon se
regăsesc „sentinţe“ date de faraonul Amenhotep care a domnit cu circa trei secole înainte de
Solomon, în Egipt. Toate aceste similitudini şi multe altele dovedesc
că Biblia a cuprins într-un tot armonios diverse tradiţii cu care
evreii au avut contact. Ne înclinăm încă o dată în faţa
acestei preţioase moşteniri.
Templul din Ierusalim a fost
simbolul existenţei evreilor în antichitate. Era cunoscut de vecini, ca
şi de cei care veneau de departe să-l vadă. A fost distrus de
două ori, dar al Doilea Templu a fost refăcut în miniatură,
împreună cu modelul Vechiului Ierusalim, la scara 1/50, în apropiere de
Holyland Hotel. S-au folosit informaţiile din tratatul Midoth al
Mişnei, ca şi din descrierile lui Josephus Flavius. De realizarea
proiectului s-a ocupat o comisie condusă de arhitectul Michael Avi-Ionah.
Primul studiu modern despre
Templul din Ierusalim a fost întocmit de doi cercetători francezi, la
începutul sec. X, Perrot şi Chipiez. În Talmud se descrie modul cum a fost
construit Primul Templu. „Pământul şi cerul
răsunau de vuietul lucrărilor... Păsările cerului soseau în
zbor, cercetand dacă lipseşte vreun obiect... Norii veneau să
aducă lucrătorilor răcoare... Îngerii din cer soseau şi
plecau necontenit...“ Construcţia a durat şapte ani şi,
după cum spune Talmudul, nici un lucrător nu s-a îmbolnăvit, nu
s-a accidentat. Era în vremea regelui Solomon, Templul era pe Muntele Moria (unde Avraham a crezut
că urmează să-l sacrifice pe Isaac), iar construcţia era în
formă de amfiteatru (o influenţă a arhitecturii egiptene).
Existau încăperi speciale pentru gărzi, pentru jertfele animale etc.
numai preoţii şi oficialităţile intrau în Templu. Când
regele Ieroboam a mai construit temple la Bethel şi Dan, faima
construcţiei lui Solomon a început să scadă, apoi urmaşii
l-au pângărit cu idoli păgâni. În anul 586, Nabucodonosor, regele
babilonienilor a distrus Templul, jefuind podoabele spre a le duce în capitala
sa. S-a spus că era o
pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredinţă. Profetul Irmiahu
(Ieremia) s-a ocupat de salvarea câtorva obiecte sfinte şi de tabernacolul
din vremea lui Moise, ascunzându-le într-o grotă, la Marea Moartă.
Ele nu au putut fi găsite de atunci. Plângerea
lui Ieremia este dedicată acestui dureros moment. În anul 515 î.e.a.
Zerubabel a reconstruit Templul după modelul original. În anii 175-164
î.e.a., regele Siriei elinizate, Antiochus Epiphanes a prădat şi a
pângărit Templul, consacrându-l zeilor greci. Macabeii l-au refăcut,
dar, mai târziu, trupele lui Pompei, Crassus şi regelui Irod l-au jefuit
în repetate rânduri. Regele Irod s-a gândit, totuşi, să-l refacă
începând din anul 18 î.e.a., pe acelaşi loc ca şi Templul lui
Solomon, însă de proporţii mai mari şi în altă
concepţie, cu un turn central, dominant, ornamentaţia fiind
împrumutată de la greci (stil corintian). Existau în construcţie „galeriile
Torei“, subterane, ca şi porţi spre oraş, spre Palatul
Haşmoneilor etc. Josephus Flavius scrie: „Întregul Templu, cu
exteriorul lui aurit, era de o strălucire orbitoare. De departe, Templul
scăldat în lumină părea un munte acoperit de zăpadă.“
Soldaţii lui Titus au
distrus acest Templu la numai câţiva ani de la terminarea lucrărilor.
Strălucirea marmurei şi aurului a trecut în scrierile
înţelepţilor.
3.6 Perioada de aur a evreilor
din Spania
Perioada ce a urmat cuceririi
Sudului Spaniei de către mahomedani a coincis cu o epocă fastă,
numită „de aur“ pentru evrei. Prin convieţuirea paşnică a arabilor şi
evreilor în Spania, au înflorit economia şi cultura, s-au recuperat valori
antice ale şcolilor greceşti.
Aristotel era la mare cinste în
gândirea filosofilor arabi şi învăţaţilor evrei.
Ştiinţele naturii, medicina, astronomia, matematica au fost aduse în
Europa pe filiera spaniolo-evreo-arabă. Dinastia Omeiazilor,
instaurată în anul 950 e.a. a stăpânit peste un veac o parte a
Spaniei, făcându-şi simţită prezenţa în Occidentul
european. Andalusia, nume arab dat unei provincii spaniole este legată de
fondatorul califatului din Cordoba, Abdurahman cel Mare (912-961). Sevilla,
Granada, Lucerna Toledo, Valencia, ş.a. au devenit centre urbanistice
şi de cultură, unde găseai vechi băştinaşi, ca
şi arabi, evrei, etc. În 915 se naşte, la Cordoba, unul din marii
învăţaţi evrei, Chasdai
ben Isak ibn Shaprut. A studiat cărţile sfinte, iudaice,
scrierile arabe, latine, ca şi medicina. A devenit medicul şi
sfetnicul califului Abdurahman, apoi ministru a finanţelor,
comerţului, externelor. În faţa pericolului fatimizilor din Africa, Chasdai ibn Shaprut a mijlocit o
înţelegere cu imperiul bizantin, condus de Constantin VII. Cu această
ocazie învăţaţi şi medici greci au împărtăşit
din tezaurul lor de cunoştinţe, textele fiind traduse în arabă
şi latină. Chasdai a reuşit să rezolve şi conflictul
califului cu împăratul german Otto I, ca şi cu regina din Navarra.
Tot el trimetea daruri academiilor iudaice din Sura şi Pumbedita, din
Orient, reprezentantul său fiind fiul Gaonului
Saadia, o personalitate a iudaismului. A fost în corespondenţă cu
regele hazar, care trecuse la iudaism. El credea că a găsit cele zece
triburi pierdute ale Israelului.
Regele hazar Josef i-a
răspuns explicând modul cum au ales hazarii iudaismul. În 966, cneazul
Kievului Sviatoslav a distrus regatul hazar.
Chasdai a contribuit la
îmbogăţirea literaturii ebraice şi arabe.
Evreii aveau, în timpul
omeiazilor, o organizare proprie, justiţie proprie (Beit-Din),
viaţă comunitară. S-a creat şi un folclor evreo-arab,
format din eposuri, legende. Au fost califi care şi-au luat soţii
evreice.
Urmaşii lui Abdurahman,
Hakim II ş.a. au încurajat cultura şi interculturalitatea, Menahem
ben Saruk i-a urmat lui Chasdai în pleiada de învăţaţi, apoi Moses ben Henoh. În aprilie 1013,
liderul berber Suleiman a distrus, cu triburile sale, califatul din Cordoba.
S-au format emirate la Sevilla, Granada, Almeria, Saragossa. Apar noi
personalităţi, în rândul evreilor precum Samuel Hanaghid (993 – 1063) ş.a. Una din soţiile
emirului din Granada a fost impresionată citind scrieri ale lui Hanaghid,
care în scurt timp a ajuns vizir al emirului. Cunoştea deopotrivă
Talmudul şi Coranul, a scris în ebraică şi arabă. Hanaghid a fost timp de 28 de ani vizir
în cel mai important emirat al Spaniei maure, Granada. Totodată a fost
Şef Rabin, a condus Academia iudaică din Granada, a scris comentarii
la Talmud. A purtat corespondenţă cu Gaonul Hai din Babilon şi cu Nissim din Kairuan (Africa de Nord). Hanaghid a mai scris şi
poezie ebraică. Fiul său, Josef Hanaghid i-a urmat cu cinste în
aceleaşi funcţii. Invidia unor demnitari arabi a condus la provocarea
unui progrom antievreiesc în care au pierit însuşi Josef Hanaghid şi
circa 1500 de familii. Evreii supravieţuitori s-au refugiat în mare parte
în Emiratul Sevillei. În Emiratul Saragossei era cunoscut poetul Chasdai Abu-Fadl. Şef Rabin era
vestitul învăţat Bachia ibn
Pakuda. În Saragossa a trăit filosoful şi poetul Salomon ben Iuda ibn Gabirol (1020-1058)
care a lăsat o operă: imnuri religioase, rugăciuni, cântece
pentru diverse ocazii şi sărbători. Izvorul vieţii este cartea sa de filosofie, care a
influenţat şi gândirea Evului Mediu creştin. Creştinii o
numeau „Fous vitae“ de Avicebron (numele dat lui ibn Gabirol). Tomas d’Aquino, Albertus
Magnus, Duus Scottus, Giordano Bruno au „sorbit“ din acest Izvor al vieţii.
Regatul creştin al Castiliei
începe în sec. XI Reconquista, lupta de recucerire a Spaniei, prin impunerea
unui tribut emiratelor de Saragossa, Toledo şi Sevilla. Relaţiile
Castiliei cu emirii arabi erau mijlocite de evrei în funcţii
administrative ori diplomatice.
Regele Alfons VI al Castiliei a
intrat în conflict cu papa Grigore VII care voia să interzică
evreilor ocuparea unor funcţii în statele creştine. Evreii erau
protejaţi atât de emirii arabi cât şi de regele creştin al
Castiliei. Toledo a fost cucerit de creştini în 1085. Almoravizii au fost
chemaţi din Nordul Africii în ajutorul emiratelor arabe, în primul rând al
Andalusiei. Evreii erau atât în tabăra regelui creştin, cât şi
în rândul musulmanilor. Victoria a fost de partea Semilunei, iar Almoravizii
i-au înlocuit pe emirii omeiazi. Evreii au fost în continuare protejaţi; a
fost perioada cea mai înfloritoare pentru cultura şi viaţa
comunitară a evreilor. În Europa cruciaţii ucideau şi
prădau comunităţi evreieşti, în timp ce în Spania
părea că vremurile erau altele. La Lucerna trăia
învăţatul talmudist Alfasi,
la Granada, Iehuda Halevi îşi
începea studiile. El a devenit cel mai important poet în literatura
ebraică veche. Poate fi considerat un „proto-sionist“,
pentru că el repeta versul: „Mă aflu la Apus, iar inima
mea este la Răsărit“. Versurile sale amintesc de
plângerea lui Ieremia sau de Psalmul 137. A scris tratatul „Kuzari“, un
dialog virtual cu regele hazar pentru a demonstra superioritatea credinţei
mozaice. Halevi spunea că filosofia greacă dă flori, dar nu
rodeşte. El se referea la miezul moral al iudaismului. În 1140, Halevi s-a
îndreptat spre Ţara Sfântă. La Alexandria a fost primit cu bucurie de
rabinul Aaron ibn Alamani, în Cairo, de rabinul Samuel ibn Mansur. În drumul
spre Damasc (ori Ierusalim) urmele lui Halevi au dispărut. Se
bănuieşte că a fost ucis de un cruciat ori de un luptător
musulman. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Sion, mai întrebi tu de
păcătoşii pe care i-ai pierdut?“ La comemorarea de
Tişa Be Av (9 Av) se repetă versuri din Halevi, pe lângă
evocarea distrugerii celor două Temple (în 586 î.e.a. şi 70 e.a.).
Contemporani cu Halevi au fost poeţii Moses ibn Esra din Granada
(1070-1138) şi Abraham ibn Esra din Toledo (1092-1167), care era şi
filosof, astronom, călător în diverse ţări (Anglia, Suedia,
Turcia). În timp ce în Europa începea a doua Cruciadă, Almohazii din
Nordul Africii, berberi fanatizaţi de un islamism belicos, anticultural au
năvălit în Spania, distrugându-i pe Almoravizi. Ura lor s-a îndreptat
şi împotriva evreilor, prin masacre, distrugerea sinagogilor, jafuri.
Între anii 1146-1148 ei au cucerit Spania maură, iar imperiul lor se întindea
din Egipt până la Oceanul Atlantic, fără a aduce nici o
contribuţie la civilizaţie, ci numai distrugeri. O parte din evrei au
trecut la islamism, desigur formal. Poetul Abraham
ibn Esra spunea că „nenorocirea vine din Magreb“. La
Calatrava, rabinul Jehuda ibn Esra a apărat zidurile cetăţii
conducând trupele regelui castilian Alfons VII. Evreii s-au refugiat în Leon,
Aragon, Portugalia, Navarra. Celebra sinagoga „Transito“ din
Toledo a scăpat de dezastru. Din nou diplomaţia era în sarcina
evreilor ce ţineau legătura cu aliaţii din Africa şi cu
principii creştini din nord contra năvălitorilor Almohazi.
Printre evrei erau şi conducători de oşti. Cei care dispuneau de
bani suţineau apărarea statelor necucerite de Almohazii invadatori.
Regele Alfons al VIII-lea care lupta cu aceştia, a rămas în istorie
şi pentru dragostea sa pentru „evreica din Toledo“,
numită „La Formosa“ (Frumoasa), ceea ce a dus la un pogrom în oraş şi la uciderea
nefericitei femei. Feuchtwanger a scris un roman inspirat din acest eveniment.
Din oraşul Tudela a plecat
celebrul călător Beniamin care a descris numeroasele ţări
pe care le-a vizitat între anii 1160-1173, inclusiv zona Dunării de Jos.
Cea mai importantă personalitate a „epocii de aur“ a fost
Moses ben Maimon, numit şi Maimonide, născut în 1135 la
Cordoba. A studiat la şcoala lui Alfasi. Năvălirea Almohazilor
l-a împiedicat să locuiască în Cordoba, el s-a refugiat în diverse
oraşe, dar nu şi-a întrerupt studiile. În 1160 s-a mutat cu familia
în Nordul Africii, la Fez, de unde pe un vas a ajuns la Akko, în Palestina. A
trecut prin Hebron, Jerusalim, dar situaţia era cu totul instabilă
şi s-a oprit în Egipt, la Cairo. Aici a devenit medicul personal al
vizirului lui Saladin, sfetnic al acestuia şi a găsit tihna
necesară studiului, scrierii, contemplaţiei. Aici a scris în 1190 Călăuza rătăciţilor
(„More Nevuhim“), a comentat Talmudul, redactând Mişne-Tora.
Maimonide a reactualizat şi a pus „ordine“ în diversele scrieri ale
predecesorilor săi, fiind numit „al doilea Moise“. S-a
ocupat de medicină, igiena oraşului Cairo, a curţii sultanului
Saladin, educaţia populaţiei, a condus comunitatea evreiască din
Egipt. Călăuza
rătăciţilor este citită şi azi cu interes de
iubitorii culturii religioase, indiferent de confesiune. Aristotel, Maimonide
şi învăţatul arab Averroes sunt consideraţii stâlpi ai
gândirii Evului Mediu timpuriu până la modernitate, iluminism, etc. Cu
secolul XII se încheie „era de aur“ a evreilor spanioli.
3.7 Hasidismul – rolul său
istoric
În sec. IV-I î.e.a., hasideii sau
hasizii erau constituiţi într-o mişcare tradiţionalistă ce
se opunea tendinţelor asimilaţioniste (mesopotamice, elenistice
ş.a.) Hasid, etimologic, înseamnă om credincios, religios. De
pildă, fariseii se numeau şi hasizi. Ulterior, în Evul Mediu, hasizi
erau cei care se ocupau cu mistica, precum, în Germania, Iuda he-Hasid, apoi
Luria, Isaac, fondatori ai mişcării lurianice. În sec. XVII,
cabalistul Samson Ostropoler, care se considera hasid, şi-a găsit
moartea ca martir în timpul pogromurilor lui Hmelniţki. Sabetai Zvi,
falsul profet, a apelat la sprijinul hasizilor. Dar hasidismul ca manifestare
independentă şi bine conturată s-a născut odată cu
Israel Baal Şem Tov (prescurtat Beşt), în sec. XVIII. Acest personaj
de legendă a dus o viaţă de rătăcitor în Polonia,
Galiţia, Moldova (prin zona Neamţului), spunându-şi
rugăciunile în mijlocul naturii, negând autoritatea rabinilor,
câştigând aderenţi care au format un nou curent în iudalism, bazat pe
extaz religios şi, în cazul celor învăţaţi, pe
cunoaşterea Cabalei. „Lui Dumnezeu trebuie să i te
adresezi cu bucurie“, spunea Baal Şem Tov. Îndrumătorul
hasidic se numea ţadic, adică om drept. Mai târziu ţadicul a
devenit rabin. Mişcarea hasidică fiind recunoscută în lumea evreiască, centrul acesteia a
devenit o nouă mişcare, „Habad Liubavici“,
după locul naşterii fondatorului noii mişcări, Schneersohn,
în Polonia ocupată de regimul ţarist. După 1917, adepţii
mişcării s-au refugiat în S.U.A.
În dezvoltarea hasidismului un
rol primordial l-a avut urmaşul lui Baal Şem, marele Maghid
(predicator) rabi Bar din Meserici, care a călătorit în Lituania
şi Bielorusia. La Vilna (Vilnius) l-a întâlnit pe gaonul
(învăţat) rabi Elia (1720-1797) care a încercat să combată,
fără succes, noua învăţătură de pe poziţii
talmudice, tradiţionale. Din această dispută hasidismul a
câştigat în experienţă şi ca fundament religios. Hascala a
redus influenţa hasidismului, care a rămas totuşi o mişcare
bine definită în cadrul ortodoxismului iudaic. În cadrul său s-au
format elite, dinastii de ţadikim-rabini, ce aveau o „curte“,
judecau anumite pricini de ordin moral şi religios, ţineau predici,
iar unii încercau să prevadă viitorul. Hasidismul a salvat la un
moment dat iudaismul est-european de la o lentă decădere
spirituală, dar a adus şi riscul unui derapaj spre fanatism, în
special în cazul „nebunilor Domnului“. Astăzi, hasidismul are puţini
aderenţi în lume, dar este o sursă inepuizabilă de
inspiraţie literară, artistică. Nu trebuie ignorată nici
baza morală, pornind de la învăţăturile lui Baal Şem,
care nu a scris, ci doar şi-a rostit crezul: „În lupta împotriva
răului, numai credinţa contează“, „Toate cele cereşti
şi toate cele pământeşti sunt Una“, „Dacă vrei să-l
ajuţi pe aproapele Tău, fă-o cu dragoste“, „Când omul e plin de sine,
nu mai e loc nici pentru Dumnezeu“ etc.
Un important cercetător al
hasidismului, azi, este Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din
Ierusalim. El îşi recunoaşte doi maeştri, numindu-i „giganţi“:
Martin Buber şi Gershom Scholem. Unul dintre cei mai mari prozatori pe
care i-a dat tradiţia idişului, Isaac Bashevis-Singer, laureat al
Premiului Nobel a fost, ca şi înaintaşii săi, Sforim, Peretz,
Şalom Alehem, Anski, puternic influenţat de hasidism, pe care l-a
cunoscut în locurile natale (Radzymin, Polonia). Hasidismul a impulsionat
folclorul, muzica, dansurile evreieşti, le-a imprimat o
trăsătură caracteristică, îmbinând evlavia cu bucuria
vieţii. Un culegător de povestiri hasidice, publicate şi la noi
a fost Chaim Bloch. Eroul principal este neuitatul Baal Şem Tov. Înaintea
acestei antologii, I. L. Peretz a alcătuit un nou volum cu acelaşi
titlu, aducând contribuţia propriei sale fantezii. Prozatorul Ludovic
Bruckstein s-a inspirat de asemenea din tradiţia hasidică. Şlomo
Leiboci-Laiş a publicat în Israel o antologie cu legende hasidice.
Elie Wiesel a alcătuit Celebrare hasidică. Despre
hasidismul în România a scris şi Andrei Oişteanu (Imaginea evreului în cultura română).
În pictură, Marc Chagall nu poate fi desprins de hasidism.
3.8 Literatura evreiască de
la Mendelssohn la Bialik
Moşe Mendelssohn din Dessau
a fost primul scriitor evreu modern, traducător al Bibliei în
germană, creator al Haskalei. Suntem în anul 1783. Urmaşii spirituali
ai acestuia, Iţhak Enchel, Naftali Wiesel ş.a. au scos, la Königsberg,
revista „Hameasef“ (Culegătorul) în ebraică. Naftali Wiesel este şi poet. În
1796, Iehuda Ben Zeev publică dicţionare etimologice ebraic-german
şi german-ebraic. Solomon Maimon scrie un comentariu la Călăuza rătăciţilor
a lui Maimonide la şase secole distanţă, iar Isaac Sabanov
comentează Kuzari a lui Halevi.
În sec. XVII s-a afirmat
Moşe Luzzato (1707-1747) prin dramaturgie, comentarii şi o rescriere
a Zoharului, esenţa Cabalei). În
1851, în Rusia, Nahman Crohmal rescrie Călăuza
rătăciţilor, iar Leopold Zunz (1794-1886), în Germania, S.
I. Rapaport (1790-1867) în Galiţia, Samuel Luzzato (1800-1865) în Italia
regândesc iudaismul ca pe o ştiinţă. În Rusia, un popularizator
al culturii ebraice a fost Isac Lebensohn (Levinzon), ca şi N. A.
Ghinzburg (1795-1846); ei sunt premergători ai sionismului cultural de mai
târziu, al lui Ahad Haam. Un literat şi om de ştiinţă a
fost Haim Slonimski (1810-1904), scriitor şi matematician. Mendelă
Moher Sforim, prozator de talent, scrie şi o Istorie a ştiinţelor naturale (1872). Solomon Rubin
(1823-1910) traduce în ebraică Etica
lui Spinoza, originalul fiind în latină. Fabius Mizes îi
comentează pe Kant şi Hegel într-o carte publicată în 1887. S.
P. Rabinovici traduce din germană în ebraică Istoria evreilor a lui H.
Graetz. Poezia ebraică renaşte cu Abraham Lebensohn, Micha Lebensohn
şi în special cu Iehuda Leib Gordon (1830-1892). În proză, ca
romancier de limbă ebraică apare Avram Mapu (1808-1867), urmându-l
Sforim cu Părinţii şi
copii (1868), Pereţ Smolenski (1844-1885), un real talent,
dispărut prea devreme.
Un propagator al literaturii
evreieşti a fost Nahum Sokolov (1860-1937), care publică antologii,
comentarii, foiletoane, studii. Primul cotidian ebraic apare la Petersburg, în
1886, sub redacţia lui L. Kantor, cu titlul „Haiom“
(Ziua). Un rol de primă importanţă în modernizarea ebraicii l-a
avut Eliezer Ben Iehuda (Perlman), care a trăit între 1858-1922. Apar noi
poeţi: Dolitski, C. Şapira, M. Mane, care trăiesc în a doua
jumătate a sec. XIX, apoi Naftali Imber, autorul textului „Hatikvei“, iar
cel mai de seamă poet modern este Haim Nahman Bialik (1873-1934), urmat de
Saul Cernihovski (1875-1944). Mai trebuie amintiţi Z. Şneior, David
Frişman, Iacob Cohen. În proză, după Sforim, se afirmă
clasicii I. L. Pereţ şi Şalom Alehem, apoi M. Feierberg, Ben
Avigdor, I. L. Katznelsohn, Iehuda Steinberg din Basarabia ş.a. S. I.
Agnon s-a născut în 1888 în Galiţia, dar a devenit mai cunoscut în
Ereţ Israel, primind şi Premiul Nobel odata cu Nelly Sachs în 1966.
Un rol de mare însemnătate l-a jucat Aşer Ginzburg (Ahad Haam).
Dacă Isaac Bashevis-Singer a plecat din Polonia în S.U.A., majoritatea
scriitorilor de limbă idiş şi ebraică s-au îndreptat spre
Ereţ Israel, unde a avut loc marele reviriment al literaturii ivrit.
Poezia, proza, dramaturgia au intrat pe făgaşul
modernităţii, păstrând nealterat „idişe neşume“,
sufletul evreiesc.
3.9 Iudaismul în sec. XVIII-XX
Printre ultimele mari
personalităţi ale iudasimului, în perioada de trecere la modernitate,
se numără, la loc de cinste, Salomon Maimon. Este cel care a încercat
să evite ruptura dintre filosofie şi religie. Kant, Leibnitz au ajuns
să creadă mai mult în puterile filosofiei, deşi o criticau.
Pornind de la Călăuza
rătăciţilor („More nevuhim“) a lui Maimonide, S.
Maimon a publicat în 1790 o Încercare
asupra filosofiei transcendentale. Au urmat: Istoria progresului metafizic din epoca lui Leibnitz şi Wolf, Tratat asupra alegoriilor lui Aristotel,
Teoria gândirii şi Autobiografia. Maimon afirmă
că religia este factorul suprem în gândirea omenească. La baza
oricărui experiment, la baza oricărui raţionament stă
esenţa experienţei primare. Mergând de la efect la cauză şi
iar la efect, se ajunge la o cauză primară care nu se mai supune
logicii. La întrebarea: „Cine l-a creat pe Dumnezeu?“ nu mai
există un răspuns logic, cauzal, leibnitzean. Dumnezeu este
Bereşit, la început. El se autocrează, este esenţa
esenţelor. Dumnezeu a creat, el nu poate fi creat. Maimon a realizat în
plan filosofic, ceea ce hasidismul a exprimat în plan religios. Omul, o
mică particulă a Divinităţii însufleţeşte
Universul. Fără Om, Universul e mort. Este şi o
consecinţă a filosofiei lui Spinoza care spunea să nu
căutăm natura Divinităţii, ci Divinitatea în natură.
Einstein, fără a studia, probabil, lucrările lui Maimon, era un
adept al lui Spinoza. Precursor al spiritualismului modern, Maimon a salvat
religia din „mâinile“ logicienilor, mecaniciştilor, materialiştilor. Aici nu este
vorba de creşterea ori descreşterea numărului de oameni
credincioşi, nici de o „luptă“ împotriva ateismului,
este doar încercarea de a regăsi locul Divinităţii într-o lume
în continuu progres. Salomon Maimon a fost studiat cu atenţie şi de
teologii creştini. După epoca profeţilor antici, a marilor cărturari
din Evul Mediu, Maimon a deschis o poartă filosofiei iudaice. Un om care a
încercat, fără succes, să readucă iudaismul în matca
tradiţională, în ţările româneşti, a fost Malbim. Dar
el nu a înţeles că Haskala are nevoie de alt tip de
propovăduitor al iudaismului. Malbim a rămas la învăţăturile
lui Maimonide, din sec. XII-XIII. Un om extrem de dotat, un mare iubitor al
iudaismului, Malbim a trăit tragedia propriei moşteniri. Cei care au
ştiut să culeagă roadele evoluţiei iudaismului în România,
au fost dr. I. J. Niemirower, dr. M. A. Halevy şi dr. Al. Şafran.
Aceştia au scris lucrări creative despre iudaism, Şafran fiind
şi un bun cunoscător al Cabalei. Dr. Moses Rosen a comentat şi a
pledat cauza iudaismului, evident, cu mult talent. Un gânditor original a fost
dr. David Şafran. El îl citează pe Leibnitz: „Toate filosofiile sunt
adevărate prin ceea ce neagă şi false, prin ceea ce afirmă.“ Nec
plus ultra.
3.10 Evreul rătăcitor
între legendă şi realitate
Vom porni în acest demers de la
realitate. În ce măsură folclorul reflectă istoria, în
aceeaşi măsură evreul Ahasverus (nume, evident, împrumutat prin
ignoranţă din Meghilat Ester, în care Ahasverus era rege persan,
nicidecum evreu) care i-ar fi refuzat lui Isus un pahar de apă de
băut şi l-a insultat, a existat ori nu a existat. La fel ca Iuda „trădătorul
lui Isus“, Ahasverus a devenit un nume odios pentru imagologia şi teologia
creştină. Realitatea este că, de la distrugerea Primului Templu
(586 î.e.a.) şi al Celui de al Doilea Templu (70 e.a.) evreii s-au aflat
în Diaspora până azi, dar în 1948, Statul Israel, a redevenit Patria,
căminul evreiesc. Evreul rătăcitor s-a întors acasă. Este
meritul sionismului de a-l fi oprit pe aşa-numitul Ahasverus să mai
rătăcească, deşi, de-a lungul secolelor, în Spania
maură, în Imperiul Otoman, Ţările de Jos, S.U.A. ei au
găsit condiţii prielnice de convieţuire şi afirmare.
Despre legenda evreului (sau „jidovului“)
rătăcitor au scris numeroşi autori moderni. La noi, au
apărut studii, printre acestea amintim cartea lui Andrei Băleanu
(Rotenberg) apărută la Ed. Hasefer, capitolul din cartea Imaginea evreului în cultura română
de Andrei Oişteanu, ş.a.
Kirkegaard considera această
legendă drept una din cele trei mituri fundamentale ale istoriei ultimelor
secole, alături de legenda lui Faust şi cea a lui Don Juan.
Diferenţa constă în faptul că Faust şi Don Juan, ca şi
Don Quijote, de altfel, sunt mituri relativ benigne, în timp ce Ahasveros a
fost demonizat, ca „evreul-imagine“. El are un precursor în
Cain, pedepsit de Dumnezeu să rătăcească pe pământ.
Cain era fratricid, Ahasverus – deicid. Acuza de deicid era mai gravă,
deşi Isus nu a fost ucis de acesta şi nici de conaţionali, ci de
soldaţi romani, precum se ştie. Dar antievreismul Evului Mediu avea
nevoie de un prototip „iudaic“. Germanii îl numeau „der ewige
Jude“ (eternul evreu), pentru că „Wanderer“ (călător) are
o conotaţie pozitivă, populară în basme, anecdote. Ecoul
legendei a ajuns până şi în limbajul propagandei naziste. Prima „atestare“
scrisă a legendei a apărut tot în Germania, în 1602, într-o broşură
despre Ahasuerus care ar fi strigat Crucificaţi-l
pe Christos şi a fost pedepsit să trăiască veşnic,
ajungând în anii când apărea broşura, la Hamburg.
Răspândită şi tradusă în ţările nordice, povestea
s-a bucurat de succes ca un basm popular, deşi avea un autor, astăzi
necunoscut. Antisemitismul era deja „impulsionat“ din
1543, când Martin Luther publicase Despre
evrei şi minciunile lor. Expulzările succesive ale evreilor,
începând cu 1290, din Anglia, în sec. XIV-XV din Franţa, Cehia, Austria,
Spania, Portugalia, Germania au alimentat mitul, de altfel, real al „evreului
rătăcitor“ fiind vorba de evrei în totalitate şi nu de „cizmarul
din Ierusalim, Ahasverus“. Un rol în acest proces de
mistificare l-au jucat artele plastice şi literatura. Hieronimus Bosch
avea viziuni proprii asupra iadului, raiului, vagabonzilor, pornind de la
folclor şi din teologia cristică. În sec. XIX, mai precis, în 1844,
Eugene Sue publică în Franţa Le
Juif errant roman tradus în maghiară de Sandor Petöfi şi în
română de Timotei Cipariu, sub titlul Ovreiul
neadormit (influenţat de sintagma germană „eternul evreu“ - „der
ewige Jude“). Acest roman nu are o tendinţă antisemită, ci
prelucrează datele mitologiei populare. Mai mult, cărturarii ardeleni
se identificau, ca români supuşi opresiunii habsburgice şi maghiare,
cu „evreul rătăcitor“, adică apatrid. În Ţiganiada lui Budai-Deleanu se
regăsesc aceste trimiteri, ca şi alţi autori (George
Bariţiu, Andrei Mureşan). Enciclopedistul Holbach scria, în sec.
XVIII, că „fiecare popor îl are pe Moise al său“, aserţiune
preluată şi de cărturarii Şcolii Ardelene.
În Evul Mediu, ereticii,
protestanţii se considerau „evrei“ persecutaţi, iar în
sec. XX, Marina Ţvetaeva spunea că poeţii sunt „evrei“, prin
destinul lor vitreg. Ţiganii nomazi erau şi ei comparaţi adesea
cu „evreul rătăcitor“. Moses Gaster a găsit în
arhive un manuscris de la începutul sec. XIX al unui călugăr,
intitulat Evreul călător,
Aşabec. Regulamentul Organic elaborat sub dominaţia rusă în
Principate prevedea izgonirea evreilor „vagabonzi“. Ironia sorţii a
făcut ca tocmai din Rusia şi zonele cuprinse de Imperiul Rus să
vină în Principate numeroşi evrei, din cauza regimului ţarist.
Ion Heliade Rădulescu pomeneşte de „evreul
rătăcitor“, iar C. G. Filipescu îl numeşte, prin influenţă
germană Aschaber“. Fundoianu se considera şi el drept unul
dintre urmaşii acestei nefericite plăsmuiri ale unei seculare istorii
de obscurantism (v. poemul „Ulysse“ publicat în 1933 la
Bruxelles). Şi totuşi extremiştii de azi ar dori ca evreul
să fie din nou un rătăcitor.
3.11 „Aliatul
uitat“
Jurnalistul american de origine
olandeză, Pierre van Paassen ne-a dăruit, nouă, contemporanilor
o carte ce reflectă uluitor de exact trecutul apropiat al evreilor în
secolul XX. Protestant, de religie, el era învăţat în Olanda în
spiritul coexistenţei conştiente
cu evreii, poporul care L-a recunoscut întâia oară pe Dumnezeu. Un pastor
hughenot îi spunea de crimele săvârşite în numele lui Isus Cristos,
de biserica Evului Mediu, împotriva evreilor. După Primul Război
Mondial constată, într-o discuţie cu un rabin, că limba
ebraică reînvia în Ţara Sfântă, ca limbă vorbită. Cum?
Se inventau cuvinte, spunea rabinul, cum fac copiii când nu cunosc un termen.
De pildă, cuplajul dintre vagoanele de tren se numea „căsătorie“.
Ernest Renan, care cunoscuse Ţara Sfântă şi limba ebraică
în urmă cu câteva decenii nu credea în reînvierea ebraicii. Fiind
corespondent de presă, Van Paassen vizitează Polonia
interbelică. Evreii trăiau în condiţii mizere, în ghetouri (anii
’20). Independenţa ţării nu adusese evreilor bunăstare, ci
dimpotrivă, ei erau marginalizaţi, izgoniţi, polonezii îşi
alcătuiau propria clasă mijlocie. Speranţa era Sionul ori
America. În România, jurnalistul îl cunoaşte pe dr. Fildermann, dar
şi pe unul din membrii guvernului care se exprima într-un mod deschis,
antisemit: evreii trebuie să plece. Van Paassen l-a cunoscut, în Germania,
pe Hitler care i-a reproşat că un olandez, cu „sânge de teuton“ poate
simpatiza pe evrei. Era în 1931. Autorul a prevăzut în acel an ceea ce
avea să se petreacă după numai o scurtă perioadă. Dar
lumea nu era pregătită, nici evreii din America nu bănuiau
nimic, poate nici cei din Europa. Van Paassen acuză o întreagă
istorie a indiferenţei, a egoismului, din veacurile trecute, de faptul că
biserica nu a urmat întotdeauna îndemnul iubirii de aproapele, nu a urmat calea
cristică. „Nimeni nu are dreptul să fie neutru în chestiuni morale“, îi
scria Alfred Loisy, catolic fiind, papei Benedict XV în anii Primului
Război Mondial. Van Passeu consideră, că lui Hitler i s-a „deschis
calea către crimele pe care le-a comis contra evreilor“.
Nimeni nu a ameninţat Germania nazistă pentru politica
genocidară contra evreilor. Dacă naziştii şi-ar fi propus
exterminarea francezilor, englezilor, ar fi reacţionat cineva? Evident.
Deci există o „chestiune evreiască“. Apoi autorul
derulează datele istorice de la Declaraţia Balfour (1917) spre anii
celui de al doilea război (cartea a apărut în 1943). Pătrunderea
britanicilor în Orient a fost rezultatul unor serii de maşinaţiuni,
intrigi, iar dispariţia a două imperii, otoman şi cel
ţarist (care visa cucerirea Constantinopolului) a uşurat acest drum.
Prezenţa britanicilor în Orientul Apropiat a fost comentată în America
drept o cauză a conflictului evreo-arab ce avea să se
prelungească decenii. În realitate, Anglia, prin lordul Balfour, ministru
de externe a promis Palestina evreilor, iar pe arabi i-a stimulat
să-şi formeze state proprii, după secole de dominaţie
otomană. Lucrurile au luat o turnură nedorită prin confruntarea
poziţiei sioniste cu extremismul şi intoleranţa liderilor arabi
din Palestina. Deşi nu aveau state proprii, liderii arabi din Orientul
Apropiat nu acceptau, din principiu, existenţa unui stat evreu. Evident,
Anglia a făcut de voie, de nevoie, un joc dublu pentru a-şi
păstra dominaţia. Palestina nu a fost disputată în primii ani de
după primul război mondial. Van Passeu critică, în cartea sa,
pasivitatea evreimii din lume faţă de cauza sionistă. Critica
este exagerată, dar are şi un sâmbure de adevăr. Statul Israel
putea fi creat şi înainte de Holocaust, dar ideea nu a fost
susţinută de marile puteri, iar naţionaliştii arabi
şi-au înteţit atacurile împotriva evreilor ce trăiau în
Palestina. Orientul Apropiat a fost într-o fierbere continuă. Arabii,
druzii, kurzii, evreii îşi căutau forme proprii de administrare.
Franţa şi Anglia asistau la ciocniri pe care uneori le şi
provocau din diverse raţiuni. Visul lui Herzl părea tot mai
îndepărtat, deşi Jabotinsky vedea o soluţie imediată: lupta
armată. Weizmann şi Ben Gurion au respins această cale. La
izbucnirea celui de al doilea război mondial Anglia a trădat
propriile „bune intenţii“, interzicând imigrarea evreilor în Palestina.
Holocaustul a răpit şase milioane de vieţi, din care cel
puţin jumătate se puteau salva dacă erau lăsaţi
să ajungă în Ţara Sfântă. Van Passeu s-a oprit la anul
1942. Ce a urmat se ştie. Împotriva lui Hitler au luptat sute de mii de
militari evrei pe toate fronturile.
Albert Eistein, Adolf Krebs, Bruno
Walter, Kurt Weill, Arnold Schönberg, Max Liebermann, ş.a. au fost
germani? Naziştii le-au negat apartenenţa la poporul german. Ca
şi (postum) lui Heinrich Heine. Puţine naţiuni s-au bucurat de
un aport atât de masiv al evreilor în cultura şi civilizaţia lor, cum
au fost germanii şi austriecii. Şi acest fapt naşte o întrebare
suplimentară: de ce tocmai germanii şi-au izgonit evreii,
cetăţeni ai acestei ţări cu o mare tradiţie
culturală?
În 1929, Kurt Tucholsky,
publicist cunoscut, semnala ieşirile patriotarde, şi extremiste ale
unor grupări politice, fără a le numi.
Din vremurile imperiului roman,
evreii s-au aşezat pe malurile Rinului, Moselei, Main-ului, Dunării,
au întemeiat aşezări. În anul 321 e.a. împăratul Constantin
mulţumea evreilor din Colonia (Köln) pentru anumite servicii. În anul
1074, împăratul romano-german Heinrich IV a încheiat un contract cu evreii
din Worms, mulţumindu-le totodată pentru apărarea oraşului
în faţa unor asediatori. Este interesant faptul că evreii au
contribuit la extinderea alfabetului latin, în locul semnelor runice, în
documentele oficiale. Iar „Cântecul lui Gudrun“ din
folclorul vechi german, a fost găsit, transcris într-un vechi document, la Universitatea din Cambridge, cu
fonetica preluată dintr-un text intermediar, ebraic. O carte populară
germană Bovo s-a păstrat în
folclorul idiş din Germania. În anul 1250 a trăit un menestrel în
Franconia, pe nume Susskind din Trimberg, care era de origine evreu. În anul
1401, nobili din Köln iau apărarea unor evrei în faţa atacului unor
cetăţeni din oraş. Între secolele XV-XIX puterea bisericii
şi a seniorilor feudali domină viaţa socială,
populaţia este pauperă, superstiţiile, nemulţumirile se
concretizează în persecuţii antievreieşti. În paralel, sectele
religioase, scindarea bisericii în protestanţi şi catolici nu duc la
atenuarea antievreismului, ci dimpotrivă, intoleranţa se
manifestă în orice conflict religios. Evreii migrează spre Polonia,
unde regii şi nobilii îi primesc bucuroşi, ca promotori ai
comerţului, circulaţiei banilor, meseriilor de tot felul. În
Germania, o parte dintre evrei se convertesc la creştinism, dar sunt
şi cazuri „scandaloase“, când creştini trec la iudaism. Încă în vremea lui Ludovic
Piosul şi Heinrich II, înalţi prelaţi, confesori regali s-au
convertit la iudaism. Se pune problema cine este semit, evreu? Cine
vorbeşte idiş, ebraică? Nu toţi o cunosc. Cine se duce la
sinagogă? Nu toţi merg. Originea? Evreii din Germania, de pildă,
aveau din vechime părinţi – gali, germani, la fel ca în Rusia –
ruşi, în Polonia – polonezi ş.a.m.d. Moses Mendelssohn şi-a pus
aceste întrebări. Se pare că viaţa comunitară a
păstrat şi evreitatea în Diaspora. Descendenţii lui Moses
Mendelssohn s-au separat de comunitate, unii s-au convertit. Totuşi, noi,
azi, îl considerăm pe Felix Mendelssohn-Bartholdy, nepotul filosofului, ca
fiind un mare compozitor evreu. Dar el aparţine culturii germane şi
universale. Naziştii au stabilit o regulă: nici un bunic să nu
fie evreu, altfel nu eşti arian. Nimeni, în istorie nu a mers atât de departe
cu definirea evreului. În Germania, Ungaria evreii erau în bună parte
asimilaţi. Feldmareşalul Joseph Conte de Ligue (1735-1814) a afirmat,
cunoscând comunităţile evreieşti din Germania, Ungaria, Cehia,
Polonia, Austria, că în Europa trăiau în vremea sa 10 milioane de
evrei. Cifra era total inexactă, fiind excluşi evreii din România,
Balcani, din Rusia, Franţa, ş.a. Dar avea o bază: criteriul era
viaţa comunitară. În istorie au fost situaţii comice: un anume Ardres
Jude (evreul) a scris un manual Lupta cu
sabia. Împăratul Rudolf II a interzis, citind cartea, duelul dintre un
evreu şi un creştin, iar, apoi, chiar portul sabiei la evrei. La
Olimpiadele din sec. XX, la disciplinele cu sabia, mulţi evrei din
Germania au obţinut medalii (la bărbaţi, la femei).
Împăratul Rudolf II ar fi fost, credem, nemulţumit.
Prejudecăţile, antisemitismul au adus mari prejudicii Germaniei, în
ştiinţă, economie, începând cu anul fatal 1933, când Hitler a
devenit cancelar şi apoi preşedinte, într-un cuvânt Führer. Scriitori
de renume, nu numai evrei (Thomas Mann era căsătorit cu o
evreică), savanţi ca Einstein, industriaşi cu mari merite au
părăsit treptat Germania, care a avut numai de pierdut, ca Spania în
1492.
Revenind la sec. XVIII-XIX,
menţionăm că evreii nu s-au remarcat doar în economie,
cultură. Astfel evreul convertit Walter von Mossner a ajuns general de
cavalerie în armata Prusiei, fiind totodată considerat un as în
echitaţie. În armata austro-ungară au fost o serie generali –
locotenenţi la diferite arme, desigur, condiţia fiind convertirea.
Contele de Ligue, menţionat mai înainte, afirma că „problema
evreiască este pur economică şi socială“,
nicidecum rasială ori teologică. Baronesele Sophia Grotthus, Marianna
von Eybenberg au ajuns în înalta societate la curtea regală din Berlin.
Ambele erau de origine evreiască, surori, cu numele de Meyer, una dintre
ele fiind iubită de Goethe. La fel, Rahel Levin s-a căsătorit cu
nobilul prusac Varnhagen şi avea un salon unde i-a cunoscut pe Humboldt,
Schlegel, Fichte, Chamisso, Kleist, Goethe, Henriette Herz, Fanny Arnstein,
Dorothea Mendelssohn (fiica fondatorului Haskalei, Moses Mendelssohn) ş.a.
Aceste personalităţi au jucat un rol în viaţa artistică
şi politică din Berlin, Viena.
În domeniul liricii, după
Heine, pe care, în sec. XX, naziştii au încercat să-l „elimine“, s-a
impus un alt poet evreu: Berthold Auerbach (1812-1870). Bismarck, „cancelarul
de fier“ al Germaniei, a intenţionat să-i ridice lui Heine, o statuie în
Düsseldorf, dar „bunii cetăţeni“ au respins ideea, astfel că
Heine, adică statuia sa a ajuns la New York, iar o altă statuie a
fost ridicată în insula Corfu, la cererea împărătesei Elisabeta
(„Sissi“) a Austro-Ungariei. Împăratul Wilhelm II al Germaniei a dorit
îndepărtarea statuii, ceea ce i-a atras multe ironii şi caricaturi
din partea umoriştilor vremii. Curios, Wilhelm II avea importanţi
consilieri evrei Albert Ballin, directorul Băncii Hamburg – American Line,
Walther Rathenau, director al filialei Companiei Edison, viitor ministru de
externe (ucis în 1923 de un fanatic antisemit).
Antisemitismul nu avea
legătură, aparent, cu ascensiunea evreilor în domeniul politic,
administrativ, economic, social. Moştenirea mentalităţilor
feudale, cu conotaţii teologice şi rasiste erau greu de
dezrădăcinat. Iar Germania, Austro-Ungaria unde evreii erau
emancipaţi în cel mai înalt grad, aveau şi cele mai grele
moşteniri în ce priveşte prejudecăţile. Erau folosiţi,
dar nu li se accepta importanţa. Un complex iudeofob ţinea în loc
gândirea multor oameni indiferent de treapta socială. În 1888 trăiau
în Germania 560.000 de evrei (israeliţi) declaraţi, în 1910 era
615.000, dar rata natalităţii scădea, numărul
căsătoriilor mixte era în creştere. În 1933, trăiau în Germania
circa 500.000 de evrei, în Austria circa 300.000.
Calea indicată de Hitler în Mein Kampf a fost urmată prin
venirea acestuia la putere de numai o seamă de personalităţi
culturale, ştiinţifice, manageri, oameni de afaceri etc. Fizicieni de
înaltă calificare au plecat în S.U.A. Realizarea bombei atomice este legată
de numele unor oameni de ştiinţă, evrei plecaţi din
Germania. Medicina în S.U.A. a beneficiat de aportul evreilor fugiţi din
Germania. Hitler şi-a creat un inamic invincibil: inteligenţa
umană. Desigur, Germania şi-a dezvoltat potenţialul economic
şi militar fără evrei, dar în ce scop?
Fritz Haber, laureat al Premiului
Nobel pentru chimie a refuzat premiul şi a demisionat din funcţiile
sale de conducător ştiinţific ca protest faţă de
venirea naziştilor la putere. Haber era evreu şi citise Mein Kampf, unul dintre cele mai abjecte
manifeste ale antisemitismului în istorie. Einstein, Thomas Mann (acesta nu era
evreu, dar soţia era) au părăsit Germania în aceeaşi
perioadă. În S.U.A., Leo Szilard, Niels Bohr au participat în anii războiului
la realizarea bombei atomice, dar Germania n-a apucat să vadă
efectele unui dezastru atomic. În schimb, încăpăţânarea lui
Hitler de a nu ceda în faţa catastrofei militare, a dus la bombardamente
de tip „clasic“ la fel de distrugătoare.
Ultimul „călău mai de
seamă“ al regimului nazist, Adolf Eichmann a fost executat în 1961, în Israel, în
urma emiterii unei legi speciale (pedeapsa cu moartea fusese abrogată)
şi al unui proces cu mii de pagini de consemnări, mărturii,
filme documentare. Germania a plătit după război (mai exact,
R.F.G.) sume importante pentru „compensarea“ suferinţelor
provocate evreilor. Dar nici o moarte nu poate fi „compensată“.
3.13 Momente tragice,
premergătoare Holocaustului
Holocaustul nu a fost numai „opera“
regimului nazist din Germania, el a fost premers de o lungă istorie de
nelegiuiri, calomnii, prigoană în întreaga Europă. Din nefericire,
antisemitismul nu a avut şi nici astăzi nu are frontiere, nici
geografice şi nici morale.
Trei mari procese au cutremurat
opinia publică în anii 1898-1915; trei nume de evrei au devenit celebre
fără voia lor, în urma unor acuzaţii abjecte şi apoi,
dovedite ca fiind absolut false Dreyfus, Beilis şi Frank. Acesta este
şi subiectul principal al cărţii profesorului de istorie de la
Universitatea californiană din Santa Barbara, Albert S. Lindermann, Evreul acuzat, apărută în
traducerea românească a Irinei Horea, la editura Hasefer, după
originalul apărut în 1991, la Cambridge University Press.
Cartea are meritul de a aduce în
lumină, pe lângă fapte deja bine cunoscute, aspecte ale istoriei
europene din ultimele două secole, implicaţiile socio-politice,
psihologia socială şi mecanismul mereu deficitar al justiţiei
din imediata noastră istorie.
Emanciparea evreilor în secolul
XIX a trezit noi reacţii în societatea din unele ţări europene
aflate pe trepte diferite de evoluţie democratică şi
capitalistă. S-a născut un antisemitism „modern“ şi s-a pus în
practică o politică antisemită cu efecte asupra unor mase de
oameni frustraţi de anumite drepturi elementare. Purtători ai
germenului antisemit s-au regăsit adeseori în mica burghezie
marginalizată de puternicul avânt economico-financiar.
Diferenţe specifice au
existat între situaţia evreilor din estul şi din vestul Europei
şi U.S.A. Dar a existat şi un factor comun – facilitatea învinuirii, pentru orice rău social, a
evreilor, fie ei naturalizaţi într-o ţară, fie imigranţi.
Nazismul a avut astfel surse „sigure“ de a-şi alimenta maşina de
propagandă antisemită pusă în mişcare înainte şi
după preluarea puterii în Germania, în 1933.
Acuzaţii fanteziste
În 1840 a avut loc celebra
„afacere de la Damasc“, rezolvată favorabil pentru evreii de acolo numai
prin intervenţia unor personalităţi precum politicianul şi
filantropul Moses Montefiore. În spatele acestei „afaceri“ au
stat şi interese politico-economice ale Franţei. În anul 1882, un alt
caz, o învinuire de „omor ritual“ are loc la Tiszaeszlar, în
Ungaria, unde evreii căpătaseră în 1867 drepturi
cetăţeneşti, neacordate încă în ţările
învecinate.
În Franţa, „afacerea
Dreyfus“ (1898-1900) a fost „pregătită“ de
mari fenomene turbionare de naţionalism, provocate de politicieni de tipul
lui Boulanger, de adepţii Ordinului Adormirea Maicii Domnului, de
propovăduitori ai antisemitismului „deschis“ ca Toussenel, Barres,
Drumont. Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj şi „trădare de patrie“,
deşi era un ofiţer de o onoare ireproşabilă, cum s-a
dovedit ulterior. În legătură cu acest moment care a anunţat în
mod tragic începutul unui nou secol, se poate vorbi de o „revoluţie
dreyfusistă“ care şi astăzi mai are ecou în viaţa politică
franceză.
În Rusia, antisemitismul era
practicat ca politică de stat începând cu ţarul Nicolae I şi
până la ultimul ţar răsturnat de revoluţia din februarie,
Nicolae II. Există o linie de demarcaţie între teritoriul unde numai
anumiţi evrei (de obicei bogaţi) aveau dreptul să locuiască
şi restul teritoriului (Ucraina de vest, Galiţia, Bucovina,
Basarabia) unde era masată populaţia săracă şi relativ
săracă evreiască. „Sutanele negre“,
numeroase pogromuri, o propagandă deşănţată care s-a
concretizat şi cu „Protocoalele Înţelepţilor Sionului“, o
inepţie care a dat roade târzii chiar şi în Germania nazistă,
aceasta era atmosfera declanşării unuia dintre cele mai
ruşinoase procese de „omor ritual“ din istoria
modernă, proces pornit împotriva unui biet funcţionar evreu, Mendel
Beilis, din Kiev, în anul 1911 şi încheiat cu achitarea completă a
acestuia în 1913, în urma unor acţiuni viguroase a numeroşi
intelectuali şi chiar politicieni ruşi, de orientare modernă,
umanistă.
Antisemiţii Americii
Un caz curios, dar nu cu totul
neaşteptat s-a petrecut în Statele Unite, patria a milioane de
imigranţi de cele mai diverse etnii. Dar, ca orice ţară, America
are şi antisemiţii ei, unul dintre ideologii care au „deschis“ drumul
acestui nociv curent fiind politicianul Ignatius Donnelly (1831-1901). De
altfel, rasismul mai este şi astăzi la el acasă în unele zone,
în mintea unor retrograzi, el fiind îndreptat atât împotriva oamenilor de
culoare, cât şi a semiţilor, în speţă a evreilor, sub
pretextul apărării religiei Mântuitorului. Si lipsa de solidaritate
dintre evreii „vechi“ sosiţi în U.S.A. şi cei noi veniţi nu a favorizat
învingerea unor prejudecăţi care au creat stări conflictuale
generând acte de violenţă.
Preşedinte al organizaţiei
Bnei Brith din Atlanta, la vârsta de treizeci de ani, Leo Frank a fost acuzat
în 1913 de agresiune sexuală urmată de omor şi a murit,
linşat în stare de arest, de o mulţime dezlănţuită
şi fără discernământ în 1914. Ulterior s-a dovedit, prea
târziu, că ucigaşul era un anume Jim Conley, dar presa, jocul
intereselor de afaceri, au abătut, prin diminuarea oricăror efecte
morale ale unei judecăţi pertinente, drumul normal al justiţiei.
În mod ciudat, unul din „avocaţii diavolului“ a
numit acest val de antisemitism „un Frankenstein“ care
ar ameninţa pe evreii bogaţi din America. Este cuvântul unui
dogmatic, trecut prin „şcoala marxistă“ a „luptei de clasă“ care
avea să-şi găsească prozeliţi în Rusia şi în alte
ţări.
Poate că şi aceste
procese, ca şi Holocaustul, au grăbit, în mod paradoxal, dar, în
fond, explicabil, împlinirea idealului sionist: crearea Statului.
3.14 Prologul şi epilogul
Holocaustului
În sec. IV e.a. împăratul
Constantin a adus Biserica la nivelul puterii de stat, recunoscându-i dreptul
de a inspira şi, ulterior, a dicta unele decizii, în primul rând
faţă de „necredincioşi“. Această
afirmaţie nu implică vreo acuză în sensul explicării
Holocaustului din sec. XX prin actul lui Constantin. Dar evreii, prin dogma „în
sensul strict“ erau priviti ca deicizi, ceea ce era o acuzaţie extrem de gravă.
Biserica oferea „o şansă“ evreilor de a scăpa de persecuţie:
convertirea. Dar efectul a fost minim. Dacă romanii i-au privit pe evrei
ca pe adversari politici, Biserica i-a considerat indezirabili pentru că „nu-l
recunoşteau pe Isus“. Primele măsuri ale
Bisericii devenită „de stat“ au inclus arderea
Talmudului (ale cărţilor, pentru că Talmudul a existat din sec.
V şi până azi). Trebuie remarcat că Părinţii Bisericii
(unii papi, Sf. Augustin, Sf. Toma) nu au încurajat convertirile forţate,
iar Sf. Augustin chiar afirma că evreii trebuie lăsaţi în
viaţă spre a fi martori ai revenirii
lui Isus-Mesia pe Pământ. Martin Luther şi-a exprimat nedumerirea în
faţa opoziţiei evreilor de a-l recunoaşte pe Dumnezeu-Fiul. Dar
evreii respectau Decalogul, în care Dumnezeu este Unicul. Între sec. XIII-XVI
evreii au fost izgoniţi dintr-o serie de ţări ale Europei
Occidentale, sub acest pretext. Motivul real era eliminarea unui „element“
insubordonat, în parte prosper economic. Desigur, au fost regi, principi care,
tot din motive economice, au încurajat venirea evreilor (Polonia, Moldova,
Germania, Austria, ca să amintim de Spania maură). De la convertire
forţată la expulzare era un pas, următorul fiind făcut în
sec. XX de nazişti: exterminarea. Dar nu din motive religioase,
dimpotrivă. Naziştii nu erau apărători ai
creştinismului, ei doreau „puritatea etnică“
şi „supremaţia rasei ariene“. Evreii, care nu sunt o
rasă, după două mii de ani, au fost priviţi ca o rasă
de nazişti. De ce? Aici apare unicitatea Holocaustului. Un popor,
fără a fi o rasă, dar care poartă o tradiţie
bimilenară, culturală, religioasă, remarcabile, prin
realizări în domenii variate (ştiinţific, tehnic, literar,
artistic) este condamnat la dispariţia „în întregime“. La
Conferinţa de la Wansee, din ianuarie 1942, când politica de exterminare
era în curs de realizare, după un recensământ aproximativ, capii
nazişti din eşalonul secund al puterii au decis uciderea a 11,5
milioane de evrei din diverse ţări. Hotărârea a venit după
abandonarea „soluţiei teritoriale“ (deportarea în America de Sud,
în Madagascarul francez). Raul Hilberg a comparat legislaţia catolică
din Evul Mediu şi legislaţia nazistă şi a găsit
similitudini în bună parte: păstrarea „purităţii sângelui“,
adică interzicerea căsătoriilor mixte, excluderea evreilor din
localuri publice, din servicii publice,
interzicerea angajării unor creştini, unor neevrei de
către evrei, interdicţia liberei circulaţii, arderea unor
cărţi „periculoase“, interdicţia acordării asistenţei medicale de evrei pentru
neevrei, obstrucţii în domeniul cauzelor civile şi penale, al
moştenirilor, purtarea semnului distinctiv (banderolă, stea
galbenă), înfiinţarea ghetourilor, interzicerea convertirilor (în
ultimele secole), obstrucţii în domeniul învăţământului
universitar, controlul identităţii, numărului evreilor într-o
anume localitate. Între Luther, care a fondat protestantismul german şi
nazişti, diferenţe prea mari, în privinţa „regulilor“ impuse
evreilor nu erau. Protestanţii i-au întrecut, în acest sens, pe catolici,
deşi Luther însuşi a tradus Vechiul şi Noul Testament în
germană şi avea noţiuni de ebraică, fiind cleric.
La sfârşitul secolului XIX,
după ce Haskala, propovăduită de Moses Mendelssohn în sec. XVIII
a permis evreilor accesul liber, fără complexe, în viaţa
publică, socială, culturală, antisemitismul a luat forme noi „intelectuale“. În
Franţa era Gustave La Bon, apoi Leon Daudet, Mauras, ş.a., în
Germania Wilhelm Marr, H. S. Chamberlain (ginerele lui Richard Wagner), ca
şi deputaţi din aceste ţări au început o campanie de
calomniere şi de incitare la expulzare a evreilor. În 1904-1905, în Rusia
se fac publice „Protocoalele Înţelepţilor Sionului“, care după 100 de
ani mai au audienţă, deşi erau fabricate de Ohrana
ţaristă pe baza unui pamflet antibonapartist din Franţa. Teoria
conspiraţionistă „iudeo-masonică“, apoi „iudeo-bolşevică“, „iudeo-plutocratică“ devin
arme ale propagandei extremiste din Germania, dar şi din alte
ţări.
După prăbuşirea
Reich-ului lui Wilhelm II, el însuşi un antisemit notoriu, a imperiului
ţarist cunoscut prin pogromuri antievreieşti timp de trei secole,
antisemitismul capătă argumente „solide“:
evreii au plănuit totul. În 1922 este împuşcat ministrul de externe
evreu-german, Walter Rathenau. În Ungaria, revoluţia sovietică este
condusă de evreul Bela Kuhn, în 1919, Lenin era acuzat că era evreu
(avea un bunic evreu), Trotzki, Sverdlov erau evrei. În Germania, micul partid
muncitoresc DAP devine naţional-socialist, NSDAP şi are un şef
nou, pe Adolf Hitler, un om obsedat de rolul său mesianic de a salva
Germania şi a „curăţa“ lumea de evrei. Dar
Hitler n-a fost singur. Alături de el apar militari frustraţi de
pierderea războiului ca Luddendorf, ş.a., jurişti cu
concepţii rasiste, publicişti fără jurnale, etc.
Şomerilor li se promite o redresare economică, noi locuri de
muncă, după ce „evreii vor fi scoşi din
Germania“. Timp de un mileniu (al doilea) comunităţile evreieşti din
Europa Centrală, bântuită de cruciaţi, în primele secole, războaie,
persecuţii religioase, au trecut de la rezistenţă activă la
supunere ori evadare (în America, Palestina, etc.). Falşii Mesia (Sabetay
Zvi, Frank), hasidismul, au fost rezultate ale unor căutări disperate
de a ieşi din coşmar.
Partidul nazist (NSDAP) a introdus
pentru prima oară noţiunea de „Volksgenosse“, adică mot-á-mot
„naţional-tovarăş“, frate de rasă, evreul nefiind nicicum
acceptat şi nici alt minoritar. Doar acest „frate de rasă“ poate fi
cetăţean al Germaniei, restul „raus“ (afară). „Judenrein“ devine
un termen obişnuit, populaţia germană îl acceptă cu mult
înaintea venirii naziştilor la putere. Era în 1920. O istorie a „pregătirii“
Germaniei pentru Holocaust există şi se cunoaşte. Ne oprim la
legile din Nürnberg din 1935, care evidenţiau „puritatea rasei“
şi la „Noaptea de Cristal“ (9-10 noiembrie 1938), când în toată
Germania a avut loc un pogrom „popular“ fiind sparte vitrinele
magazinelor deţinute de evrei, au fost profanate şi distruse
sinagogi. În afara organizaţilor evreieşti şi a unor voci de
intelectuali, lumea a tăcut. Politicienii erau preocupaţi cu
revendicările teritoriale ale Germaniei: Austria, Cehia (1938), apoi
pactul Ribbentrop-Molotov (august 1939), Transilvania de Nord trece la Ungaria
în 1940, Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord la URSS, Cadrilaterul
la Bulgaria.România se alătură Axei Berlin-Roma-Tokio. Propaganda lui
Goebbels era antievreiască, antioccidentală şi, o perioadă,
antisovietică. Etapele exterminării evreilor au fost: marginalizare –
expropiere – concentrare – operaţiuni mobile de ucidere în masă
şi deportări în lagăre de exterminare. Am putea spune că
Holocaustul a început în 1933 şi
s-a încheiat în 1945 prin eliberarea lagărelor de concentrare şi
capitularea Germaniei naziste.
Această schemă a fost
prezentată şi la Primul Proces de la Nürnberg din 1945.
Marginalizarea, exproprierea s-au realizat prin legi, ordonanţe,
directive, ele fiind emise în perioada 1933-1939. Execuţiile, exterminarea
au fost rezultate ale unor ordine, începând cu directivele orale ale lui Hitler,
apoi prin ordinele lui Himmler, ale şefilor Gestapo, SS, RHSA („Siguranţa
Reichului“) şi ale armatei care a participat la masacre. Birocraţia
statală era bine stabilită, deşi existau unele fricţiuni
între departamente, între SS şi armată. Marile firme Krupp, I. G.
Farben, Bayer, altele mai mici au participat sub aspect tehnic şi au
profitat de pe urma jefuirii evreilor şi supunerii lor la muncă
forţată. Trebuie menţionat că nu numai evreii au fost
supuşi politicii de exterminare, dar şi romii, prizonierii sovietici,
partizanii polonezi, handicapaţii fizic, mintal. Condamnaţii de drept
comun, unii pe viaţă, erau utilizaţi ca forţă de
constrângere în interiorul lagărelor, ca şi unii evrei, numiţi „Kappo“,
aceştia fiind ulterior executaţi, ca şi deţinuţii evrei.
Holocaustul a cuprins la început Polonia, prima ţară ocupată
prin forţă de Germania nazistă. Au apărut ghetourile, noile
lagăre, în Germania şi Austria fiind deja înfiinţate. Apoi
lagărele s-au extins în Cehia, Iugoslavia, Bielorusia, Ucraina, iar România
a preluat Transnistria. Era considerat evreu oricare cetăţean german
ori din teritoriile ocupate care avea cel puţin un bunic evreu. În
atenţia Reichului nazist au intrat evreii din Ungaria (abia în 1944),
Italia (în 1943), Slovacia (în 1940), Serbia, Franţa (inclusiv colaborarea
cu guvernul trădător de la Vichy), Belgia, Danemarca, Olanda,
Norvegia (cu colaborarea lui Quisling).
În testamentul pe care Hitler l-a
dictat în preziua sinuciderii (29 aprilie 1945), dictatorul învinuia pe evrei
pentru declanşarea celui de al doilea război mondial, profetizând o
răzbunare în viitor. Despre Holocaust nu sufla o vorbă. „Evreii
au avut mulţi vecini. În timpul catastrofei, aceşti martori au fost,
în general, neutri şi pasivi“, scrie Raul Hilberg. Desigur, la
Yad Vashem se păstrează numele a câtorva mii de Drepţi ai
Popoarelor, dintre care numai din Polonia, trei mii, alte sute şi zeci din
ţări europene, printre care şi regele Danemarcei (care şi-a
pus steaua galbenă), regina-mamă Elena a României, ş.a. Dar unde
au fost milioanele de martori tăcuţi, miile de
colaboraţionişti? Ca să nu mai vorbim de miile de
călăi-executanţi fugiţi în cele două Americi, în alte
ţări, pe care i-a urmărit Simon Wiesenthal şi nu numai el.
Dintre capii regimului nazist, Hitler, Goering, Goebbels, Himmler, Heydrich,
numai Heydrich a murit de mâna răzbunătoare a cehilor, ceilalţi
s-au sinucis. Bormann a dispărut din 1945, doctorul exterminator Josef
Mengele a murit, se pare, de moarte bună în 1979 în Brazilia. Călăul
Croaţiei, Ante Pavelici a murit liniştit la Madrid. Statistica
dată de Raul Hilberg menţionează 5.100.000 evrei ucişi în
Holocaust. Că nu sunt şase milioane, principial, nu are
relevanţă, pentru că Holocaust sau Shoah a fost. Epilogul
Holocaustului are faţetele sale multiple. Este evident că urgentarea
formării şi declarării Independenţei Statului Israel, sunt
urmări ale Holocaustului. Emigraţia supravieţuitorilor după
1945, în ciuda opoziţiei Marii Bitanii şi a unor lideri arabi s-a
accelerat.
Marile Puteri învingătoare
au acceptat unanim necesitatea actului de Independenţă. Lumea
islamică, încurajată şi de fosta URSS s-a opus continuu
existenţei Statului Israel, deşi URSS a semnat rezoluţia ONU
şi a recunoscut în 1948 Statul Israel. După Holocaust, antisemitismul
nu numai că nu s-a atenuat, el şi-a adăugat o nouă
trăsătură: negaţionismul. „Morţii au fost
ucişi încă o dată.“ Teoriile conspiraţioniste
s-au extins. Deşi au pierdut 50% din populaţia europeană şi
33% din totalul evreilor în lume, Israel ca popor este activ atât în propria
ţară cât şi în Diaspora. Dar vorbitorii de limbă idiş
au rămas puţini, unii în New York alţii în Rusia. În Israel
cresc alte generaţii. Preşedintele Ahmadinedjad al Iranului
doreşte dispariţia Statului Israel, adică un nou Holocaust.
Hitler a murit, dar urmaşii lui nu au învăţat lecţia.
Nu vom da definiţii, nici nu
vom face analize etimologice, le-au făcut alţii. Francis Fukuyama a
spus că istoria s-a sfârşit cu prăbuşirea comunismului. Dar
ea nu s-a sfârşit, cum nu s-a sfârşit nici în 1945 la
prăbuşirea Germaniei naziste. Istoria suportă orice. Adorno
spunea că după Auschwitz şi Hiroshima, ideea de „condiţie
umană“ a suferit o transformare. Georg Lukacs vorbea de o „eclipsă a
raţiunii“. Un cercetător, Mihai Milca a făcut o analiză a fenomenului
„Holocaust“ într-o carte apărută în 2004, la Editura AGER. El vorbeşte
despre „Genocid – ca fenomen recurent“. Deci există o boală
în istorie. Termenul a fost propus de Raphael Lemkin, în 1944, referindu-se la
crimele naziştilor, care deveneau
treptat cunoscute. La 11 decembrie 1946, ONU adopta un document referitor la
genocid. Subiectul a fost reluat la 20 noiembrie 1947. Documentul a fost
redactat de Lemkin, Donnedieu şi juristul român Vespasian V. Pella. Acesta
din urmă considera că însuşi războiul de agresiune este o
crimă care poate fi judecată de un tribunal internaţional. Pe
tema genocidului au mai scris lucrări Yves Teruon, Irving Horowitz. În
toate aceste studii, genocidul este considerat o „practică de stat“
(evident, totalitar). El este organizat, planificat şi are ca obiective:
distrugerea unui grup uman, unei populaţii, din diverse motive
(religioase, rasiale, de „pedepsire“, etc.) ca şi scop
psihologic, de ameninţare a întregii societăţi. Genocidul,
deşi executat uneori în condiţii de „confidenţialitate“,
creează teamă în orice individ, indiferent din ce grup uman face
parte. Spre deosebire de pogromurile din Rusia, extrem de sângeroase, dar
stihinice, genocidul este însoţit de aşa-zise „legi“, de un „sistem
legislativ“ (desigur, antiuman), de un aparat executiv de vârf, este subordonată
acestei politici genocidare. A nu se crede, în mod greşit, că
genocidul este produsul acţiunii, unui nebun ori al unui grup de
alienaţi. Există o ierarhie, iar Max Weber vorbeşte despre o „raţionalitate
amorală“, „o neutralitate afectivă“. Fără executanţi
docili, fără martori pasivi, fără izolarea potenţialelor victime genocidul
şi, implicit, Holocaustul nu ar fi fost posibile. Despre această „banalitate
a Răului“ a scris şi Hanna Arendt. Iar Magdalena Boiangiu a găsit o
sintagmă potrivită: Ferestre
închise. Martorii se ascund în spatele ferestrelor închise. Ei ştiu
că masacrul va avea loc, dar „nu vor să se amestece“.
Desigur, fără fanatici precum Hitler, Stalin, Pol Pot, ş.a., ca
şi „junii turci“ în genocidul antiarmean din 1915, masacrele n-ar fi avut loc. Dar ei nu
erau nebuni în sensul obişnuit al cuvântului, nici „banali“. Hanna
Arendt s-a gândit la executantul Eichmann, multiplicat de o mie de ori oriunde
şi oricând. Aceşti „banali“ execută genocidul.
Cuvântul „Holocaust“ a început să fie folosit în anii ’70, după apariţia unei
pelicule cinematografice realizate după o carte a lui Gerald Goeen, Holocaust. Raul Hilberg spune Exterminarea evreilor. Cuvântul
Holocaust este, evident, convenţional. Dar era necesară o denumire
evocatoare a catastrofei (Shoah, în ebraică), în urma căreia au murit
şase ori circa şase milioane de evrei. Revenim la „genocid“.
Holocaustul a fost un genocid pentru că se urmărea distrugerea unei
populaţii care nu forma o armată, un grup armat. Erau oameni, ca
mine, ca tine, „un chip de om“ cum spunea Fundoianu ajuns în camerele de gazare de la Auschwitz. Nici
astăzi fenomenul nu poate fi nici înţeles, nici comparat cu un alt
masacru. În inima Europei civilizate s-a produs un vid, istoria a făcut un
salt, dar nu înapoi, căci nu a existat Holocaust înainte, saltul era în
gol. Elie Wiesel spunea că „la Auschwitz nu numai omul a
murit, ci însăşi ideea de om“, dar tot el a spus că „la Auschwitz nu trebuia
căutat Dumnezeu, ci omul“. Important este ca Holocaustul
să fie conştientizat, să nu fie nici banalizat, nici trecut în
domeniul „viselor urâte“ de care nu e bine să ne amintim. Oricând, oriunde se pot repeta
masacre la nivel de genocid, poate mai grave cum ar fi catastrofa unui război
atomic.
Aşa cum este necesară o
analiză a rădăcinilor stalinismului, la fel şi lecţia
emergenţei naziste, a dezvoltării unei dictaturi fasciste în inima
Europei trebuie bine înţeleasă. Revizionismul, negaţionismul se
bucură de atenţia celor care fie nu cunosc istoria, fie trăiesc
cu admiraţie faţă de o ideologie defunctă.
Hitler este
înfăţişat în fel şi chip, preamărit, caricaturizat,
minimalizat, elogiat. „Soluţia finală“ este considerată o
măsură tehnico-administrativă, fie negată pur şi
simplu. „Mein Kampf“ care nu a fost luată în serios la apariţie, este privită de
unii ca o operă „literară“. Hitler şi-a propus
cu zece ani înainte de a veni la putere să distrugă populaţia
evreiască din Europa şi să înrobească „rasele inferioare celei
ariene“, adică pe slavi şi pe latini (adică italieni, francezi,
români, ş.a.). În 1944, a invadat Ungaria de teamă că evreii de
acolo nu vor ajunge în lagărele de exterminare. Era obsedat de iudeocid,
de iudeofobie, vecină într-adevăr cu paranoia, dar „bine“
controlată. Simţind că pierde războiul cu URSS şi cu
ceilalţi aliaţi (S.U.A., Anglia), Hitler era preocupat de
exterminarea evreilor. A mărturisit această obsesie apropiaţilor
săi, lui Himmler, în primul rând. Unii istorici consideră că al
doilea război mondial a fost „războiul civil al Europei“,
dintre bolşevism şi nazism, ceea ce este greşit. La această
idee s-a asociat Ernst Nolte. Ca şi primul război mondial, el a fost
un război între marile puteri. Bolşevicii s-ar fi dorit aliaţi
ai Germaniei, S.U.A. şi Anglia nu susţineau bolşevismul, dar,
realmente URSS a câştigat un prestigiu (şi o mare sferă de
influenţă) în urma victoriei. „Noutatea“ în al doilea război
mondial l-a constituit Holocaustul. Hrănit cu o tradiţie
antisemită, Hitler şi, prin el, regimul nazist, au creat un obiectiv
precis: eliminarea „rasei evreieşti“. Dar o rasă
evreiască nu există. Hitler nu s-a referit la religia evreilor, nu-l
interesa. El a dus un „război rasial“, preconizat de el
încă din 1919, când Reichul lui Wilhelm II era distrus. Ura împotriva
social-democraţiei era subordonată urii faţă de evrei. El
era convins ori se autosugestiona că „evreii conduc lumea“,
că Germania e în pericol de a fi condusă de evrei. „Protocoalele
înţelepţilor Sionului“, propaganda antisemită din
publicaţiile vieneze, din anii 1910-1914, orice maculatură care se
referea negativ la evrei erau devorate de tânărul Hitler. El îi considera
pe evreii din Germania, Austria, drept ostatici viitori, într-un conflict cu „evreimea
mondială“. se credea un predestinat, un Mesia antievreu“. În ciuda unei origini
obscure şi foarte modeste, Hitler visa propria sa dictatură şi a
realizat-o. El nu a fost o marionetă în mâna altor antisemiţi. Hitler
ne învaţă cât de periculos este antisemitismul de orice fel, de la
cel „particular“ la cel de stat. Admira rasa ariană, oameni blonzi, înalţi,
atletici, iar el era oarecum opusul acestui „ideal“. Ca
să nu-l amintim pe micul Goebbels. Broşura lui Wilhelm Marr, Victoria evreimii asupra
germanităţii (1873), apoi manifestările antisemite ale unui
partid muncitoresc social-creştin, din anii următori, apoi
lecţiile de antisemitism ale lui Heinrich Treitschke de la Universitatea
din Berlin, au creat o atmosferă ostilă evreilor. În 1890, în
Reichstag (Parlamentul german) exista Partidul Popular Antisemit, condus de
deputatul Otto Böckel. În 1919, Republica din Bavaria avea în fruntea ei
şi evrei precum: Levin, Eisner, Mühsam, Toller, Landauer, Axelrod, dar, cu
timpul aceştia au fost înlăturaţi. Martin Borman, aghiotant de
partid al lui Hitler, declara în 1944 că ei,
naţional-socialiştii sunt „antievrei, anticomunişti,
anticreştini“. „Totuşi unii prelaţi creştini au
susţinut nazismul, alţii l-au combătut şi au ajuns în
lagăre, alături de evrei. În primii ani, după căderea
Republicii din Bavaria (1919), apar scrieri precum: Bolşevismul de la Moise la Lenin, ş.a.
Naţional-socialismul îşi contura profilul prin ura faţă de
evrei şi comunişti, inventând formule ca „iudeo-bolşevici“, „iudeo-masoni“, etc.
Până la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, atât URSS, cât şi
S.U.A. erau considerate ţări inamice, conduse de evrei. Hitler,
susţinut după 1929, constant, de industriaşii şi bancherii
germani se declara inamic al „plutocraţiei“,
adică al celor bogaţi. Acesta era naţional-socialismul. O
motivaţie, desigur, rasistă a nazismului în „luptă cu evreimea“, era
şi emanciparea reală, accesul evreilor la diverse funcţii în
stat, în presă după 1918, când imperiul, cu toate tarele lui,
inclusiv xenofobia, s-a prăbuşit lamentabil.
Republica de la Weimar, care a
urmat celei „sovietice din Bavaria“, era considerată de
antisemiţi, a fi „jidănită“. Înainte de venirea lui
Hitler, sub presiunea xenofobilor aşa-zişi democraţi, în
politică nu mai erau evrei, iar Walter Rathenau, ministrul de Externe
fusese asasinat de un fanatic, probabil manipulat, în 1922. Ernst Thälmann,
şeful P.C. din Germania nu se baza pe evreii din această
ţară, ci pe sprijinul Moscovei, unde Stalin începuse deja
curăţenia „cu liderii bolşevici“ de origine
evreiască.
Între anii 1933-1938, circa
170.000 de evrei au părăsit Germania lăsându-şi averile în
mâinile lacome ale potentaţilor nazişti. În 6 iulie 1938 s-a emis un
decret de lichidare a societăţilor comerciale deţinute de evrei.
În acelaşi an, la Buchenwald, Dachau, Sachsenhausen au fost internaţi
evrei, alături de deţinuţi politici şi de drept comun. În
noaptea dintre 9-10 noiembrie 1938 are loc „pogromul“ (era
un atac comandat şi nu era stihinic) numit „Kristallnacht“.
Ocuparea Austriei a implicat maltratarea şi izgonirea a zeci de mii de
evrei.
În 1939, se înfiinţează
„Reichszentralle”, organ evreiesc din consultanţă cu
regimul, prin care se transmiteau ordine de expulzare, de internare, după
voia satrapilor nazişti. În lagăre erau internaţi liberali,
marxişti, evrei, prelaţi, hoţi, ucigaşi, prostituate,
homosexuali, etc. Războiul mondial a început la 1 septembrie 1939, prin
atacarea Poloniei, ţara cu cea mai numeroasă populaţie
evreiască după S.U.A. Se deschideau căile spre Holocaust. Numai
la Varşovia locuiau 400.000 de evrei, mai mulţi decât cei rămaşi
în Germania, iar în toată ţara erau 3 milioane. În cursul
războiului „Einsatzagruppen S.S.“ şi-au făcut din plin „datoria“,
deportând, sub directa coordonare a lui Eichmann, subalternul lui Himmler, mii
şi mii de evrei în lagăre noi construite.
Firmele germane Krupp, I. G.
Farbenindustrie, Bayer, ş.a. au folosit forţa de muncă
evreiască fără nici o reţinere. Au apărut ghetouri în
Varşovia, Cracovia, alte oraşe, după modelul celor din Evul
Mediu. Europa era îngenuncheată în faţa teutonului nazificat. Desigur
pe lângă Aliaţi, mulţi s-au opus cu arma în mână acestei
barbarii născute în Germania lui Luther, Goethe, Heine, Wagner (antisemit
din motive personale), Nietzsche, Herman Cohen, Heidegger (atras temporar de
nazism) ş.a. Mai greu de înţeles sunt entuziasmul,
colaboraţionismul, obtuzitatea unor personalităţi din
Franţa, Italia (Mussolini se considera încă „tatăl“
fascismului), Slovacia, Croaţia, România (legionarii, Antonescu). Knut Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Ezra
Pound, Eliade, Cioran sunt doar câteva nume de scriitori. Nepoata lui Wagner îl
considera pe Hitler un zeu din panoplia legendelor germane.
Din 1941, asasinarea evreilor
este tehnicizată, în locul execuţiilor, a gazelor de eşapament,
apare Zyklon B., adică „acidul prusic“,
acidul cianhidric. Camera de gazare, cuptorul devin „uneltele“
Holocaustului. Dar şi lagărele, ghetourile din Transnistria, de pe
tot teritoriul ocupat de germani şi aliaţii lor (Croaţia,
Slovacia, România, Ungaria) au înregistrat sute de mii de victime din rândul
evreilor. Spre cinstea lui Franco, acesta nu a internat evrei, dimpotrivă,
a facilitat trecerea prin Spania a multor refugiaţi evrei. Nici Mussolini
nu s-a grăbit să extermine pe „evreii săi“. Numai
Republica Fascistă de la Verona s-a aliniat rasismului nazist, ca şi
Szálásy, în Ungaria.
Răscoala ghetoului din
Varşovia, în mai 1943 nu a fost susţinută de rezistenţa
comuniştilor polonezi, nici de Armata Sovietică. Stalin nu s-a
grăbit să elibereze Auschwitz-ul. Nici Aliaţii nu s-au interesat
să bombardeze la timp căile de acces spre lagărele de
exterminare. Soarta evreilor a fost în mâna „banalilor“
Himmler, Eichmann. Primul s-a sinucis în iunie 1945, al doilea a fost pus în
ştreang în 1961, după procesul de la Ierusalim. Doar morţii nu
au putut fi reînviaţi, ca toţi morţii.
La începutul războiului, în
multe comunităţi evreieşti exista iluzia că „marea
naţiune germană“ va proteja pe evrei,
aceştia vorbind idişul, un dialect germano-hebreo-slav. Filderman,
lider al evreilor din România se adresa dictatorului Antonescu, aliat cu
Hitler, pentru ca evreii să fie primiţi în armată. Ştia
Filderman de soarta evreilor din Germania şi din teritoriile ocupate?
Confunda el Primul Război Mondial cu Al Doilea? Nu ştim.
Înţelegem raţiunea politică, dar naivitatea o depăşeşte.
Este meritul istoricilor evrei
din S.U.A., Israel, de a fi pus „pe tapet“, de a fi clarificat
fenomenul „Holocaust“, în special după 1967, când Israelul câştigase
un război de supravieţuire în faţa unui inamic de 200 de ori mai
numeros, lumea islamică – David în faţa lui Goliat. Dintre autorii
marcanţi care s-au aplecat asupra genocidului antievreiesc numit Holocaust
ori Shoah, numim pe Th. Adorno, Ryszard Kapucinski, Georg Lukacs, Raphael
Lemkin, Irwin Horowitz, Hanna Arendt, Leon Poliakov, Raul Hilberg, Alain
Finkielkrant (autor controversat), Götz Aby (istoric german), Saul Friedländer,
Alan Rosenberg (omonim cu ideologul
nazist Alfred Rosenberg, criminal de război; putem determina după
nume cine e evreu, cine nu este?), Elie Wiesel,
Lucy S. Dawidowicy, Joseph Tennenbaum, Paul Johnson (autor englez, neevreu),
Jean Ancel, Oliver Lustig, Lya Benjamin ş.a.
Nu ne ocupăm de statistica
morţilor, dar câteva cifre merită amintite. Raul Hilberg se
pronunţă asupra 5.100.000 de evrei ucişi în Holocaust, iar Lucy
Dawidowicz ş.a. la 5.978.000 (aproape 6 milioane, cifră
declarată în Procesul de la Nürnberg). Pentru rude contează orice
victimă, dar statisticienii pot greşi.
Fenomenul rămâne ceea ce se
cunoaşte, un genocid gigantic. În lagărele de exterminare au murit 3
milioane, din care peste 1 milion la Auschwitz. În ghetouri, deportări
(Transnistria, ş.a.) au murit peste 1.300.000 de evrei, restul au fost
executaţi, ucişi „în mers“ (o expresie ce ne
oripilează, ca şi realitatea ei).
Estimările pierderilor de vieţi
omeneşti, în diferite ţări europene, ca urmare a Holocaustului,
sunt redate în cele ce urmează, după Lucy S. Dawidowicz
[„Războiul împotriva evreilor 1933 – 1945”, Editura Hasefer, 1999]:
Polonia a pierdut 3 milioane de evrei, adică 90% din populaţia evreiască,
ţările baltice 228.000 (90%), protectoratul Boemiei 80.000 (89%),
Ungaria 450.000 (70%), R.S.S. Bielorusia 245.000 (65%), R.S.S. Ucraineană
900.000 (60%) ş.a. Antonescu este responsabil pentru uciderea a peste
280.000 de evrei aflaţi sub administraţia guvernului român din acea
perioadă. Cea mai mare parte a evreilor din Vechiul Regat şi
Transilvania de Sud nu au mai fost deportaţi, fiind supuşi
legislaţiei de tip rasial, muncii obligatorii, strămutărilor dar
supravieţuind acestei tragedii. Este Antonescu un salvator? Cum spunea
Volovici, la fel cum un tâlhar intră într-o casă şi ucide
jumătate dintr-o familie, pe ceilalţi lăsându-i în
viaţă. Ca şi Hitler, Antonescu declara că luptă cu
Satana, cu evreii adică. În prezent, în Europa trăiesc 1.627.000 de
evrei, dar în 1946 erau 3.898.000 evrei, pe când în 1937 trăiau 9.248.100.
Cifre. Fiecare reprezintă vieţi, oameni simpli, străluciţi,
genii ş.a.
3.16 Evreii s-au opus
Holocaustului
Există părerea, chiar
printre evrei, că politica de exterminare pe care Hitler şi regimul
nazist au preconizat-o şi au pus-o în aplicare, în special împotriva
evreilor, nu a întâmpinat decât sporadice reacţii, răscoala din
ghetoul Varşoviei fiind un exemplu la care se recurge adesea. Dar pericolul
nazist ca şi transformarea lui într-un iad terestru au fost sesizate în
multe cazuri, unele foarte puţin cunoscute. De pildă, în anul 1936,
în sala de conferinţe a Societăţii Naţiunilor din Geneva,
jurnalistul evreu din Praga, Stefan Fux, după ce a încercat zadarnic
să protesteze faţă de impasibilitatea delegaţilor
faţă de avertismentele care se refereau la antisemitismul de stat din
Germania, s-a sinucis împuşcându-se în prezenţa participanţilor.
A fost un şoc, dar urmările nu s-au prea văzut. Moartea sa a
fost zadarnică. Deşi sinuciderea nu este acceptată nici de
iudaism, nici de creştinism, iar efectul ei nu este niciodată cel
scontat, pentru martori, un gest identic l-a făcut liderul evreu al
organizaţiei „Bund“, originar din Polonia, refugiat
la Londra, Samuel Zygelbojm, care în ziua de 12 mai 1943, la aflarea
veştii despre reprimarea răscoalei din ghetoul varşovian s-a sinucis în plină stradă, ca
protest pentru faptul că aliaţii
nu au încercat să sprijine această revoltă armată a
unor oameni disperaţi. Un alt exemplu de rezistenţă în faţa
forţelor Germaniei naziste şi a aliaţilor ei a fost participarea
a numeroşi combatanţi evrei nu numai în cadrul armatelor aliate
(sovietică, americană, engleză), ci şi a unor grupări
înarmate formate din evrei, în Orientul Apropiat, în nordul Africii, în lupta
cu trupele guvernului de la Vichy, ca şi cu cele italiene şi germane.
Astfel, în ziua de 8 noiembrie 1942, la
Alger a avut loc o insurecţie armată organizată şi executată
cu eroism de militari evrei. Iar în Palestina, Liban, Siria, au acţionat
grupări, unul dintre cei mai cunoscuţi participanţi fiind
viitorul general şi ilustru comandant, Moshe Dayan. De asemenea în
Mişcarea franceză de Rezistenţă (Maquis) erau numeroşi
evrei, atât în reţelele clandestine din oraşe, ca şi în
detaşamentele ce acţionau în afara lor. Una dintre acţiunile
cele mai eficiente a fost atacarea unui tren cu 1700 de deportaţi evrei în
aprilie 1943, de către partizani, în urma căruia o parte au fost
eliberaţi, dar mulţi au căzut răpuşi de mitralierele
militarilor germani. Iniţiativa acestei acţiuni a aparţinut
Comitetului de Apărare a Evreilor din Franţa, organizaţie
ilegală, dar nemilitarizată. La 15 februarie 1944 a fost executat la
Bruxelles evreul Georg Livschits (născut în 1917 la Kiev, plecat în Vest
după Revoluţia din Octombrie) care conducea o organizaţie
armată de rezistenţă împotriva naziştilor.
În Italia, după ocuparea
ţării de către trupele germane, în septembrie 1943, au
acţionat detaşamente de partizani, unele conduse de evrei,
aceştia reuşind să salveze conaţionali de la deportare. În
lagărele de concentrare naziste, în special acolo unde se aflau şi
prizonieri de război ori foşti participanţi la mişcarea
comunistă, existau comitete de întrajutorare şi chiar de organizare a
unor acţiuni de evadare, din care făceau parte evrei. De asemenea o
serie de reţele conspirative antinaziste, cu sarcina de a obţine
informaţii cu caracter secret din Germania şi din Armata germană
numărau în rândurile lor evrei, în special datorită cunoaşterii
a mai multor limbi străine. Agenţiile devenite celebre abia după
război, prin cărţile care s-au scris pe această temă, „Orchestra
roşie“, „Dora“, cu sedii în diverse oraşe europene, erau conduse de evrei –
Gurevici, venit din Rusia (trimis de NKVD), conducea „Orchestra roşie“ care a
intoxicat ani de zile serviciile de contrainformaţii germane, iar evreul
ungur Rado Sandor (conducea organizaţia „Dora“) a reuşit să
infiltreze agenţi la Statul Major General al armatei germane.
Astfel, data atacului iminent
asupra URSS a fost cunoscut cu mai multe luni înainte (Stalin nu a luat în
considerare informaţia), mişcările trupelor germane de asemenea,
ca şi experienţele fizicienilor germani în domeniul nuclear şi
al aplicaţiilor militare cu caracter ultrasecret (rachete, aliaje
rezistente, etc.). Atât Gurevici, cât şi Rado au fost arestaţi
după război chiar de cei care îi instruiseră, organele NKVD (mai
apoi KGB) şi trimişi în GULAG. În lagărul nazist de cel mai
tragic renume, Auschwitz au avut loc două tentative de revoltă
pornite chiar din interiorul Sonderkommando-ului (echipe de deţinuţi
care efectuau cele mai cumplite însărcinări, precum adunarea şi
arderea cadavrelor, sortarea hainelor şi altor bunuri ale celor
ucişi, etc.) în lunile septembrie şi octombrie 1944.
Pagini de eroism au scris prin
faptele lor şi partizanii evrei din Iugoslavia (în armata lui Tito şi
în grupuri independente), din fosta Cehoslovacie şi, desigur, în mare
număr, în teritoriile URSS ocupate de Germania nazistă. Din Palestina
aflată sub mandat britanic au ajuns în Europa, fiind paraşutaţi
în spatele frontului german, o serie de luptători evrei, printre ei
aflându-se şi eroina Hanna Szenesz, executată în Ungaria, ţara
unde se născuse în 1921.
Despre răscoala ghetoului
varşovian s-a scris şi se va mai scrie, amploarea ei
depăşind, prin durată şi număr de participanţi
oricare altă acţiune a unor civili, în timpul celui de al doilea
război mondial. Dar despre sutele de mii de evrei care s-au opus şi
şi-au sacrificat viaţa pentru a distruge sistemul exterminator nazist
se ştie şi se va şti prea puţin. Ei au dovedit că
Holocaustul nu a fost urmarea unei pasivităţi a victimelor, ci
rezultatul celui mai pervers şi inuman plan de genocid din istoria
cunoscută a omenirii.
3.17 Diaspora evreiască (în
cifre)
Prima Diaspora, primul exil al
evreilor a avut loc în anul 722 î.e.a. în urma distrugerii Regatului Israel de
către asirieni.In anul 586 î.e.a. au urmat calea exilului şi evreii
din Regatul Iudeei, ca urmare a victoriei babilonienilor care au distrus
şi Templul din Ierusalim. Până în Evul Mediu evreii din teritoriul fostului imperiu
babilonean (aproximativ, actualul Irak) au constituit o comunitate cu
intensă viaţă culturală şi civica. După distrugerea
celui de-al doilea Templu, în timpul războiului iudeo-roman (70-71e.a.),
Diaspora evreiască a căpătat dimensiuni continentale.
Cărţile sibilinice din secolul II e.a., geograful Strabo, filosoful
Philo au consemnat acest fenomen unic la acea vreme. Din Spania până în
stepele ruseşti, în Asia, până în China, în Africa, s-au „risipit“
(Diaspora înseamnă „risipire“) 4-5 milioane de evrei,
iar în imperiul roman aproape 10% din populaţie se considera a fi
evreiască (erau şi populaţii „barbare“
fără o evidenţă minimă). În secolele cuceririlor
islamo-arabe (sec. VIII-XIII) un însemnat număr de evrei au fost
antrenaţi spre noi zone ale Asiei şi Africii. La fel s-a întâmpinat
în perioada cuceririlor normande în Franţa şi Anglia. „Episodul
chazar“, adică trecerea la mozaism a Kaganului şi supuşilor
săi a însemnat, fără îndoială, o creştere a
numărului mozaicilor în Europa. Pe la anul 1500 începe o concentrare a
evreilor în zona estică a Europei (Polonia, Galiţia, Lituania, Rusia)
datorita stramtorarilor si izgonirilor succesive din vestul Europei, după
ce în sec. XIV epidemia de ciumă făcuse ravagii, în special în
oraşe, evreii fiind acuzaţi de răspândirea bolii. Din 1,5
milioane evrei, circa 1 milion locuiau încă în Orient şi în Africa.
Edictul regilor spanioli, Ferdinand şi Isabela, din 1492, a obligat pe
evreii sefarzi să se refugieze în provinciile imperiului otoman şi în
America (abia descoperită). Atunci au ajuns aceştia şi în
ţările române. În 1638, rabinul Simon Luzatto a publicat o lucrare
exhaustivă despre Diaspora evreiască. Ierusalimul era menţionat
drept centrul spiritual, ceea ce şi era prin dinamica
învăţământului religios şi nu numai.
În sec. XVIII populaţia
evreiască în lume se ridica la 2 milioane (cel puţin), iar la 1825 ea
număra 3.281.000 de suflete. În 1925 trăiau aproape 15 milioane, din
care 10 milioane în Europa, în America peste 4 milioane. În 1935 s-a apreciat o
cifră de 16.140.000, astfel că într-un secol populaţia a crescut
de circa 5 ori, apropiindu-se de 1% din populaţia lumii (mai exact 0,8%).
În domeniul economic (industrie,
comerţ, finanţe) erau cuprinşi circa 75% din evrei, în servicii
publice şi profesii libere 6%, în agricultură 4%, în ocupaţii
casnice şi în condiţii grele 3%, şomeri 12%. Holocaustul a
schimbat în cel mai tragic mod demografia evreilor, astfel nici astăzi, la
60 de ani de la terminarea războiului nu s-a ajuns la nivelul
populaţiei evreieşti dinainte de 1939. Statul Israel „a
absorbit“ peste 5 milioane de evrei, iar peste 6 milione trăiesc în S.U.A. În
Franţa este a doua comunitate din Diaspora, ca număr de evrei, cu
peste 600.000 de suflete. Din fosta URSS au plecat peste 2,5 milioane.
Mulţi evrei au părăsit ţările islamice. Dintre fostele
ţări socialiste Ungaria cunoaşte prezenţa unei
populaţii stabile de circa 100.000 de evrei. Scăderi drastice au avut
loc în Polonia (azi 2.000-3.000 de evrei, de la 3,5 milioane), România (circa
7000, de la 800.000 în 1939).
3.18 Există antisemitism
teologic?
Cu ocazia unei sesiuni
ştiinţifice, Andrei Cornea a lansat ori a relansat ideea de „antisemitism
teologic“. Scos din contextul istoric, antisemitismul teologic nu ar putea exista.
Holocaustul, de pildă, nu are legătură cu fanatismul religios,
naziştii nu erau apărătorii cauzei cristice. Nazismul a
dezvoltat teoria rasială până la ultimele ei consecinţe. Atunci
s-a spus că „Dumnezeu a murit la Auschwitz“. Este adevărat că
antisemitismul ca fenomen istoric are, printre alte componente, şi cea
teologică. Dar accentul pus pe „esenţa“ antisemită a
creştinismului este exagerată. Altfel cum s-au găsit, de-a
lungul istoriei apărători creştini ai evreilor, inclusiv
Drepţi ai Popoarelor din vremea Holocaustului? Regretabil este faptul
că evrei renegaţi, convertiţi la creştinism au fost,
uneori, mai nemiloşi decât inchizitorii, clericii creştini
născuţi din creştini. Este adevărat că Sf. Pavel a
acuzat pe evrei, el însuşi fiind evreu, că au refuzat revelaţia
divină, recunoaşterea Mântuitorului. Această acuză a fost
un punct de plecare pentru ulterioare persecuţii antievreieşti.
Dacă urmăm
părerile celor care spun că nu există un creştinism
antiiudaic, ci dimpotrivă un iudeo-creştinism, cum gândea, de
pildă, Nietzsche, noţiunea de antisemitism teologic îşi pierde
sensul. Nici islamicii nu pot fi consideraţi antisemiţi, ci
opunându-se atât iudaismului, cât şi creştinismului fără a
refuza o bună parte din Vechiul Testament, pe care l-au inclus în Coran.
Fundamentalismul, după spusele islamiştilor moderaţi, este o
abatere de la Coran. Andrei Cornea observă cu obiectivitate că
antisemitismul nu poate fi „mai mare“, „mai mic“ el
fiind un rău esenţial! Şi totuşi, există
antisemitismul teologic? Este un non-sens, dar există. Nu-l poţi lua
pe Dumnezeu „aliat“ la „jihad“ ori la antisemitismul european.
Evenimentele petrecute în sec. I
e.a., sunt strâns legate de istoria poporului evreu: Regalitatea tot mai mult
subordonată puterii romane, visul mesianic, creator de
personalităţi precum Isus din Nazareth, războiul pustiitor
iudeo-roman care a dus la distrugerea Templului. Este evident că
învăţătura lui Isus nu oferea soluţii, el se adresa
umanităţii de peste secole. Biserica a preluat şi a perpetuat
acuza de deicid, care, e falsă din două motive: Isus ca evreu nu
putea crede că-L reprezintă pe Dumnezeu, care nu şi-a
arătat chipul niciodată, nici lui Moise. În al doilea rând, ucigaşii
lui Isus au fost soldaţi romani. Dar biserica nu i-a condamnat pe romanii
idolatrii, ci pe evreii monoteişti. Un fals dublu care nu are nimic comun
cu creştinismul primelor secole.
Albert Schweitzer, în sec. XX a
tranşat corect această chestiune, de pe poziţia creştinului
lipsit de prejudecăţi. Antisemitismul teologic este o
prejudecată inoculată timp de secole ca şi rasismul.
Andrei Cornea enumeră pe
antisemiţii moderni, care nu erau teologi: Gobineau, Drumont, Wagner, H.
G. Chamberlain (ginere al lui Wagner), iar în România A. C. Cuza, Nae Ionescu,
Nichifor Crainic. Ce se întâmplă astăzi? Antisemitismul s-a
diversificat pe direcţii total contradictorii: islamismul extremist care
nu cuprinde doar o parte a lumii arabe (de origine semită) a devenit un
duşman perseverent nu numai al Statului Israel, dar şi al evreilor
din S.U.A., din alte ţări, înlocuind prin amploare rasismul
naziştilor. Stânga radicală şi extrema dreaptă de orientare
fascistă îşi dau mâna în Europa, în ceea ce îi priveşte pe evrei.
Negaţionismul este doar un pas în drumul spre un Holocaust „cu acte
în regulă“ cum se exprima un delirant universitar din Bucureşti. Israelul
şi Diaspora evreiască devin astfel un tot supus aceluiaşi tir.
3.19 Când va dispare
antisemitismul?
Unii spun că antisemitismul
s-a născut şi va muri cu evreii ori cu toată omenirea. Concluzie
gravă, riscată.
Antisemitismul nu s-a născut
cu evreii, ci cu Abel şi Cain. Dacă ura dintre ei va dispărea,
atunci...
În anul 1768, Voltaire scria în
„Dicţionarul filozofic“ că „evreii sunt stăpânii şi
duşmanii noştri... sunt cel mai abominabil popor de pe pământ“.
Voltaire a fost ateu până în ultima clipă a vieţii, nu-i acuza
pe evrei de deicid, pentru că nu credea. Ateismul l-a făcut oare
antisemit? „Totuşi evreii nu trebuie arşi“, zise cu milă
Voltaire.
Schopenhauer afirma că
iudaismul nu este la originea creştinismului, ci budhismul. Cine
ştie? Poate budhismul a luat ceva din iudaism ori invers?
„Patria evreilor sunt
ceilalţi evrei“, spunea filozoful şi aici avea dreptate.
„În ceea ce priveşte
pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din
aceste regiuni... Mai am (sic!) în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei, care
în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru iar, dacă
circumstanţele o vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali“,
spunea mareşalul Antonescu în faţa Consiliului de Aprovizionare,
organ al guvernului, la 6 octombrie 1941. El „avea“ evrei! Antonescu gândea
ca un stăpân de sclavi. Ce ar fi spus Voltaire să-l fi auzit?
Regii carolingieni ţineau la
prezenţa evreilor, aveau nevoie de supuşi alfabetizaţi, cu
aritmetica ştiută.
Papa Urban al II-lea a pornit
cruciadele care au fost urmate de masacre antievreieşti.
Cei mai „orbi“ au fost regii
Spaniei la 1492, când ei au ascultat cererea Inchiziţiei şi i-au
izgonit pe evrei.
Secolul XIX a adus evrei de un
tip nou: revoluţionarul Karl Marx, imperialistul Disraeli, poetul
„naţional“ german Heine. Atunci a început antisemitismul să
devină o ideologie: Protocoalele Înţelepţilor Sionului (din
Franţa în Rusia şi retur), „afacerea Dreyfus“. Poliakov a scris patru volume de Istorie a
antisemitismului. O mie de volume nu ar ajunge să explice unui antisemit
convins de ce este absurd acest „sentiment-reflex-impuls“.
Astăzi, antisemitismul este
focalizat pe Israel şi pe U.S.A. O fi istoria indirecţională?
Fanatismul religios islamic, ca şi cel creştin-extremist nu se poate
lipsi de evrei. Fără evrei n-ar exista fanatism?
Este o întrebare fără
răspuns.
3.20 Aliaua a construit Israelul
În 1887, Th. Herzl spunea la
Congresul sionist că „Basel a întemeiat Statul Evreu“.
Primul guvern israelian în 1948 a proclamat: „Kibuţ Galuiot“ („Unirea
Diasporei“) care se sprijinea pe „Legea reîntoarcerii“. De la
15 mai 1948, când numărul evreilor era de 650.000 şi până la
finalul anului 1995 au venit în Israel 2.520.000 de olimi din 104
ţări şi care vorbeau 72 de limbi diferite. Desigur limba
rusă, poloneză, română erau pe primele locuri. La creşterea
populaţiei a contribuit, desigur şi sporul natural.
Din România evreii au putut pleca
în anii 1945-1949, 1959-1961, iar din 1969 emigraţia a fost acceptată
de regimul Ceauşescu, în schimbul unor avantaje economice şi
politice. Din URSS, aliaua a început în 1971. În 1984 are loc „Acţiunea
Moşé“ care aduce 8000 de olimi din Etiopia. Din URSS au plecat circa 2 milioane
de evrei, astăzi, în ţările fostei URSS numărul evreilor
fiind de circa 500.000 sau chiar mai puţin (nu s-au mai făcut
recensăminte în această ţară).
Istoria alialei începe în 1882,
când în Ereţ Israel trăiau 25.000 de evrei, urmaşi ai celor din
antichitate ca şi ai sefarzilor veniţi după 1492, din Spania.
În antichitate, după
distrugerea primului Templu, a avut loc şi prima alia, din Babilon între
anii 537-515 î.e.a., sub conducerea lui Zerubabel, apoi, în secolul
următor, a lui Ezra şi Nehemia. Ereţ Israel a existat permanent
în inimile evreilor, oriunde s-au aflat ei. Istoricii moderni au clasificat
imigraţia evreilor din 1882 până azi în mai multe perioade:
- 1882-1903 – Prima alia (din
Rusia pogromurilor);
- 1904-1914 – a doua alia
(după pogromul din Chişinău, în special);
- 1919-1923, a treia alia
(după declaraţia Balfour).
Fiecare din aceste „valuri“
cuprindea circa 30-40.000 de olimi. A patra alia (1923-1932) a adus 80.000 olimi, a cincea alia (1933-1938)
după venirea lui Hitler la putere, în special, circa 217.000 olimi, iar a
şasea alia (1938-1948) în ciuda interdicţiei impuse de Anglia: circa
150.000 olimi.
După 1948 au urmat
imigrări din toată lumea.
În martie 1881 a fost asasinat de
organizaţia „Narodnaia Volia“, ţarul Alexandru al II-lea, ţar
reformator, care avea popularitate. În peste 225 de localităţi au
avut loc pogromuri, evreii fiind acuzaţi de asasinat, deşi
aceşti localnici nu aveau nici o legătură cu asasinii. Au
apărut mişcări sioniste: „Hibat Sion“, „Hovevei Sion“, a început
să fie organizată prima alia. În 1883, Edmund de Rotschild începe
să sprijine material pe olimi, în organizarea agriculturii. Pionieri ai
primei aliate, numiţi „biluimi“ au deschis drumul ce avea să
ducă la întemeierea Noului Stat. O parte erau din Moineşti (România).
Kibuţurile au fost primele structuri agricole, au urmat apoi
„moşavurile“ şi fermele. Cu prima alia a venit şi Eliezer Ben
Iehuda, creatorul ebraicii moderne.
În a doua alia a venit şi
scriitorul Şmuel Agnon, viitor laureat al Premiului Nobel (1987). Olimii
din Germania au dorit să introducă, la Tehnionul din Haifa limba
germană, ca limbă de predare, dar majoritatea venită din alte
ţări s-a opus. Limba ebraică s-a îmbogăţit de la 8000
la 80.000 de cuvinte, prin asimilarea neologismelor din limbile europene. De a
doua alia sunt legate numele lui Ben Gurion, Itzhak Ben Zvi, al doilea
preşedinte al Israelului după Haim Weitzman, dr. Arthur Rupin,
ş.a.
A treia alia s-a compus din
tineri muncitori, militanţi sionişti, printre ei aflându-se Iosef
Trumpeldor. A patra alia era cu preponderenţă formată din evrei
săraci şi cu stare medie din Polonia, unde guvernul aplica
măsuri antievreieşti. Oraşele Tel Aviv şi Haifa au crescut
în populaţie şi a început dezvoltarea industriei. Până atunci
agricultura şi construcţia şoselelor erau preponderente. Aliaua
a cincea şi a şasea au adus cel mai mare aport de populaţie. La
17 mai 1939, ministrul britanic de externe, McDonald a publicat Cartea
Albă care anula Declaraţia Balfour, din 1917. Se prevede crearea unui
stat multinaţional, dependent de Marea Britanie. Aliaua era
restricţionată, cumpărarea de pământ era interzisă.
Anglia spera să câştige simpatia lumii arabe, care oricum nu i-a
rămas fidelă, aliindu-se, parţial, Germaniei naziste.
David Ben Gurion a numit Cartea
Albă – „o carte a înşelăciunii“. Şi totuşi evreii au
format în 1943 o brigadă, „Brigada evreiască“, o parte
componentă a armatei britanice, care în 1944 şi 1945 a participat la
lupte pe frontul de Vest.
Anii 1939-1947 au însemnat anii
imigraţiei clandestine. Numeroase vase au pornit, sub diverse pavilioane,
spre Ereţ Israel. Din România, vasul „Struma“, a fost scufundat în 1942,
cu 768 de oameni la bord, pentru că Anglia nu a intervenit pentru
acordarea liberei treceri. La fel, în 1944, vasul „Mefkure“ (torpilat, se pare,
de germani). În 1947, vasul „Exodus“, plecat cu 4500 de emigranţi,
dintr-un port francez, a fost blocat la Haifa, întors în Franţa, apoi dus
în Germania la Hamburg, după care a pornit din nou spre Ţara
Sfântă. Leon Uris a scris romanul
Exodul pe marginea acestei odisei ruşinoase pentru guvernul englez, iar
americanii au realizat un film, cu Paul Newman, în rolul principal. În insula
Cipru, britanicii au organizat lagăre în care trăiau şi
supravieţuitori ai lagărelor naziste. Anglia a făcut tot ce s-a
putut pentru a se împotrivi obţinerii independenţei Statului Israel.
Nimeni nu le-a mulţumit, nici aşa-zişii aliaţi arabi. Este
meritul Statelor Unite şi URSS (Stalin dorea un Israel sovietizat) că
Statul Israel a primit sprijin diplomatic în momentul naşterii sale, la 14
mai 1948, după ce rezoluţia ONU din octombrie 1947 a devenit
inoperabilă prin opoziţia ţărilor arabe.
I
În anul 1792, Adunarea
Naţională a Franţei a pus în discuţie şi a votat
dreptul evreilor la emancipare. Deputatul Clermont-Tonnerre, aflat în
aceeaşi grupare politică în care era şi Mirabeau a declarat: „Pentru
evrei ca indivizi, totul. Pentru evrei ca naţiune, nimic“.
Acesta era punctul de vedere „cel mai progresist“ la
acea vreme. În secolul XX, filosoful evreu Franz Rosenzweig spunea că
după două milenii, evreul nu mai poate fi nicăieri acasă,
nici în Ţara Promisă. Statul Israel şi-a cucerit dreptul la
existenţă la două decenii după această declaraţie.
După Holocaust, Martin Buber a
spus că Dumnezeu nu a murit la Auschwitz, „el a fost în eclipsă“.
Deşi biserica şi, în speţă, Vaticanul a făcut prea
puţin pentru a diminua efectele politicii genocidare a naziştilor, în
a doua jumătate de secol XX s-a vorbit despre iudeo-creştinism,
apropierea evreilor de biserica creştină. Acuza de deicid nu mai este
recunoscută nici de biserică, dar secole de persecuţie
inchizitorială, pogromurile au creat o prăpastie greu de trecut.
Şi totuşi există bunăvoinţă de ambele părţi:
evrei şi creştini.
Poate că recrudescenţa
naţionalist-extremistă a unor cercuri islamice va apropia mai mult pe
evrei de creştini. Islamiştii extremişti neagă din
principiu dreptul evreilor de a avea un stat în fosta Palestină, cu
capitala la Ierusalim. Creştinii recunosc acest drept ori îl acceptă
de facto.
Julian Marias, autor al unei
monumentale „Istorii a filosofiei“, discipol al lui Ortega y Gasset
scria: „Eu cred că forţa poporului evreu constă în capacitatea lui
de neîmpăcare... faptul că nu s-a împăcat niciodată cu
gândul risipirii şi năruirii Templului“. Astăzi nu
există publicaţie de circulaţie să nu pomenească
Israelul, dacă nu zilnic, săptămânal. Israelul este în
atenţia lumii. De ce? Pentru că Israelul refuză să se lase
cotropit, desfiinţat aşa cum şi-ar dori cercurile,
grupările extremiste islamice. Preşedintele Iranului, stat care nici
nu este vecin cu Israelul, îl pomeneşte în fiecare discurs. François Furet
a scris în 1982 un studiu: „Israel, sionismul şi
diaspora“ (Ed. Flammarion – PARIS). El afirmă: „Pasionant în istoria
sionismului este că aceasta dezvăluie mai bine ca oricare alta
improbabilitatea radicală a istoriei europene a secolului XX“. De la
evreul asimilat Theodor Herzl la transformarea sa în „profet al Noului Stat“, în
urma afacerii Dreyfus“, de la acesta la o mişcare europeană,
cu ecouri în America, Rusia şi apoi la crearea Statului Israel, după
tragedia holocaustică este, realmente, o „improbabilitate“
devenită confirmare.
II
Despre antichitatea evreilor a
scris cu competenţă Mircea Eliade în Istoria credinţelor religioase ca şi în Dicţionarul religiilor (co-autor I.
P. Culianu). Ei se referă şi la Cabala, care este una din cele mai
vaste domenii ale misticii din cultura universală. Falşii Mesia,
hasidismul şi-au găsit locul în dicţionar. Moshe Idel a pus în
lumină adeseori contribuţia celor doi savanţi români la
cunoaşterea misticii ebraice. La rândul său I. P. Culianu, ucis de o
persoană neidentificată, la începutul anilor ’90, a elogiat
erudiţia lui Moshe Idel. Despre Cabala au mai scris cu înţelegere
şi admiraţie Jorge Borges, Fr. Furet, iar cel mai bun cunoscător
în domeniu a fost Gershom Scholem. Este interesant un interviu publicat în
revista „Secolul 20“ din 1992, acordat de călugărul dominican Marcel Jacques Dubois,
decan al facultăţii de filosofie antică şi medievală a
Universităţii Ebraice din Jerusalim lui Leon Volovici,
cercetător la aceeaşi Universitate. „Am avut întotdeauna o
atracţie pentru poporul Bibliei şi al lui Isus. Nu am întâlnit evrei
decât în timpul războiului, când am ajutat şi eu la adăpostirea
unor evrei... Creştin la Ierusalim eu nu pot să nu recunosc în acest
oraş înaltul loc al lui David şi al Templului lui Dumnezeu.“
Dominicanul Dubois consideră că Ierusalimul poate fi locul
reconcilierii bisericilor creştine între ele: „Veniţi să
urcăm pe muntele Domnului“ este îndemnul său.
Trebuie reţinut că „Psalmii“ sunt
la mare cinste în iudaism, catolicism, ortodoxism creştin, protestantism.
III
Scriitori israelieni de talia lui
S. I. Agnon, A. Yehoshua, Amos Oz au fost recunoscuţi, prin traduceri, în
diverse ţări ale lumii. Israelul este, astfel, cunoscut şi prin
literatura sa. La festivitatea de acordare a Premiului Nobel, S. I. Agnon a
spus: „Am fost influenţat de fiecare bărbat şi fiecare femeie
şi fiece copil pe care i-am întâlnit în drumul meu, fie ei evrei, fie
neevrei... Am învăţat de la natură, de la păsări,
precum Iov“. Agnon s-a născut în 1888, în Galiţia, A. B.Yehoshua cu mult mai
tânăr, s-a născut la Ierusalim, în 1936. Un poet care şi-a
dedicat versurile noului Stat Israel este Yehuda Dmihai, în timp ce Amos Oz
este prozatorul cel mai apropiat, dintre marii scriitori, de
realităţile israeliene. Despre Israel au scris cu sentimente
prieteneşti Friedrich Dürrenmatt, Graham Green, Jorge Luis Borges (a fost
onorat cu Premiul Ierusalimului), Günter Grass, Octavio Paz, Kundera, Vaclav
Havel (a făcut o paralelă între destinul cehilor şi evreilor, în
timpurile moderne), Eugen Ionescu, ş.a. Dintre scriitorii români sunt
notabile scrierile lui D. Bolintineanu (a vizitat Palestina), Galaction,
Sadoveanu, Cella Delavrancea, scriitori români din ultimele decenii, oameni de
artă, etc.
Biblia este vie în Israel. Ea se
regăseşte în locurile considerate sfinte, pe drumurile ei cunoscute
de mii de ani. Nicăieri nu se găsesc, concentrate într-o zonă
restrânsă atâtea locuri semnificative pentru tradiţia celor trei
religii monoteiste: iudaism, creştinism, islamism. Israelul a fost o punte
între Egiptul antic, Siria, Mesopotamia. Împăraţii romani, califii,
Bizanţul, otomanii şi-au dorit stăpânirea acestei ţări
mereu disputate. Prin Ţara Sfântă au trecut Abraham, Isaac, Iacob,
care îşi află acolo mormântul, Moise a dorit să ajungă
acolo, Isus şi Mohamed, conform tradiţiei religioase pe care au iniţiat-o
au cunoscut Israelul. Betlehem, Galileea, Iordanul, Masada – nume geografice de
rezonanţă. Theodor Herzl, profetul sionist este înmormântat acolo.
Limba ebraică s-a născut şi a renăscut în Israel.
Străbătut sute de ani de beduini, astăzi Israelul exportă
produse agricole şi tehnologii moderne. Marea Moartă care a cunoscut
catastrofa Sodomei şi Gomorei, este „marea“ cu cel mai scăzut
nivel (395 m. sub nivelul convenţional al oceanelor) iar apa ei
conţine 26% săruri minerale utile pentru chimia industrială
(îngrăşăminte, cosmetice, etc.). Nu departe este Ierihonul, cel
mai vechi sau printre cele mai vechi oraşe ale lumii (9000 de ani î.e.a.).
Turişti din toată lumea
vin să vadă Mormântul Sfânt al lui Isus din Ierusalim. Nu există
pasaj din Biblie, din Vechiul Testament (Biblia evreilor) şi din Noul
Testamernt (creştin) care să nu amintească de Ţara
Sfântă. Arheologi din toată lumea vin să verifice istoricitatea
acestor episoade biblice. În Siria s-au găsit scrieri în cuneiforme care
grăiesc de Abaramu (Abraham), Esaum (Esau, fratele lui Iacob), Ismailu (fratele lui Isaac), Israilu (numele lui Iacob). Pe Muntele
Moria (în actualul Ierusalim) Isaac urma să fie sacrificat de Abraham, dar
Domnul l-a înlocuit cu un berbec. Pe Muntele Templului, se află Domul
Stâncii, cunoscută ca Moscheea lui Omar, construită de musulmani în
anul 691 e.a. De pe muntele Moriah, se spune, Mohamed s-a ridicat la ceruri
(precum Moise şi Profetul Ilie, desigur ca şi Isus, luând în
considerare credinţa creştină, dacă vom compara modul de a
părăsi viaţa pământescă a acestora).
La Hebron, o veche moschee a fost
ridicată deasupra grotei Machpela, loc sfânt pentru evrei, acolo fiind
înmormântaţi Abraham, Isaac, Iacob şi soţiile acestora,
respectiv Sarah, Rebecca şi Lea.
În anul 1099, cruciaţii au
transformat Moscheea Omar în Templum Domini, iar moscheea vecină, Al-Aqsa
a fost dăruită Ordinului
Templierilor. După 1244, când cruciaţii au fost izgoniţi,
musulmanii au refăcut moscheele. De la cruciaţi a rămas Biserica
Sfântului Mormânt, refăcută de împăratul bizantin Constantin
Monomahul. Pentru evreii credincioşi a rămas Zidul Plângerii, care,
se zice, ar fi unul din zidurile Templului distrus în anul 70 e.a. de romani.
În Peninsula Sinai, aflată
azi în stăpânirea Egiptului, se află Muntele lui Moise, unde acesta a
primit Tablele Legii şi unde, în sec. VI s-a ridicat mânăstirea Sf.
Ecaterina. Localitatea turistică Eilath, la Marea Roşie, este
pomenită şi în Biblie ca loc de popas al evreilor în drumul din Egipt
spre Canaan.
Menţionăm aici că
de cercetarea arheologică au fost preocupaţi şi doi politicieni
de marcă, israelieni Yigael Yadin şi Moshe Daian. Astfel, Yadin a
găsit ruinele cetăţii Hazor, distruse în urma incendierii
acesteia, aşa cum scrie în Biblie, datarea acestui eveniment fiind în
jurul anului 1250 î.e.a. La fel a fost descoperită, la Betlehem „fântâna
lui David“. Poate că nu întâmplător locul de naştere al lui
Isus, considerat un descendent al regelui David, a fost Betlehem. La Capernaum,
unde s-a oprit Isus, se află ruinele unei sinagogi probabil mai vechi, dinaintea
acestei ere. Capermaum este de fapt un nume compus din: Kfar (sat) Nahum (nume
propriu). În jurul Mării Galileii se găsesc numeroase vestigii
antice. Marea sau, de fapt, lacul mai poartă denumirea de Genisaret,
Kinereth, Tiberia (după numele împăratului Tiberiu). Safed sau Tsfad
este oraşul sfânt al cabaliştilor Isaac Luria şi Haim Vital
(sec. VI e.a.). În Samaria, arheologii au descoperit obiecte provenind din
civilizaţia feniciană, anterioară venirii evreilor în Canaan.
Pentru turişti un punct de atracţie este şi Biserica
Naşterii Domnului din Betlehem, deteriorată la cutremurul din 1834
şi refăcută ulterior. Ruinele de la Meggido care, se spune, erau
grajdurile lui Solomon (de fapt, ale lui Ahab, care a domnit după 500 de
ani) sunt vizitate de asemenea. „Armaghedon“ care a intrat în legendă
şi în literatura cristică drept simbol al Apocalipsei şi
Judecăţii de Apoi, provine etimologic de la cuvintele „har“ – munte
şi Meggido, pentru că aici au avut loc sângeroase bătălii.
Unul dintre cele mai vechi
porturi din lume, folosit şi de egipteni este Jaffa, alături de care
s-a ridicat în sec. XX oraşul Tel Aviv (în traducere: Colina
Primăverii).
Maria Magdalena (din Evanghelii)
provine din vechea aşezare Magdala, de pe malul lacului Kinereth. Tot pe
malul acestui lac se afla şi Kfar Cana (Satul Cana) unde Isus a
săvârşit prima sa minune.
În 1799, Napoleon a vizitat Nazaretul, centrul Galileii,
unde, se spune ar fi locuit familia lui
Isus. Mânăstirea Latrun, celebră şi pentru depozitele sale de vin,
este construită pe locul, unde, se spune, ar fi fost crucificat Isus.
Cetatea Masada din apropierea Mării Moarte a fost ridicată în vremea
Marelui Preot Ionathan, iar în anul 73 e.a. a fost ultima fortăreaţă cucerită de
romani după distrugerea celui de al Doilea Templu. În nordul ţării,
Accra, port lângă Haifa, a fost capitala cruciaţilor în sec. XII,
fiind vizitată în 1799 de Napoleon, care intenţiona să o
transforme într-o bază a armatei sale. În Haifa se află centrul
şi sanctuarul mişcării religioase Bahai, desprinsă de
islamism în sec. XIX. Pentru creştini locurile sfinte din Israel sunt:
Biserica Bunei Vestiri din Nazaret, Biserica din Ein Karem, la sud de
Jerusalim, legată de Sf. Maria, Betlehem, locul naşterii lui Isus
şi a regelui David, considerat străbunul, ca şi predecesoarea
sa, Ruth; Cana Galileii unde Isus a prefăcut apa în vin, la nunta unui
localnic, Muntele Tabor pe care a urcat Isus cu discipolii (de acolo vine
numele husiţilor din Cehia, de „taboriţi“). În Biserica
Transfigurării de pe muntele Tabor, Isus este înfăţişat, pe
boltă, cu Moise în dreapta sa, semn că Legea este comună
evreilor şi creştinilor. Caesarea Philippi, din nordul Israelului (a
nu se confunda cu Caesarea de pe malul Mediteranei, la nord de Tel Aviv) este
locul unde Sf. Petru l-a numit pe Isus fiul Domnului. În Israel trăiesc
şi samariteni, în număr restrâns (sub 1000 de suflete), urmaşi
ai tribului Efraim şi al lui Manase, care păstrează
credinţa în Tora, dar portul îl au ca şi musulmanii (fesuri, turbane).
Au un preot care cunoaşte vechea limbă a samaritenilor. La Betania
este Biserica lui Lazăr cel înviat din morţi, fratele Martei şi
Mariei Magdalena. Biserica este frumos pictată în interior, cu scene
evanghelice.
În Ierusalim sunt Biserica
Adormirii Maicii Domnului, Biserica „Pater Noster“ de pe Muntele
Măslinilor, vizavi de Muntele Sion, Cetatea lui David din Vechiul
Oraş, Valea Kidron (sau a lui Josafat) cu Biserica Tuturor
Naţiunilor, Biserica Rusă, ş.a. Tot în Ierusalim este Biserica
Română, care a funcţionat continuu
de când a fost construită, la începutul sec. XX.
În ciuda conflictului
israeliano-arab, exacerbat de extremiştii islamici, Israelul rămâne
una din ţările cele mai vizitate de turişti din întreaga lume
şi de toate credinţele.
Cap. 4 Personalităţi exemplare
4.1 Moşe Rabeinu în trecut
şi în prezent
Moşe Rabeinu, Moise pentru
creştini, Musa pentru musulmani este o personalitate dominantă în
cele trei religii monoteiste, dar pentru evrei el este principalul „martor“ al
revelaţiei divine. Deşi el impune ca prezenţă în Biblie,
este considerat „cel mai modest om de pe suprafaţa pământului“. În morala iudaică,
la fel ca şi în cea creştină, islamică, modestia este
primul semn al nobleţei şi înţelepciunii. Trufia este un
păcat, omenesc, dar păcat. Literatura, artele plastice, muzica, de-a
lungul secolelor s-au inspirat din această irepetabilă personalitate.
Deşi Michelangelo l-a reprezentat, eronat, cu coarne (cuvântul „raze“
şi „coarne“, în limba ebraică, se aseamănă), lucrarea face parte din
patrimoniul universal. Teologul creştin, William Fox Albright
cercetător al Bibliei a stabilit chiar şi anul Exodului, când Moise a
ieşit, urmat de poporul evreu, din Egipt: 1290 î.e.a. Au fost descoperite
oraşele construite de evrei în Egipt: Pitom, Ramses. Faraonul Ramses II a
domnit între anii 1292-1234 î.e.a. Numele oraşului Ramses este legat de
acesta. Între domnia lui Ramses II şi venirea lui Iosef sunt patru secole.
Iosef fusese deja uitat. Soarta evreilor se schimbă. Faraonul crede
că evreii pot deveni aliaţi potenţiali ai unor inamici ai Egiptului.
Bănuiala se baza pe faptul că evreii au venit pe vremea
stăpânirii hicsoşilor, popor semit înrudit cu evreii. Hicsoşii
au fost izgoniţi. Evreii au devenit sclavi. Se pare că anul 1290
î.e.a. nu este anul real al ieşirii din Egipt. Totul s-a petrecut mai
târziu cu circa un secol. Există azi părerea că trecerea prin
Marea Roşie a avut loc în sec. XV, pentru că explicaţia
dată de vulcanologi care consideră că o erupţie
puternică în Marea Mediterană ar fi provocat un flux şi un
reflux extraordinar tocmai în zona Goshen (Egipt) a avut loc în anii 1400
î.e.a. Deci anul Exodului este dificil de stabilit: între 1450-1250 î.e.a., cu
mare aproximaţie. Cert este că Moşe Rabeinu a fost fondatorul
religiei mozaice (de unde şi numele), iar Decalogul este Legea primită
de el şi transmisă evreilor, ca şi întregii lumi civilizate
(inclusiv mahomedanii, care au inclus Legea în Coran). În rest, este o
povestire biblică. Tatăl lui Moise era Amram, mama Ioheved (numele au
semnificaţii, în limbile vechi), sora era Miriam (de unde şi
creştinescul Maria) şi un frate Aaron, primul preot din istoria
evreilor, care avea darul oratoriei (Moise nu avea dicţie). S-a
născut, se spune, în 1370 î.e.a. şi a trăit, conform
tradiţiei, 120 de ani. Moaşele evreice Şifra şi Pua au
primit ordin să ucidă noii născuţi evrei, dar ele au
refuzat. „Uciderea pruncilor“ din povestea evanghelică este
împrumutată din povestea lui Moise. Fiica faraonului, pe nume Bathia (nume
răspândit, apoi, la evreice) a zărit coşul în care plutea, pe
apele Nilului, pruncul Moise. Ea l-a salvat, redându-l mamei sale, dar la
curtea faraonică. „Moşe“ în vechea egipteană însemna
„scos din apă“. Alţi cercetători consideră
că Moses este un nume tipic egiptean, inclus în numele unor faraoni:
Tutmoses, Ramoses etc. Moise a crescut ca un prinţ egiptean, dar Miriam
l-a îndemnat să-şi salveze conaţionalii din sclavia
egipteană. La o inspecţie, Moise îl ucide pe unul din vătafii
egipteni, Aharnes, pentru că l-a ucis pe evreul Fineas, urmărind
să-i ia soţia, Şalmut (nume comun cu Sulamit). Trădat de
doi evrei, Datan şi Abiram, Moise fuge de la curtea faraonului. De acest
episod s-a ocupat asiduu André Neher, iudaist de marcă din sec. XX. B.
Fondane a descris în versuri (Exodul)
aceste momente. Refugiat la Midian, zonă învecinată cu Egiptul, Moise
îl cunoaşte pe preotul Ietro, care avea un fiu, Hobab şi două
fiice, dintre care Tzipora (înseamnă
„pasăre“) îi va deveni soţie. Devenit păstor, el a zărit pe muntele
Horeb un tufiş arzând. A fost primul semn dat de Dumnezeu că el,
Moise va fi martorul şi primul său slujitor. Moise a primit porunca
divină de a-i scoate pe evrei din Egipt. Talmudul a dat o serie de
explicaţii pentru simbolul „Tufişului arzând“:
umilinţa plantei, focul ce arde şi nu mistuie, vocea ce se aude
şi nu porneşte din trup. Acţiunea se petrece în Sinai (sina, însemna
duşmănie), pe muntele Horeb (herev, însemna „spadă“).
Exodul nu a fost un episod paşnic. Se presupune că el a avut loc
după moartea lui Ramses II, sub faraonul Merneptah. Moise şi Aaron
s-au dus la faraon să-i ceară eliberarea evreilor, dar în urma
refuzului acestuia, Domnul trimite „zece plăgi“ asupra
Egiptului. Faraonul avea nevoie de sclavii evrei. Plăgile erau: apa
prefăcută în sânge, invaziile de broaşte, păduchi,
muşte, ciuma vacilor, vărsatul negru (variola), grindina, invazia
lăcustelor, eclipsa de soare, moartea nou-născuţilor
(răzbunare pentru vechiul ordin dat de Ramses II). Exodul este
sărbătorit sub numele de Pesah
de la verbul „a sări peste“. Faraonul a permis plecarea tuturor evreilor,
care au luat cu ei pâine nedopsită ce se cocea la razele soarelui
(matzot). Robia egipteană a durat 430 de ani se spune. Anul 1290 î.e.a.
pare totuşi mai plauzibil, în ordinea cronologică a evenimentelor
(Abraham vine din Ur, urmează Isaac, Iaacov, Iosif, adică patru
generaţii, însumând circa 200-250 de ani, plus 430 de ani, înseamnă
că de la Abraham la Moise au trecut circa 700 de ani, iar anul 2000 î.e.a.
este considerat anul plecării din Ur al tatălui lui Abraham (cu
familiile lor). Anul 1000 î.e.a. este anul existenţei regatului Israel. A
fost necesar un mileniu pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat
şi o naţiune. Fără Moise, evreii ar fi dispărut din
istorie ca multe popoare de păstori nomazi. Ziua de 15 Nissan este ziua
sărbătorii Eliberării din robie (Pesah). Momentul
eliberării a fost marcat de trecerea „peste Marea Roşie“, de
fapt apele s-au retras din calea lor, iar oastea faraonului care îi
urmărea a fost înecată de valul uriaş care a urmat. Evreii au
luat cu ei osemintele lui Iosif spre a fi
îngropate în Ţara Promisă, ca şi patriarhii. În timp ce
Moise primea Tablele Legii pe Muntele Sinai, evreii rămaşi în
tabără au făcut un Viţel de Aur şi l-au numit zeul
lor. Influenţa tradiţiilor vecinilor era încă puternică.
Moşe a spart Tablele Legii. Domnul i-a dat a doua oară aceste Legi
(Decalogul) după ce viţelul de aur a fost distrus, iar o parte dintre
necredincioşi (împreună cu evreii erau şi alte neamuri) au fost
ucişi. Astfel porunca „Să nu ucizi“ nu a
fost respectată şi totuşi ea stă la baza oricărei morale.
Domnul a trimis evreilor „mana
cerească“, oamenii de ştiinţă considerând că este vorba de
seminţe purtate de vântul deşertului. Pentru a procura apă,
Moise a lovit o stâncă folosind toiagul său de conducător.
Domnul l-a pedepsit, interzicându-i să ajungă vreodată în Eretz
Israel. Stânca trebuia să fie „rugată“. În realitate, rocile
poroase din deşert păstrează umezeala, care prin lovirea
suprafeţei este eliberată.
Primii inamici ai evreilor au
fost amaleciţii. De atunci orice duşman al evreilor este numit „Amalek“, cel
fără credinţă. Cel care i-a urmat lui Moise la conducerea
poporului evreu nu a fost fiul ori altă rudă, ci Iehoşua din
tribul lui Beniamin, cel mai mic fiu al lui Iaacov.
Este semnificativ faptul că
Moise nu avea veleităţi de rege dinastic, el era Eliberatorul şi
Legiuitorul. Urmaşii lui Aaron au fost Cohanimii – preoţii (de unde
numele derivate Cohn, Kohn, Kahane, Kogan, Katz – Kahane Tzadic, preot drept,
etc.). Cei din tribul lui Levi, au devenit paznici ai obiectelor sfinte,
ajutori ai preoţilor, funcţiile păstrându-se şi în Diaspora
(de la Levi, vin Levy, Levin, Levinas, etc.). Poporul evreu a
străbătut pustiul sub conducerea, deloc blândă a lui Moise, timp
de 40 de ani. Această perioadă, în realitate corespunde, aproximativ,
formării unei noi generaţii eliberate de mentalitatea robiei, a
idolatriei, etc. În drumul lor, Domnul a vegheat ca evreii să nu se
abată din calea credinţei, Korah cu doi răzvrătiţi
fiind înghiţiţi de un cutremur provocat de Cel Atotputernic. A murit
şi Balaam care a încercat să-i pornească pe midianiţi
împotriva evreilor.
Profetul Moise a murit pe Muntele
Nebo, îngerul Gabriel i-a ridicat sufletul la Domnul, deasupra tuturor
patriarhilor. Muntele Nebo se află între Ierusalim şi Marea
Moartă. De acolo se vedea tot Canaanul. El a murit fericit. A dovedit
curaj şi înţelepciune, cele mai de preţ calităţi ale
unui conducător.
4.2 Ben Zakai – salvator al
învăţăturii iudaice
Momentul distrugerii celui de-al
Doilea Templu, la Ierusalim, în anul 70 e.a., de către romani a pus în cea
mai grea cumpănă existenţa spirituală şi, implicit,
etnicitatea evreilor. Iohanan ben Zakai a devenit un personaj legendar,
deşi el a existat în acele vremuri. Se spune că ar fi trăit 120
de ani, vârsta tradiţională a lui Moise, Hilel şi Akiva
(după Zakai), adică el ar fi muncit o treime din viaţă (40
de ani, ca şi „drumul în pustiu“), a studiat
următorii 40 de ani şi a predat învăţătura în ultimii
40 de ani.
A studiat la Ierusalim, fiind
elevul lui Hilel. S-a retras la Arav, în Galileea, unde a stat 18 ani, fiind
consultat în acest răstimp doar de două ori în chestiuni religioase.
Revine la Ierusalim, devenind liderul religios al fariseilor
(păstrători ai tradiţiei, separaţi de preoţi, saducei
şi zeloţi, denumirea fiind azi, pe nedrept, peiorativă). Ben
Zakai a abolit unele obiceiuri învechite, a cerut impozitarea câştigurilor
preoţilor-judecători, era consultat zilnic de numeroşi pelerini
veniţi special pentru el, care era numit RABAN („învăţătorul
nostru“). Se spune că în timpul asediului roman a cerut discipolilor săi
Eliezer ben Hircanos şi Ioşua ben Hanania să fie pus într-un
sicriu, scos din oraş şi dus în tabăra lui Vespasian. L-a
anunţat pe acesta că va deveni împărat şi că va
distruge Templul. Profeţia sa nefericită s-a împlinit. Vespasian i-a
împlinit, drept mulţumire, dorinţa de a înfiinţa o
şcoală la Iavne (Iabne).
Deşi este, se pare, o
legendă, momentul a fost în cel mai înalt grad, important pentru iudaism,
şcoala de la Iavne a existat, păstrând tradiţia religioasă
care îşi pierduse centrul din Ierusalim. Zakai a devenit un simbol al
rezistenţei morale şi spirituale: „Dumnezeu a spus: „Eu
vreau pietate, nu vreau jertfe“, cita el din Osea (6,6).
Împreună cu Zakai s-a stabilit şi Sanhedrinul, singura
instituţie juridico-religioasă după distrugerea Templului.
Importanţa lui Iohanan ben
Zakai constă în poziţia sa morală, preceptele emise, care au
îmbogăţit literatura talmudică, dar şi în iniţierea sa
în mistică, fiind un precursor al esoterismului iudaic, în cabalistică.
Se pare că ben Zakai a murit la câţiva ani după distrugerea
Templului, prin moartea sa „stingându-se lumina
înţelepciunii“ (Mişna, parte a Talmudului ierusalemitean).
Indiferent de interpretări, un fapt este sigur: iudaismul a
supravieţuit distrugerii Templului prin strădania unor oameni ca
Iohanan ben Zakai.
Philon din Alexandria (Philon,
Filon în diverse transcripţii) a trăit, conform informaţiilor
enciclopedice, aproximativ între anii 25 î.e.a. şi 50 e.a. este considerat
un deschizător de drum nu numai în filosofia evreilor, ci şi în
cultura vremurilor în care a trăit. Meritul său constă, înainte
de toate că a ştiut să îmbine armonios
învăţămintele iudaice acumulate de conaţionalii săi
din Diaspora (Alexandria era cel mai important centru al vieţii spirituale
şi economice a evreilor din această Diasporă) cu cele ale
şcolilor filosofice greceşti, simbioză care, până la el,
părea puţin probabilă. Familia lui Philon (fraţi, nepoţi)
au jucat roluri de seamă în administraţia romană, fără
a abandona propria credinţă.
Se ştie că însuşi
filosoful s-a prezentat în faţa împăratului Caligula, la Roma, pentru
a apăra dreptul evreilor de a nu se închina idolilor, inclusiv statuii
împăratului, respectând astfel unul dintre comandamentele Decalogului. Arieratul
împărat a refuzat cererea, dar urmaşul la tron, Claudiu a
înţeles mai bine doleanţa legitimă a evreilor. În domeniul
gândirii filosofice, Philon a căutat să demonstreze compatibilitatea
revelaţiei mozaice cu filozofia „păgână“ a
marilor gânditori greci, căutând esenţa mitico-religioasă a
culturii eline ca punct de plecare pentru înţelegerea unicităţii
divine. Totodată el nu a scăpat din vedere caracterul etic care
înrudea cele două credinţe aparent opuse. Cunoscător de mare
orizont al textului biblic, ca şi al tradiţiei greceşti, Philon
a fost printre primii gânditori care au impus Logosul ca noţiune
corelativă între Dumnezeu şi Om, fiind un premergător al
filosofiei şi teologiei creştine, rol recunoscut de
părinţii de mai târziu ai creştinismului. Pe multe edificii
laice şi în multe biblioteci ale aşezămintelor religioase
creştine, numele lui Philon din Alexandria (inclusiv în ţara
noastră) este la loc de cinste. Dispreţul pentru puterea şi
plăcerile lumeşti, ascetismul său dictat de un înalt respect pentru
puritatea spiritului au influenţat comportamentul şi gândirea
urmaşilor de diverse credinţe, până în zilele noastre. Ignorat
de cercurile rabinice până prin mijlocul Evului Mediu, Philon şi-a
recăpătat locul meritat în rândul învăţaţilor evrei,
aşa cum merita datorită spiritului realist, a iubirii de ceea ce se
numeşte „sofie“, adică înţelepciune.
Editura Hasefer ne oferă, în
traducerea unui cunoscător de seamă al culturii antice şi
moderne, Ion Acsan, o carte strălucită a alexandrinului,
intitulată Viaţa lui Moise,
după alte apariţii pe aceeaşi temă, cărţi şi
capitole din diverse cărţi, inclusiv cea de la Ed. Hasefer, Moise şi vocaţia iudaică
a lui André Neher, în traducerea lui Ţicu Goldstein (2002). Cartea pe care
o propunem spre lectură cititorului se bucură de o prefaţă
a profesorului doctor în istorie, decan al facultăţii de profil din
cadrul Universităţii Bucureşti, Alexandru Barnea.
Autorul prefeţei nu este
numai un cunoscător, din scripte, al trecutului biblic, ci şi un
participant direct la unele descoperiri arheologice din Ţara Sfântă.
Traducătorul şi îngrijitorul ediţiei, Ion Acsan
menţionează importanţa
lui Philon ca precursor al neoplatonicismului, face o paralelă a
biografiilor acestuia şi a lui Josephus Flavius, marele istoric, fiu al aceluiaşi
secol de mari revoluţii spirituale şi politice, ca şi atitudinea
demnă şi activă faţă de calomniile antievreieşti
vehiculate de diverşi autori greci care îşi vedeau diminuat rolul de
mentori ai culturii şi civilizaţiei orientale greco-romane, colportând
acuze care mai târziu au „fundamentat“ antisemitismul teologic
şi politic din cele două milenii de diasporă a evreilor în
ţările europene. Viaţa lui
Moise este privită ca un roman în care Philon îşi
regăseşte unele asemănări cu propriul destin, patria sa
fiind acelaşi Egipt, cu o cultură diferită de cea pe care avea
să o nască iudaismul izvorât din Legea adusă de Moise prin
revelaţie divină. Biografia unuia dintre cei mai importanţi
profeţi din toate timpurile, recunoscut de cele trei religii monoteiste
(mozaică, creştină şi mahomedană) constituie obiectul
primei părţi, în timp ce în a doua parte ni se dezvăluie rolul
de legiuitor şi de conducător al poporului evreu, pe care Moise l-a
îndeplinit în condiţiile unei permanente rezistente inerţiale a conaţionalilor
cărora le lipsea încă o convingere stabilă despre propria menire
de purtători ai monoteismului în istoria antică, monoteism care a
devenit un bun al istoriei lumii. Un stil alert, strălucitor şi
limpede totodată, de o modernitate (poate şi prin meritul
traducătorului) ni-l aduce pe Philon în preajma gustului cititorului
modern.
Există cărţi în
care Moise este prezentat drept urmaş al faraonilor ori chiar faraon
reformator, ceea ce nu se confirmă prin nici o scriere mai veche, fiind
vorba de speculaţii de ultimă oră, interesul pentru marele
reformator a existat în toate timpurile, astfel că editarea
cărţii lui Philon interesează, indiscutabil, pe cititorii din
zilele noastre.
4.4 Spinoza – primul evreu
secularizat (1632-1677)
Astfel l-a numit pe celebrul
filosof un cercetător canadian: Benett Muraskin. Acesta relatează
că, la scurt timp după înfiinţarea Statului Israel, Ben Gurion a
cerut Rabinatului din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui
Spinoza, dar cererea a fost refuzată. Născut într-o familie de
marani, la Amsterdam, în 1632. A fost educat în spirit iudaic, cunoştea
ebraica, portugheza, spaniola, olandeza, latina. De la Gersonide (Levi Ben
Gerson), iudaist din sec. XIV (m. 1344) a preluat teza priorităţii raţiunii
faţă de revelaţie, iar Descartes (1596-1650) l-a iniţiat,
prin scrierile sale, în raţionalismul filosofic. La 27 iulie 1656, Spinoza
a fost excomunicat din comunitatea evreilor din Amsterdam, printr-o
procedură, conform cutumei, total umilitoare. Împreună cu un prieten,
conaţional, excomunicat şi el, Juan de Prado, Spinoza îşi
continuă studiile, scrie, iar numele de Baruch şi-l preschimbă
în Benedict. Deşi i se propune să se convertească, refuză.
Nevoit să lucreze ca şlefuitor de lentile, Spinoza se
îmbolnăveşte de plămâni şi moare în 1677.
Baza filosofiei lui Spinoza este
panteismul, care contravine doctrinei iudaice. Dar, sub aspect etic, el nu a
renunţat niciodată la normele iudaice, general valabile pentru
oricare om. Einstein spunea că Dumnezeul său este cel al lui Spinoza.
Formula spinoziană „Deus sive natura“
(Dumnezeu ori natura) a devenit un lait-motiv pentru Novalis, Goethe,
Schelling, Hegel. Fiind în corespondenţă cu diferiţi filosofi,
teologi, oameni de ştiinţă (ex. Christian Huygens,
cercetător în domeniul opticii), Spinoza a scris Principiile filosofiei carteziene, Etica, Scurt tratat despre
Dumnezeu, om şi fericirea lui, Tratatul
politic, Tratatul despre îndreptarea
intelectului. A fost negociator de pace între olandezi şi
coaliţia anglo-franceză, la Utrecht, a refuzat o catedră la
Heidelberg, în ciuda insistenţelor lui Leibnitz.
La universitatea Ebraică din
Ierusalim, cu prilejul tricentenarului comemorativ, în 1967, s-a cerut anularea
excomunicării acestui mare olandez evreu. I. Brucăr a scris despre el
că „a fost cel mai sfânt dintre oameni, după Christ“ (Ed. Hasefer, 1998, Spinoza, prefaţă Ion
Ianoşi) Spinoza nu a negat „cauza tuturor cauzelor“, ci
s-a opus imaginii primitive a unui Dumnezeu care „face totul“. Dr. I. Glicsman,
în interbelic a scris cu înţelegere despre „ereticul“
Spinoza, cel care a apropiat religia de ştiinţă; „Firea
întreagă este însufleţită, viaţa şi materia sunt
atribuite ei“, afirmă Spinoza. Goethe şi Heine au găsit un nesecat izvor
de inspiraţie în gândirea sa. Textul excomunicării este, citit
astăzi o mostră de bigotism ridicol. („Nimeni să nu stea
mai aproape de el, de patru coţi“, etc.). Între Uriel Acosta
şi Spinoza există o comunitate de destin, dar Spinoza era filosof.
I-a precedat pe iluminiştii francezi, pe savantul Lavoisier, „Viaţa,
cugetarea nu sunt produse, ele sunt eterne, materia este finită în timp
şi spaţiu“. Aristotel, Maimonide, Descartes au fost
maeştri săi, aşa cum Biblia şi Talmudul i-au format primele
imagini despre lume.
4.5 Baal Şem Tov –
părintele hasidismului
Despre Baal Şem Tov s-a
scris, probabil, tot atât de mult ca despre profeţii antici ai evreilor,
deşi el nu a fost, propriu-zis, nici profet, nici cărturar.
Cabaliştii, Gershom Scholem, Moshe Idel (în timpurile noastre), filosoful
Martin Buber, mulţi alţii s-au oprit la această puternică
personalitate a istoriei evreilor.
Israel ben Elieser, supranumit
Baal Şem Tov (numele bun al Domnului)
s-a născut aproximativ în anul 1700, în satul Okup, la graniţa dintre
Bucovina şi Podolia ucraineană, iar în al 60-lea an de
viaţă s-a stins la Miedzyboz, în Polonia. Despre viaţa sa
vorbesc legendele, el nu a lăsat manuscrise, nici nu a avut un biograf
lângă el.
Din copilărie prefera
să hoinărească în pădurile de fagi şi brazi ale zonei
natale, decât să studieze la heder. Prin intermediul unui prieten al
tatălui său a căpătat manuscrise cu caracter ezoteric,
aşa se spune. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit, dar a fost
izgonit din casa socrului, locuind până la 36 de ani cu soţia în
diverse aşezări. Se spune că a ajuns şi în zona
Bistriţa-Neamţ, în Moldova, practicând diverse meserii. Se considera
un inspirat şi se retrăgea adesea în munţi, în păduri,
venind doar de şabat acasă. Treptat câştiga adepţi,
adevăraţi adoratori. A avut înţelepciunea să nu se
autoproclame „Mesia“, deşi în jurul lui erau destui oameni simpli,
creduli. Înţelepciunea sa i-a atras şi respectul unor
învăţaţi: Dov Beer din Meserici, care i-a fost urmaş, Jacob
Josef din Polonoje, Pincas din Korez, Menahem Mendel din Vitebsk, Nahum din
Cernobâl. Miedzyboz, unde s-a stabilit a devenit centrul hasidismului. A dorit
să ajungă în Palestina, dar pe drum a fost împiedicat de
condiţiile climaterice nefavorabile.
Nu a scris, a propovăduit
doar verbal iubirea de Dumnezeu, fiind un om cu o mare putere de convingere
şi foarte imaginativ. Pildele sale au intrat în circuitul folcloric
evreiesc. Bucuria era, după Baal Şem Tov, singura cale spre Cel Unic.
În urma acestui „iluminat“ au rămas cărţi scrise de discipoli:
omagiale, biografice (cu pilde), un „Testament“, din care s-a format tezaurul
hasidic. Ţadicii („cei drepţi“) au devenit purtătorii
hasidismului, fiind apoi recunoscuţi ca rabini.
Mişcarea Chabad-Liubavici a
preluat în ultimele două secole o bună parte din moştenirea
spirituală a hasidismului, fiind prezentă în S.U.A., Israel, România,
în alte ţări europene. Baal Şem Tov a predicat modestia, iubirea
de aproapele, de semeni, lupta spirituală contra răului,
nedreptăţii, hasidismul fiind cu totul nepragmatic. Accentul se pune
pe moralitate şi mai puţin pe răsplată, nici aici, nici în
viaţa de apoi. Tora, Israel şi Dumnezeu sunt cele trei principii ale
credinciosului. H. Bloch a fost un bun autor de antologie a povestirilor
hasidice. El a publicat un volum, în Austria, între cele două războaie,
traduse şi editate la noi după 1988 la „Cartea Românească“, cu o
prefaţă de Ov. S. Crohălniceanu şi la Ed. Hasefer (2002),
cu o prefaţă a autorului (Viena, 1929).
Baal Şem Tov „ocupă“ 30
de pagini, ceilalţi, de la Levi Iţhak din Berdicev până la Iacob
Samson din Kosov (în ordine cronologică) sunt circa 30 de rabini, fiecare
cu „istoriile“ sale. Marc Chagall spunea că nu există un singur
tablou, un poem de valoare fără mistică. Moshe Idel în
Cabală şi Eros se bazează şi pe misticismul hasidic.
Şlomo Leibovi-Laiş a publicat, în 1995, în Israel, „Între
legendă şi realitate – lumea hasidică”, carte ce merită
editată în România. În 1922, Martin Buber a publicat, la Frankfurt a. M.
Die legende des Baal-Schem. Minunată este şi cartea lui Elie Wiesel,
Celebrare hasidică.
4.6 Fondatorul ştiinţei
despre iudeitate – Leopold Zunz (1794-1886)
Leopold Zunz s-a născut în
1794 la Detmold, în Germania şi a murit la 17 martie 1886, la Berlin, unde şi-a trăit cea mai mare
parte a vieţii sale dedicate studiului iudeismului.
Orfan de mic copil, este primit
într-o şcoală înfiinţată de doi filantropi bogaţi
(Samsonschule din Wolfenbüttel), şcoală de unde au ieşit
numeroşi învăţaţi. Zunz se remarcă prin
inteligenţă, memorie, hărnicie, fiind considerat un elev genial.
În 1811 absolvă liceul din Wolfenbüttel, iar în 1821 este doctor în
filosofie la Universitatea din Halle. Disertaţia sa se referă la
literatura rabinică care va fi şi nucleul întregii sale opere de
sistematizare şi explicitare a bogatei moşteniri iudaice. În 1819,
Zunz a fost unul dintre fondatorii „Societăţii pentru
cultură şi ştiinţă a evreilor“, care din 1823 a avut
şi o publicaţie.
Prima lucrare
ştiinţifică în domeniul abordat de Zunz este o biografie a lui
Raşi, la rândul său un mare spirit al iudaismului, care a introdus o
sistematizare a scrierilor din vechime. Zunz era un om exigent cu sine şi cu ceilalţi, a
trăit modest, din munca de pedagog (director de şcoală, de
seminar), studiul fiind principala preocupare. A pus bazele demografiei
statistice pentru evrei, a structurat metodologia de predare a iudaismului în
şcolile evreieşti, a aprofundat înţelesul principiilor
iudaismului. A scris despre istoria literaturii ebraice, a făcut studii
comparatiste în teologie etc. După ce a studiat în biblioteci din Italia,
Franţa şi Anglia, a scris o lucrare despre poezia sinagogală
care a rămas antologică (peste 6000 de texte).
La aniversările de 70, 80
şi 90 de ani numeroase instituţii de învăţământ iudaic
dar şi foruri academice neiudaice l-au felicitat şi au organizat
simpozioane. Zunz a fost şi un publicist pe tărâm politic, a afirmat,
conform tradiţiei iudaice, necesitatea respectării „dreptului
şi nu ale drepturilor, a libertăţii şi nu ale
libertăţilor“, astfel că în revoluţiile care au avut
loc în Europa anului 1848, acest slogan a fost preluat de unii
revoluţionari. Heinrich Heine care nu era un apologet al instituţiei
rabinice, a admirat ce a scris Leopold Zunz. Moartea soţiei, în 1874, l-a
afectat mult pe savant. A mai scris articole în apărarea purităţii
limbii germane pe care o stăpânea la perfecţie. Spre sfârşitul
vieţii a renunţat la reformism, revenind la tradiţionalism.
4.7 Gloria lui Disraeli
(1804-1881)
Lăudabil ori mai puţin
lăudabil, este un fapt incontestabil – Benjamin Disraeli este unul dintre
constructorii imperiului britanic, reprezentant de frunte al „veacului
de aur“ al reginei Victoria. După o prigoană de secole, un
strălucit om de stat de origine evreiască a ajuns prin
contribuţia sa personală la cele mai înalte trepte ale ierarhiei
social-politice. Bunicul, pe numele său tot Benjamin, a venit în Anglia în
anul 1748, din Veneţia, unde familia se refugiase din Spania, după
edictul din 1492; devenind bogat prin comerţ şi tranzacţii
financiare, acest bunic i-a asigurat fiului, Isaac, condiţii excelente de
studii, astfel că el s-a
făcut cunoscut ca istoric de prestigiu al Angliei, autor a şapte
volume în domeniu. Fiul, Benjamin, a fost botezat în religia anglicană din
cauza prejudecăţilor timpului. A studiat dreptul, a scris primul
roman, Vivian Gray, a fost admirat, dar
şi respins ca scriitor (în roman apăreau personaje suspuse într-o
lumină nefavorabilă), astfel că autorul a fost nevoit să
plece într-o călătorie lungă prin sudul Europei şi în
Orient. În anii ’30 începe să se afirme ca politician, fără prea
mari succese, scriind în paralel şi două romane, în 1832 şi
1836, devine un susţinător al conservatorilor (tory),
renunţă la liberalism şi elogiază monarhia britanică.
În 1837 devine parlamentar, dar discursul său în favoarea Irlandei
trezeşte reacţii negative. Scrie în continuare romane, dar îl
preocupă mai mult cariera politică, devenind liderul grupului „Tânăra
Anglie“, din cadrul partidului conservatorilor. Discursul lui Disraeli este
îndreptat împotriva represiunilor din Irlanda şi a stăvilirii cu
forţa a mişcărilor muncitoreşti. Prin divizarea partidului
conservator şi dispariţia unor lideri mai vârstnici, Disraeli devine
o figură centrală, în ciuda originii sale „burgheze“
şi alogene. În 1852 este numit ministru al finanţelor, una dintre
primele măsuri propuse fiind încurajarea agricultorilor prin diminuarea
impozitelor. Aflat la concurenţă cu un politician liberal de
anvergură, William Gladstone, Disraeli reuşeşte să
câştige pas cu pas propria sa popularitate, iar ideea subordonării
Indiei direct coroanei britanice, fără intermediul unei companii, îi
aduce sprijinul Casei Regale. De asemenea, el propune deschis accesul evreilor
cu stare şi experienţă în Parlamentul englez, sfidând o
tradiţie discriminatorie şi antisemită. Un alt adversar politic,
lord Palmerstone cedează treptat iniţiativa în faţa impetuosului
conservator, care, în fond, era un adevărat reformist. Este adevărat
că el este susţinut de cercurile financiare engleze, inclusiv de
familia Rothschild. În 1868, Disraeli devine liderul partidului conservator
şi prim-ministru, intervine în Abisinia, dar fără succes,
încearcă să pacifice pe irlandezi, iar în politica internă
introduce măsuri favorabile sindicatelor, deşi era lider conservator
– egalizarea drepturilor indiferent de ramura de activitate, gratuitatea
şi obligativitatea învăţământului primar, interzicerea
forţei pentru oprirea grevelor şi acţiunilor de stradă,
sindicale. Pe lângă aristocraţi şi-a apropiat cercurile
industriaşilor şi bancherilor pragmatici. A încurajat măsurile
de protecţie a muncii adulţilor şi copiilor (încă
acceptaţi în industrie). Este unul dintre „părinţii“
partidelor „popular-conservatoare“ de astăzi dar şi
promonarhice, contribuind la creşterea prestigiului reginei Victoria, care
preluase şi titlul de „împărăteasă a
Indiei“, era invitată la diverse acţiuni culturale şi de
binefacere. La vârsta de 72 de ani a devenit pair şi membru al Camerei Lorzilor, fiind şi un foarte
apreciat orator. Influenţa britanică în Balcani şi în Orient a
crescut simţitor, a contribuit împreună cu Rothschild la
construcţia Canalului de Suez, a preluat insula Cipru de la otomani, ca
răsplată pentru politica sa
antirusă, destrămând visul vechi al ţarilor de a ajunge în
Bosfor şi în Marea Mediterană. În Africa de Sud a încercat o
lărgire masivă a prezenţei britanice. În ultimul an de
viaţă a scris romanul Endimion,
iar la 19 aprilie 1881 a părăsit această lume, ziua morţii
sale fiind numită „ziua ghiocelului“, deoarece era un mare
iubitor al acestei firave flori. Deşi s-a dedicat în cea mai mare parte politicii
britanice, nu a uitat, de câte ori a avut prilejul, să-şi ajute
conaţionalii, pe evreii săraci, ca şi pe sărăcimea
unui imperiu ce se năştea din sudoare şi sânge.
4.8 Recitind Statul iudeu, de Th. Herzl (1895)
Puţini sunt cei care au
reluat lectura lucrării fundamentale a sionismului, Statul iudeu, de Th. Herzl, iar unii nici nu au citit-o. Vom puncta
aici numai unele afirmaţii ale vizionarului – părinte spiritual al
Statului Israel de astăzi. „Ideea întemeierii unui stat evreu
nu-i nouă. Numai că multă vreme a fost dată uitării –
spre a fi reluată azi, la răcnetele antisemite de care
răsună omenirea“, scrie Herzl în Cuvânt înainte. „Mai
întâi, trebuie să-mi apăr proiectul împotriva învinuirii de utopie“,
continuă autorul, adăugând: „evreii care vor voi, vor avea
statul lor. Şi-l vor merita“.
În Introducere, Herzl combate
pasivitatea şi falsa încredere a celor ignoranţi în aşa-zisa
toleranţă, pentru că toleranţa nu este expresia unui raport
de egalitate, ci a relaţiei „gazdă-oaspete“. El
argumentează cu o excepţie: Lessing, dar oameni ca autorul lui Nathan Înţeleptul nu sunt
mulţi, iar „chestiunea evreiască“ nu se rezolvă cu un
număr de oameni de bună credinţă şi lipsiţi total
de prejudecăţi. Herzl priveşte antisemitismul fără
nici un complex, el îl defineşte exact, în etape – de la gluma
grosolană, la invidia vulgară, prin prejudecata moştenită,
un aşa-zis efect al „legitimei apărări“. „Noi
suntem un popor – unul“, declară acest profet al timpurilor moderne.
El dezvăluie mecanismul realei intoleranţe faţă de evrei,
indiferent dacă ei se manifestă ca patrioţi, singurul criteriu
fiind faptul că evreii păstrează credinţa
părinţilor. „Totuşi, prin presiune şi persecuţie
nu vom putea fi exterminaţi“, scria Herzl şi istoria i-a
dat dreptate. Holocaustul nu a dus la dispariţia evreilor, deşi prin „soluţia
finală“ asta se urmărea. Ce spune Herzl? Dacă Bismarck a încercat
asimilarea evreilor, prin metode politice, antisemitismul german avea
rădăcini populare, aşa cum obiceiurile rele sunt moştenite
de copii de la părinţi. Reeducarea cere mult timp, iar formele
violente ale antisemitismului nu se lasă aşteptate. Ceea ce s-a
şi întâmplat – venirea lui Hitler la putere pe baza unui program cu
puternice accente xenofobe şi antisemite. Herzl pune prea mult preţ
pe „personalitatea poporului evreu“. Pornind de la situaţia din
secolul XIX, el afirmă în primul capitol, Chestiunea evreiască: „Oricât de puţin
numeroşi ar fi evreii, ei sunt persecutaţi oriunde s-ar afla“. Se
face referire la orice formă de persecuţie socială,
economică, politică. Cu multă perspicacitate Herzl arată
starea evreului în societate – în păturile de jos el tinde spre
revoluţie, în sferele înalte el devine un potentat, un „finansist“ ce
poate impune condiţii.
„Împilatorii fac din noi,
fără voinţa noastră, un popor“. Evreii nu au avut
dreptul de a deţine pământ, afirmă Herzl. Abia în Palestina
acest drept a putut fi recâştigat. Autorul propune înfiinţarea unei „Jewish
Company“ care să încurajeze în primii ani imigrarea celor săraci.
Aceştia aveau să desţelenească pământul, să
construiască drumuri. Herzl îşi mai punea problema alegerii între
Palestina şi Argentina, cea de-a doua variantă fiind mai uşor de
înfăptuit. Dar el revine la Palestina, considerând că finanţele
Turciei ar avea de câştigat prin prosperitatea adusă de evrei în
Palestina. În continuare el se referă la administraţie, la ziua de
lucru de şapte ore, la calificarea forţei de muncă, cel mai
important aspect fiind construcţia de locuinţe. Pe lângă
donaţii, investiţii, Herzl a propagat ideea emigraţiei pe
comunităţi, în frunte cu rabinii din comunităţile
diasporei, (dar se ştie că Alia a fost organizată de laici)
şi anume de sioniştii de sfat lărgit, un „Parlament“
popular imposibil de organizat.
Dar de Constituţie, Herzl
considera că era nevoie, tradiţia iudaică nu era suficientă
pentru o bază juridică a vieţii Statului iudeu. În privinţa
limbii el nu face nici o alegere, preferă un consens. Se ştie că
Herzl a avut în tinereţe o educaţie asimilistă, este posibil ca
limba ebraică să nici nu fi fost familiară pentru el, dar nu a
propus nici idişul. Oricum, Herzl nu a acceptat ideea unui stat teocratic.
În privinţa armatei s-a gândit la profesionişti, probabil
plătiţi. Nici nu şi-a închipuit ce luptă se va naşte
în clipa declarării independenţei statului. Drapelul propus era unul
alb, în mijloc având o stea aurie cu şapte colţuri (şapte fiind
zilele săptămânii). Prima calitate a imigranţilor pe care el
punea preţ era cinstea. Desigur, nu există popor format numai din
oameni cinstiţi. Dar el era un optimist. Referindu-se la viitoarele
realizări spunea: „Nu există ceva imposibil din punct de vedere
tehnic“. „Macabeii vor reînvia“, scria profetic Herzl.
4.9 Ben Yehuda (Renaşterea prin cuvânt)
Cultura europeană a
renăscut în evul mediu prin artă şi literatură, cu
implicaţii politice care s-au făcut simţite mai târziu, în
perioada revoluţiilor burgheze. Statul Israel a devenit ceea ce este
astăzi prin strădania sioniştilor, printre care cărturarul
Eliezer Ben-Yehuda şi-a înscris un nume nepieritor.
Una dintre principalele artere
ale Tel-Avivului poartă acest nume, iar generaţiile de „sabri“ (evrei
născuţi în Ereţ Israel) îl cunosc din şcoală şi
îl cântă în melodii care au intrat în folclor. Ben-Yehuda (pe numele de
origine, Perelman) a înţeles un lucru fundamental: nu poate fi vorba de o
identitate naţională fără o limbă şi o
cultură proprie, ceea ce ne duce cu gândul, în istoria culturală a
României, la cronicari, la Şcoala Ardeleană, la paşoptişti.
Ceea ce nu se ştia foarte bine în Europa era faptul că limba
ebraică nu a fost numai limba textelor canonice, cum era latina pentru
catolici şi slavona pentru ortodocşii creştini, ci era o
limbă vie, vorbită de evreii din comunităţile asiatice
şi din Africa, de 2000 de ani. Spre deosebire de aşkenazi, a
căror pronunţie în ebraică a fost influenţată de
idişul vorbit curent în cel de-al doilea mileniu, în Europa, evreii
sefarzi, răspândiţi în fostele teritorii ale imperiului otoman
(inclusiv Palestina) au păstrat, se pare, pronunţia vechii limbi
ebraice, determinându-l pe Ben-Yehuda (născut în lumea aşkenazimilor,
în 1858, la Lujki, în Polonia) să adopte pronunţia preluată de
la sefarzi. Această orientare el şi-a însuşit-o în timpul
şederii la Paris, unde a început studii de medicină.
Printre susţinătorii
şi prietenii săi s-au numărat sionişti de seamă,
Smolenski, Naphtali Imber (autorul textului viitorului imn al Statului Israel,
Hatikva – Speranţa) ş.a. Sionismul nu preconiza revenirea tuturor
evreilor în Ereţ Israel, ci crearea unui centru naţional, care
să contrabalanseze efectele asimilaţionismului, manifestat de evreii
din vestul şi centrul Europei. Ulterior, mişcarea sionistă a
fost îmbrăţişată de evreii din răsăritul Europei,
datorită prigoanei antisemite practicate de unele regimuri, ca şi de
unii clerici. Să nu uităm istoria pogromurilor din Rusia, Ucraina,
Galiţia, ca şi inconsecvenţa clasei politice româneşti
faţă de acordarea unor drepturi cetăţeneşti evreilor,
în perioada 1866-1923.
În anul 1881, Ben-Yehuda se
stabileşte în Palestina, împreună cu soţia, impunând în familie
ca limbă vorbită ivritul (ebraica modernă). Din acest moment
prinde contur proiectul său de a contribui, prin edificarea acestei limbi,
la realizarea idealului sionist. Respins de evreii ultrareligioşi, care îl
consideră „un eretic“ (ei doreau ca ebraica să rămână doar limba rituală)
şi îl denunţă chiar autorităţilor otomane, ceea ce îi
atrage chiar şi o scurtă detenţie, Ben-Yehuda nu
renunţă la proiectul său, editează publicaţii în limba
ebraică (mai cunoscută e revista Ha-or – Lumina), predă ebraica
în şcoli şi combate tendinţa unor evrei proveniţi din
Germania şi Austro-Ungaria de a introduce limba germană ca limbă
de predare în şcoli, ceea ce i-ar fi îndepărtat pe copii de izvoarele
tradiţiei iudaice.
În anul 1919, prin intervenţiile
sale şi ale altor fruntaşi sionişti, autorităţile
britanice admit limba ebraică drept a treia limbă oficială pe
teritoriul palestinian, alături de arabă şi engleză.
După îndelungate studii şi călătorii în ţări
europene şi în S.U.A., unde consultă biografii întinse, aflate în
celebre biblioteci, Ben-Yehuda purcede în 1910 să elaboreze primul Complete Dictionary of Ancient and Modern
Hebrew, lucrare ce va fi încheiată abia în 1959, după publicarea
a 17 volume, la 37 de ani de la stingerea din viaţă a părintelui
ebraicei moderne.
El a predat ştafeta acestei
nobile întreprinderi soţiei şi fiului său, Ehud. Pe lângă
un potenţial economic în curs de desfăşurare, o capacitate de
apărare demnă de invidiat, societatea israeliană avea un
instrument de nelipsit, limba proprie, adaptată limbajului modern. Acesta
este monumentul ridicat de Ben Yehuda, cu preţul unei munci titanice.
4.10 Hermann Cohen – un strălucit iudaist
Prea puţin se vorbeşte
astăzi despre şcoala filosofică de la Marburg, despre fondatorul
ei, Hermann Cohen, despre Ernst Cassirer ş.a. Neokantianismul nu mai este
nici el „la modă“. Hermann Cohen este autorul, printre altele, a unei lucrări de
referinţă: Religia
raţiunii extrasă din izvoarele iudaismului (1918). Printre
studenţii acestuia s-a numărat, o perioadă, poetul rus Boris
Pasternak. Când a murit, în anul încheierii primului război mondial, Cohen
nici nu bănuia divergenţa dintre viziunile sale mesianice (armonia
iudeo-germanică pe un fundament antic, grecesc) şi realitatea
politică. Soţia sa, Martha Cohen avea să se stingă în 1942,
în lagărul nazist de la Theresienstadt (Cehia). Prestigiul lui Hermann
Cohen, în timpul vieţii, a fost enorm. Era considerat de filosofi, colegi,
studenţi, ş.a. un profet: „Patosul moral al profeţilor
trăia în el cu intensitate“, scria Julius Guttman, iar
printre admiratorii săi au fost Leo Strauss, Franz Rosenzweig ş.a.
Alături de Max Weber a susţinut „neutralitatea
ştiinţei“ în faţa oricăror altor considerente
(politice, în primul rând, apoi teologice, etc.). Este vorba de libertatea
omului de ştiinţă de a-şi stabili metodele şi obiectul
de studiu. În 1919, se înfiinţează la Berlin Academia de
Ştiinţă a Iudaismului, fapt inedit în evoluţia acestuia. Este
încercarea filosofilor de a reinterpreta trecutul şi a scoate din
scleroză vechile dogme, vechile interpretări. Rolul Academiei a fost
continuat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, începând cu 1925. Cohen
căuta izvoarele iudaismului în Ţara strămoşilor, respingând
panteismul adus de modernitate, început cu Spinoza. Urmaşii săi au
fost Rosenzweig şi Gershom Scholem. Născut în 1845, la Cowig,
lângă Anhalt, în familia unui hazan (slujitor religios), el a primit
numele ebraic de Ezechiel, a urmat Seminarul rabinic de la Breslau (printre
profesori: istoricul H. Graetz, erudiţii Zacharias Fränkel, Jakov Bernays,
ş.a.). Obţine doctoratul în filosofie la Halle, iar din 1876
predă filosofia la Marburg, fiind primul evreu acceptat în această
calitate. Preocupările sale, concretizate în studii publicate: Kant,
logica, estetica. În 1912 este chemat la Berlin, fiind recunoscut drept cel mai
prestigios filosof german în viaţă. În 1880 îl combătuse pe
Heinrich von Treitschke care declarase că „evreii sunt nenorocirea
noastră“, iar peste câţiva ani fusese invitat de Tribunalul din Marburg spre a
explica pasaje din Talmud aflate în discuţie pentru un proces de calomnie,
obişnuit la vremea aceea. Hermann Cohen avea în faţă doi
maeştri: Maimonide şi Kant. Iar societatea germană îi propunea două
soluţii: fie renunţarea la patriotismul german (după atâtea
atacuri antisemite pornind de la Luther, apoi Fichte, apoi Treitschke) fie
asimilarea propusă de istoricul liberal Th. Mommsen. Cohen se apropie de
un asimilism „moderat“, ceea ce i-a atras criticile lui Dubnov, Buber şi, ulterior, Scholem.
În alt timp, în altă ţară, Emmanuel Lévinas se va regăsi în
faţa aceleiaşi dileme. Dar nici unul nu a renunţat la iudaism.
Ei au fost şi mari filosofi şi autentici evrei, în ciuda oricăror prejudecăţi ale
contemporanilor.
4.11 Henri Bergson – un filosof
al libertăţii
„Apariţia lui Bergson
a însemnat stânca în care puteau să-şi azvârle ancora speranţele
metafizicii“, spunea în 1939, cu admiraţie şi
recunoştinştinţă, Tudor Vianu. „El avea să marcheze
istoria raporturilor dintre ştiinţă şi filosofie“,
recunoştea, la peste cinci decenii de la moartea marelui filosof, Ilya
Prigogine. De ce este şi va rămâne actual Bergson? Una din
cărţile sale de căpătâi, Evoluţia creatoare, publicată prima oară în
Franţa, în anul 1907, a fost lansată, în versiune românească, de
Institutul European, în 1998 (au apărut, desigur, şi alte variante,
anterior). „Conştiinţa este liberă prin esenţa ei; ea este însăşi libertatea“, scria
pentru toate generaţiile Henri Bergson. Poziţionată, în
diapazonul conceptual, între materialism şi idealism, filosofia
bergsoniană a fost criticată de ambele „tabere“, dar
în special de evoluţionişti şi de marxişti. „Rolul
vieţii este de a introduce nedeterminarea în materie... Nedeterminate,
imprevizibile sunt formele pe care viaţa le-a creat în pas cu
evoluţia sa... Tot mai nedeterminate, tot mai libere“, acesta este crezul
căruia Bergson i-a rămas fidel. La rândul său, filosoful a fost
un critic declarat al lui Herbert Spencer şi al discipolilor săi.
Biologia, sociologia, estetica au fost domeniile în care vectorul bergsonian
şi-a trasat propriile sale itinerarii, întemeindu-se pe renunţarea la
orice reducţionism, mecanicism pornit din logica formală şi din
metodele matematice, modele abstracte divergente cu o realitate în
permanentă modificare. Creator al noţiunii de „realitate
virtuală“, Bergson a fost un precursor şi un însoţitor de
vază al marilor „revoluţii“ în arte, literatură, cinema. Gilles
Deleuze, unul din pasionaţii „bergsonieni“ actuali, îl pune alături,
pe maestrul său, de Spinoza şi de Nietzsche, comun fiindu-le refuzul
gândirii convenţionale, tradiţionaliste.
Născut în 1859, la Paris, în
familia unui pianist evreu imigrat din Polonia, Henri Bergson a obţinut
licenţa în filosofie cu un „Eseu asupra datelor nemijlocite
ale conştiinţei“, lucrare de răsunet în
lumea ştiinţifică. A devenit profesor la Collčge de France, apoi
membru al Academiei, în 1914, iar în 1928 i s-a decernat premiul Nobel. În
timpul primului război, Aristide Briand i-a încredinţat misiunea de
a-l convinge pe preşedintele Woodrow Wilson să implice S.U.A. în
războiul european, ceea ce s-a realizat în 1917. După război, el
a înfiinţat Centrul Internaţional de cooperare intelectuală, pe
lângă Societatea Naţiunilor, colaborând cu Einstein, Marie Curie,
ş.a., acest centru fiind revitalizat în 1946, prin înfiinţarea
UNESCO, dar filosoful nu mai era în viaţă. Bergson a murit ca un
martir, deşi nu a participat la luptă împotriva nazismului pe care îl
detesta; vârsta nu-i mai permitea asemenea acţiune. În anul 1941 a refuzat
să primească ruşinoasa distincţie „Arian de onoare“, pe
care guvernul de la Vichy o oficializase în locul Legiunii de Onoare. Acest
refuz deschis şi curajos, a avut urmări catastrofale pentru
octogenarul savant, i-au fost oprite livrările de combustibil pentru
încălzirea casei, iar după ce s-a dus să stea la coadă
pentru a se înregistra ca „juif“, s-a îmbolnăvit şi a murit în urma
pneumoniei contractate. Cel care a demonstrat că „memoria este
independentă de trup“ (în celebra lucrare Materie şi memorie – 1896), ca şi întemeierea moralităţii
fie pe inteligenţă, fie pe intuiţie, a rămas ca un astru
strălucitor pe firmamentul filosofiei moderne. Poate că avea dreptate
când spunea: „Existenţa misticii
dovedeşte că Dumnezeu are nevoie de noi“. Mulţi ar fi
înclinaţi să-l creadă.
4.12 Elias Canetti şi coordonatele evreităţii
În „Provincia omului“,
jurnalul scris de Canetti între anii 1942-1972, acesta ne dăruia
următorul aforism – „A cunoaşte fiecare
ţară de parcă nu ar exista o alta – a cunoaşte însă multe
ţări.“ Aparent simplă, la îndemâna oricui, această judecată are un
substrat existenţial – este vorba despre condiţia evreului în
Diaspora. Deşi a fost contemporan cu înfiinţarea Statului Israel
şi cu cele petrecute în primele decenii de existenţă, Canetti
şi-a păstrat conduita de „evreu rătăcitor“, de om
care ştie multe, iubind această mare „provincie“ care
este omenirea lăsată de Dumnezeu să-şi ducă
existenţa zbuciumată în căutarea dreptăţii pe care
numai Cel Veşnic o poate cunoaşte. Prin condiţia sa, prin
educaţie, el era un om al cărţii, ceea ce nu l-a împiedicat
să numească „orbire“ (acesta este şi titlul
cunoscutului roman) existenţa intelectualului răpit de patima literei
scrise. Tot lui Canetti îi aparţine unul dintre cele mai complexe şi
profunde analize a relaţiei „maselor cu putere“
(acesta este şi titlul cărţii apărute în 1960 la Hamburg
şi traduse la noi de Amelia Pavel, mai exact Masele şi puterea).
„E ciudat şi
neliniştitor în acelaşi timp că după trecerea a două
mii de ani, problema etică de bază a rămas aceeaşi; a
devenit doar mai stringentă, deşi cel ce spune „Iubiţi-vă“,
ştie cât de puţin timp există pentru aşa ceva“, ne
avertizează înţeleptul Canetti. Şi tot el ne avertizează – „Nu
crede celui ce spune numai adevăruri.“ Este teama dintotdeauna
a evreului de dogmă şi absolutizare – condiţia evreului este de
a se îndoi permanent, chiar de dreptatea divină. Să nu uităm
că însuşi patriarhul Iacob s-a luptat cu Îngerul pentru a-i
simţi tăria, pentru a putea crede în El. O altă coordonată
este legătura netrădată şi netăgăduită cu
tradiţia, fără de care evreul poate deveni orice, dar el
şi-ar pierde matca şi modul de a exista, nu ar urma îndemnul exprimat
atât de plastic de mult controversatul şi prea puţin cunoscutul Elias
Canetti – „O idee nouă trebuie din când în când să caute
tovărăşia ideilor vechi de-un soi cu ea, altfel va muri de sete.“
S-a născut în anul 1905, la
Rusciuc, în Bulgaria, într-o familie de sefarzi venită în urmă cu
secole din Spania, prin Imperiul Otoman, pe malurile Dunării, unde a
cunoscut şi limba română prin intermediul doicii care îi cânta
şi-i povestea basme şi balade romaneşti. În 1911 se află cu
familia în Anglia, în 1913 moare tatăl său, despre care a scris cu
multă duioşie în trilogia sa autobiografică. Până în 1929
locuieşte succesiv la Zürich, Frankfurt pe Main (unde absolvă
liceul), Viena (unde îşi ia licenţa în chimie şi doctoratul în
filosofie). Deşi a fost un poliglot, cunoscând din copilărie ladino
(limba evreilor sefarzi), bulgara, engleza, germana şi franceza, Elias
Canetti a devenit scriitor de limbă germană, limbă în care s-a
impus ca un mare maestru al condeiului, ceea ce i-a adus în 1981 Premiul Nobel.
Celebritatea sa a fost iniţiată de apariţia romanului Orbirea, în 1931 (tipărit integral
în 1935 şi tradus la noi în 1975, dar mulţi cititori l-au iubit
şi îl iubesc şi astăzi pentru trilogia extrem de colorată
în imagini şi reflecţii – Limba
salvată, Jocul privirilor, Facla în ureche, care cuprinde primele
trei decenii de viaţă ale autorului. A scris mult teatru, dar piesele
sale au fost şi sunt foarte
puţin jucate, probabil, din cauza încărcăturii filosofice mai
puţin „digerabile“ pentru publicul venit la teatru să
vadă un spectacol. Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din
Iaşi îi revine cinstea de a-i fi pus în scenă piesa „Scadenţa“ în „anul de
graţie“ 1989, în traducerea regretatului Mihail Emanuel (E. Mihalovici, fost
secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti). Alte titluri
din dramaturgia sa sunt „Nunta“, „Comedia
vanităţii“ (Canetti a fost un adversar neîmpăcat al
acestui viciu.), „Oameni cu soroc“. Printre numeroasele premii (în Franţa,
Germania, Austria) remarcăm Premiul Franz Kafka şi anume pentru
faptul că Elias Canetti face parte din aceeaşi familie de „absurzi“ din
cultura de limbă germană – Kafka, Musil, Broch ş.a. Ceea ce îi
uneşte este un dureros scepticism, un simţ tragic al derizoriului pe
care omul de cultură îl trăieşte cu o intensitate aproape
insuportabilă.
Elias Canetti a trăit
aproape toate evenimentele importante ale secolului XX, într-o viaţă
de 89 de ani (1905-1994), tot ce a scris poartă amprenta unor „întâmplări“
cruciale, de la modificarea hărţii Europei după primul
război mondial, la instabilitatea vieţii politice interbelice (de
pildă incendierea Palatului de Justiţie din Viena, din anul 1927,
incendiere care a premers un alt act cu grave consecinţe, cel al
incendierii clădirii
Reichstag-ului în 1933, în Berlin, ecoul acestora regăsindu-se în
romanul Orbirea al lui Canetti, unde
se descrie arderea bibliotecii sinologului Peter Kien), apoi la instaurarea
fascismului în Germania, Holocaustul (care nu se regăseşte în surse
directe de inspiraţie, dar care motivează exerciţiul eseistic
din Masă şi putere)
şi, desigur, perioada de redecantare de după cel de al doilea
război mondial. Ultimul refugiu al scriitorului a fost oraşul Zürich,
care îi trezea nostalgii din prima sa tinereţe, Canetti fiind un om
nesociabil care a evitat impactul cu presa, publicitatea de orice fel,
relaţiile cu scriitori de aceeaşi vârstă ori mai tineri. Se
spune că avea o părere foarte bună despre opera sa, ceea ce se
poate justifica, fără îndoială, dar explicaţia „izolaţionismului“
său a fost mai degrabă condiţionată de o sensibilitate
ieşită din comun, de care orice cititor îşi poate da seama
parcurgând trilogia amintită mai înainte.
Cel care i-a dat primul un gir de
necontestat lui Elias Canetti a fost Thomas Mann, pentru romanul Orbirea. Ceea ce l-a impresionat pe deja
consacratul romancier german a fost nu numai construcţia solidă a
cărţii, dar şi mesajul umanist, înţelegerea profundă a
tragediei omului de cultură într-o lume „dezlănţuită“ de
patimi gregare, lăcomie, intoleranţă şi
prejudecăţi. Nu exagerăm dacă spunem că pentru Canetti
intoleranţa şi prejudecăţile puteau fi mai bine cunoscute
printr-o moştenire de sute de ani de persecuţii sub cele mai diverse
forme pe care evreii din Diaspora, în mare parte oameni ai cărţii,
permanent „puşi la zid“, discriminaţi pentru o credinţă
care nu avea nimic agresiv în esenţa ei, au transmis-o urmaşilor
până în zilele noastre. Omul pe care s-a bizuit Canetti la începutul
vieţii sale de scriitor a fost soţia sa, Veza Tauber-Calderon, pe
care a cunoscut-o la Viena în 1924 şi care l-a părăsit, murind,
în 1963. Căsătorit a doua oară, în 1971, la vârsta de 66 de ani,
cu Mera Buscher, el a avut o fiică, Johanna Canetti, despre care nu avem
date suficiente în prezent.
În lunga sa carieră, Canetti a cunoscut
şi a avut relaţii cordiale cu Bertolt Brecht (căruia nu i-a
împărtăşit vederile de stânga, procomuniste), Isaak Babel
(scriitorul executat de regimul sovietic), pictorul George Grosz, romancierul
Upton Sinclair, din proza căruia face traduceri, compozitorul Alban Berg,
care îl admira din toată inima, romancierul Robert Musil, ş.a.
Opera lui Canetti a fost tradusă
în limbile de mare circulaţie, engleză, franceză, rusă,
spaniolă şi, desigur, în română. Singurul său roman, Orbirea a fost intitulat la început, de
către autor Kant în
flăcări (eroul Kien fiind numit iniţial Kant), în varianta
engleză titlul era Auto-da-fé
(explicabil pentru finalul cărţii, incendierea bibliotecii),
variantă publicată la Londra în 1946, apoi, în 1947, în S.U.A.,
titlul a devenit Turnul Babel, ca
şi în varianta franceză, apărută în 1949. Şi acest
titlu reflectă o latură importantă a concepţiei romanului,
anume, imposibilitatea comunicării într-o lume ce vorbeşte multe
limbi, fără ca indivizii să dialogheze. Tradus în 1973, în limba
română, romanul Orbirea a fost
slab receptat de marele public, cheile fiind ascunse în textul aparent monoton.
Sunt necesare recitiri, la care lectorul obişnuit nu este dispus. Este
vorba despre drama însingurării cărturarului, în paralel cu o
continuă degradare a relaţiilor interumane. Canetti nu a fost un
optimist, era foarte bine informat asupra celor ce se petrecuseră în
primele trei decenii ale secolului XX, în vremea elaborării
cărţii. Stilul aminteşte pe alocuri de Kafka, frazele sunt
scurte, conţin date lapidare, gesturile sunt surprinse în intervalul
dintre două judecăţi de valoare. Am putea vorbi de o „aciditate“ chiar
excesivă a autorului, fără a-l putea caracteriza drept un
mizantrop. Din „mantaua“ lui Kafka şi Canetti, credem, a ieşit şi Orwell, cu al
său celebru roman alegoric 1984,
căci predecesorii amintiţi sunt, cu voie ori fără,
alegorici. Nici un personaj nu pare real, vedem, parcă, nişte fantome
care vorbesc, mănâncă, umblă, dar se metamorfozează
continuu. Aici se naşte tensiunea epică, în ciuda impresiei de
static, personajele cresc şi descresc, ca într-o „ţară a
minunilor lui Alice“. Nimeni nu poate spune cu precizie cum arată
personajele, vârsta pare incertă, hainele nu completează imaginea,
cum se întâmplă de pildă la Balzac, la Dickens, proza lui Canetti, ca
şi cea a lui Kafka, Musil, aparţine unui alt veac, poate nici celui
de al XX-lea. Orbirea a fost
considerat un protest al intelectualului Canetti faţă de „aşezarea
lumii“, ceea ce ne duce cu gândul la titlul unei cărţi a
voievodului-cărturar Dimitrie Cantemir, Gîlceava înţeleptului cu lumea. Eroul lui Canetti, un alter
ego, pe nume Kien este în acelaşi timp un Sisif al efortului de a
clădi o operă de care, aparent, nimeni nu are nevoie (sinologia se
ocupă de tradiţia chineză, o tradiţie de mare valoare
culturală, dar despre care puţini au habar). Moartea sa, o sinucidere
spectaculoasă simultană cu „arderea cărţilor“
(să rememorăm „auto-da-fé“-urile inchizitoriale, ca
şi practicile relansate de regimul nazist), îl face pe Kien un
erou-martir. La circa zece ani de la elaborarea romanului Orbirea, scriitorul Stefan Zweig, refugiat în Brazilia, avea
să-şi curme viaţa împreună cu soţia sa, într-un moment
de disperare supremă, când toate valorile spirituale ale omenirii
păreau compromise. Este demn de reţinut umorul ascuns, conţinut
în ţesătura romanului Orbirea,
începând cu titlurile capitolelor – “Capul fără lume“, „Lumea
fără cap“, „Lumea cu cap“. Impresia de carusel al
ideilor, de haos barbar, tragi-comic şi, uneori macabru, domină pe
cel care pătrunde în interiorul acestei bizare construcţii
romaneşti. Cartea începe cu un dialog dintre Kien şi un copil, dintre
savantul ostenit deja de multiple experienţe şi inocentul
căutător de „prime înţelesuri“. O figură
dominantă în „acţiunea“ romanului este Teresa
care urcă de la condiţia de servitoare la cea de soţie
tiranică, evoluţie ce aminteşte de una din piesele dramaturgului
britanic Losey. Poate că şi lectura jurnalului lui Tolstoi, despre
relaţiile sale tensionate cu soţia, l-ar fi influenţat pe
Canetti. Nu ştim, dar este posibil ca el să le fi cunoscut. Finalul
cărţii, de un tragism comparabil cu cel al clasicilor antici greci,
pare premonitoriu pentru cele ce se vor întâmpla în Germania, în 1933, anume
incendierea clădirii Reichstag-ului, la care Canetti nu putea să se
refere, din moment ce a scris cartea înaintea acestui eveniment major din istoria
ascensiunii dictaturii lui Hitler (elaborarea romanului a început în 1927).
Reichstag-ul era ultima piedică pusă de o tradiţie cât de cât
democratică în calea unui autocrat cum se dorea „mesianicul“
Führer. Deşi comuniştii au fost învinuiţi de această
provocare, falsul s-a dovedit cu uşurinţă, dar regimului nazist
nu i-a păsat de adevărul istoric, cum nici astăzi
neo-naziştilor nu prea le pasă.
Pentru un scriitor „dificil“, cum
pare Canetti, este oarecum ciudat a i se pune eticheta de „sentimental“ şi
totuşi culegerea de însemnări, fascinantul său jurnal, „Provincia
omului“ este rodul unui mod pur sentimental de a-şi contempla
contemporaneitatea, într-o manieră ce aminteşte în multe pasaje de un
Jean-Jacques Rousseau modern.
4.13 Un istoric, jertfă a
istoriei – Simon Dubnov
Dubnov nu a fost doar un istoric,
un comentator al datelor istoriei, el a ştiut să creeze o
concepţie proprie a istoriei, să propună concluzii pentru
viitorul poporului căruia i-a studiat istoria. Dacă pentru unii această
îndeletnicire pare bazată doar pe ipoteze, iar pentru alţii este o
ştiinţă capabilă să răspundă la toate
întrebările, în cazul lui Dubnov istoria este suportul moral al
vieţii unui popor. A scris până în clipa când a fost ucis, la Riga de
un nazist, fost student al său. Păstrând un echilibru interior, el a
refuzat atât absolutizarea hasidismului, care, spunea el, „luminează inima, dar
poate întuneca uneori mintea“, ca şi exclusivismul
primilor militanţi sionişti de tipul lui Usishkin, considerând
că poate fi evreu şi „cel care se află în Diaspora
şi respectă istoria poporului evreu“. A fost un adept al „autonomiei
culturale“, apropiindu-se de ideile lui Ahad Haam, ca şi al „păcii
sociale“ în cadrul naţiei, respingând ideile stângii de inspiraţie
marxistă. Adresându-se lumii şi istoriei, el afirma: „Voi,
cuceritorii aţi luat în stăpânire spaţiul, noi am cucerit timpul“.
Diaspora este privită nu numai ca o nenorocire a evreilor, dar şi ca
o şansă pentru acumularea
unei experienţe istorice (însuşi Talmudul este un rezultat al
Diasporei, pe care profeţii o preconizau). Desigur, părerile lui
Dubnov sunt astăzi, în parte, depăşite, el, victimă a
Holocaustului, nu a prevăzut această catastrofă. Asimilarea
evreilor este un fenomen ce se poate manifesta doar exterior, apreciază
Dubnov, fie devine o asimilare acceptată în forul interior, astfel că
„nu poţi trece prin apă, fără să nu te uzi,
important este să nu te îneci, să nu dispari“. Ereţ Israel a fost
în concepţia lui Dubnov un centru al iudaismului, al spiritului evreiesc,
fără ca prin aceasta, Diaspora să nu fie la fel de
prezentă. Paralelismul despre care vorbea Dubnov, este astăzi o
realitate. În privinţa antisemitismului, Dubnov considera că el se
bazează nu pe defectele evreilor, care pot fi reale, ci reprezintă o
reacţie negativă faţă de calităţile lor
intelectuale (fără ca Dubnov să fie un partizan al
absolutizării acestor calităţi). Unii antisemiţi
apreciază numai vechimea şi “darurile“ moştenite de la
evrei, considerându-i o naţie „fără viitor“
(aşa zişii „iudeofili“), în timp ce alţii,
începând cu istoricul roman Tacitus, cred că „evreii ar fi
duşmanii întregii lumi“. Chiar şi Protocoalele
Înţelepţilor Sionului, “fals argument al antisemitismului“ sunt
un rezultat al „temerii faţă de capacităţile evreilor“, înainte
de toate, intelectuale.
Simon Dubnov s-a născut la
Mstislav, lângă Moghilev, în Bielarus, a primit o educaţie
iudaică sistematică datorită bunicului său, fără
a frecventa şcoala tradiţională (heder, ieşiva). Între anii
1880-1906 a locuit la Sankt Petersburg (fără drept de şedere),
apoi s-a mutat la Odesa (unde l-a cunoscut pe Ahad Haam), la Vilna, după
care a revenit în capitala imperiului ţarist, unde a predat istoria, a
publicat studii. După revoluţia bolşevică nu s-a integrat
în „noua ordine“ şi a părăsit ţara în 1922, încercând să se
stabilească la Kovno (a fost respins de colegi lituanieni,
antisemiţi), şi a ajuns la Berlin, unde a locuit până în 1933.
Venirea lui Hitler la putere l-a obligat să se refugieze la Riga, unde a
locuit până în ziua morţii.
Dubnov şi-a început cariera
de istoric al evreilor cu studii despre „falşii Mesia“,
Sabatai Zvi şi Jakob Frank, după care a urmat o istorie a
hasidismului, publicată în anii 1888-1893. A tradus în limba rusă
istoria evreilor scrisă de Heinrich Graetz, o lucrare în trei volume,
prima încercare modernă de istorie în acest domeniu, apoi a studiat
şi a tradus numeroase studii ale predecesorilor şi contemporanilor
săi despre istoria evreilor din Rusia, Polonia, Germania, ş.a. Abia
după acest stadiu pregătitor a trecut la redactarea monumentalei sale
lucrări, în zece volume – Istoria
universală a poporului evreu în limba germană şi în
ebraică, în anii 1923-1938. În limba română a apărut imediat
după cel de al doilea război o ediţie prescurtată, în
traducerea lui Solomon Beinglas, cu o prefaţă semnată de dr.
Alexandru Safran, pe acel timp Şef Rabin în România. Dubnov a fost şi
cel care s-a îngrijit de ediţiile în limba engleză şi rusă
a Enciclopediei Iudaice. El a editat, de asemenea, o serie de publicaţii
evreieşti în limba rusă şi germană.
Concepţia sa despre istoria evreilor se bazează pe succesiunea unor centre spirituale – Palestina, Babilon, apoi, în Evul Mediu, Spania, zona Rinului, iar în timpurile moderne, Polonia şi Lituania, unde populaţia evreiască devenise numeroasă. Dubnov consideră că în timp evreii au devenit un popor „european“, parte din statele multinaţionale, precum imperiul austro-ungar